ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 857/2018

Ședința publică din data de 13 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata la 23.12.2013 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civila, reclamanții A., B., C. și D. au chemat in judecata pe pârâta Societatea E. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata unor daune morale și materiale, pentru decesul soțului/tatălui acestora, după cum urmează: pentru A. - daune morale în cuantum de 2.500.000 RON și daune materiale în cuantum de 13.516 RON, pentru C. - daune morale în cuantum de 2.500.000 RON, pentru D. - daune morale în cuantum de 2.500.000 RON și pentru B. - daune morale în cuantum de 2.500.000 RON; de asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata unor penalități în cuantum de 0.2% din sumele datorate, pentru fiecare zi de întârziere.

Prin sentința civilă nr. 2876/03.06.2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 13.516 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 300.000 RON, cu titlul de daune morale, la plata către fiecare dintre reclamanții B., C. și D. a sumei de 300.000 RON, cu titlul de daune morale, precum și la plata penalităților de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data pronunțării hotărârii, până la data plății efective.

Împotriva sentinței sus-menționate, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 646/22.04.2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către fiecare dintre intimații-reclamanți a sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii, A., B., C. și D. au declarat recurs, solicitând casarea sa.

În motivare, au susținut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii și a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 36 alin. (5), art. 37 și art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011; au invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Concretizând, au arătat că, în ce privește diminuarea cuantumului daunelor morale, motivarea instanței de apel este una lacunară.

Astfel, deși instanța de control judiciar este datoare să procedeze la un examen propriu al cauzei și al materialului probator, în speță, curtea de apel nu a evaluat situația de fapt, singurul criteriu avut în vedere fiind acela al împovărării societății de asigurare. Or, la dosar nu există niciun înscris din care să reiasă că daunele acordate de prima instanță ar duce la un declin financiar al pârâtei.

Totodată, au arătat că în decizia atacată nu se regăsesc considerentele pentru care le-au fost înlăturare apărările și s-a ajuns la concluzia că sumele acordate reprezintă o îmbogățire fără justă cauză.

Au susținut recurenții că instanța de apel a încălcat principiile statuate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conform căreia, în vederea evaluării prejudiciului, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, respectiv venitul personal al reclamanților sau pârâților, care de altfel a reprezentat singurul criteriu avut în vedere de instanță.

În continuare, au evocat doctrina și jurisprudența cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale și au subliniat că instanța de apel nu a procedat la evaluarea individuală a prejudiciului suferit de către fiecare dintre reclamanți.

De asemenea, au arătat că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ de art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de acestea, și, nu în ultimul rând, raționamentul juridic care a fundamentat soluția adoptată; de asemenea, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la însușirea unor fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă la toate pretențiile și apărările părților și să conducă în mod convingător și logic la soluția cuprinsă în dispozitiv, motivarea sumară și confuză echivalând cu nemotivarea hotărârii.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., au susținut că decizia atacată încalcă prevederile art. 36, 37 și 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În acest sens, au arătat că instanța de apel nu a avut în vedere jurisprudența la aprecierea daunelor morale, deși, prin întâmpinarea și concluziile scrise depuse la dosar, au evocat jurisprudența Curții de Apel București, iar conform art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, jurisprudența reprezintă unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale.

De asemenea, au arătat că instanța de apel a respins în mod eronat cererea de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, apreciind că în cauză nu se aplică prevederile art. 36 sus-menționat, întrucât nu există o hotărâre definitivă.

În continuare, au evocat dispozițiile art. 36 alin. (5) și art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 și au subliniat că interpretarea curții de apel este lipsită de temei legal.

Astfel, au arătat că potrivit acestor dispoziții legale obligația de plată este afectată de condiția suspensivă a neexecutării obligației principale în termenul stabilit, care începe să curgă din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a sentinței, dar și că nu există nicio normă legală care să împiedice formularea pretențiilor pentru creanța accesorie în cadrul aceluiași proces prin care se solicită și acoperirea creanței principale.

În final, au subliniat că instanța de apel a încălcat principiul legalității, care reprezintă o cerință obiectivă într-un stat de drept și o garanție a desfășurării în condiții optime a tuturor mecanismelor sociale.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Constatând că prin sentința civilă nr. 9661/03.12.2016, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei E. S.A., prin încheierea din data de 29.03.2016, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, a dispus suspendarea judecății recursului.

Urmare a referatului întocmit la 29.01.2018, s-a fixat termen de judecată astăzi, în vederea efectuării verificărilor prevăzute de art. 84 pct. 29 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit căruia, "pentru cauzele a căror judecată se suspendă, instanța verifică periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea, fixând în acest scop termene de verificare."

Verificând măsura în care, în speță, mai subzistă cauza care a determinat suspendarea, instanța supremă reține că potrivit art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare debitoare (...)."

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 242 din Legea nr. 85/1014, "prevederile cap. I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol."

Conform art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, aplicabile și procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, conform dispozițiilor art. 242 mai sus citat, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează."

Prin urmare, măsura suspendării judecății este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acțiunea încetează.

În speță, sentința civilă nr. 9661/03.12.2016, prin care Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei Societatea E. S.A., a rămas definitivă, ca urmare a respingerii apelurilor, prin decizia nr. 788A/28.04.1016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Așa fiind, instanța supremă constată că în speță nu mai subzistă cauza care a determinat măsura suspendării, care, așa cum s-a arătat și în precedent, produce efecte până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acțiunea judiciară încetează.

Cum litigiul se află în recurs - ca formă de manifestare a acțiunii judiciare -, Înalta Curte, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, cu aplicarea art. 242 din aceeași lege, urmează să înceteze judecata recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți C., D., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 646/22.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 martie 2018.