ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 907/2017

Decizia nr. 907/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 19 septembrie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta SC B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.000.000 euro, echivalentul în lei a sumei de 9.000.000, cu titlu de daune morale ca urmare a accidentului rutier produs în luna august 2011. Prin sentința civilă nr. 2903 din 04 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 90.000 euro, în funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de Banca Națională a României la data plății efective, cu titlu de daune morale.

A fost respinsă cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, atât reclamantul, cât și pârâta au declarat apel. Prin Decizia civilă nr. 905/A din 29 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au fost admise apelurile formulate de ambele părți împotriva încheierilor de ședință din data de 12 februarie 2014 și din data de 26 februarie 2014 și a sentinței civile nr. 2903 din 04 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A fost anulată sentința apelată și a fost reținută cauza pentru judecare, cu citarea în calitate de intervenient a numitului C. Prin Decizia civilă nr. 840/A din data de 19 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respinsă excepția prematurității cererii, ca neîntemeiată, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., astfel cum aceasta a fost precizată, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 30.000 euro cu titlul de daune morale la cursul oficial de schimb leu-euro stabilit de Banca Națională a României la data plății efective. Au fost respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul. Prin Decizia nr. 2053 din 27 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a reținut în cuprinsul deciziei de casare, în esență, că instanța de apel nu a făcut o aplicare corectă a principiului echității și nu s-a raportat la toate circumstanțele particulare ale cauzei, aplicarea respectivului principiu presupunând luarea în considerare și a consecințelor negative suferite de victimă, a intensității cu care au fost percepute aceste consecințe, a măsurii în care i-a fost afectată situația familială, personală și socială, sens în care curtea de apel nu a procedat.

Totodată, s-a mai reținut că prin cererea de apel reclamantul s-a prevalat de jurisprudența relevantă, respectiv sentința pronunțată în Dosarul nr. x/299/2011 al Judecătoriei Sectorului 1 București, iar instanța de apel nu a făcut o analiză a acestei hotărâri, care să releve dacă vizează o situație similară celei din speță, astfel încât,hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul D. nr. 5/2010. În urma rejudecării, prin Decizia nr. 123 din 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins excepția prematurității cererii de chemare în judecată. A admis, în parte, cererea formulată de către reclamantul A. și drept consecință, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 35.000 euro cu titlu de daune morale, echivalent în lei la data plății efective.

S-a constatat că pârâta a achitat deja reclamantului suma de 30.000 euro, din suma de 35.000 euro, la care a fost obligată prin prezenta decizie. Au fost respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate. În motivare, ca o chestiune prealabilă, în ceea ce privește limitele rejudecării, curtea de apel a reținut că prin decizia pronunțată de către instanța de recurs a fost casată decizia pronunțată inițial în rejudecarea cererii de chemare în judecată fără a se preciza în cuprinsul dispozitivului limitele casării,respectiv totale sau parțiale.

Având în vedere faptul că recursul a fost promovat doar de către reclamantul A., văzând și considerentele instanței de recurs, în sensul că rejudecarea a fost dispusă în considerarea soluției pronunțate cu privire la capătul de cerere privind daunele morale, prin prezenta decizie nu s-a mai analizat soluția pronunțată asupra excepției prematurității cererii de chemare în judecată invocată de către pârâta în cauză, având în vedere că această parte nu a declarat cale de atac. Față de împrejurarea că decizia pronunțată inițial a fost casată, astfel încât nu mai subzistă nici una dintre mențiunile dispozitivului acesteia, curtea de apel a reluat dispoziția de respingere a excepției prematurității, având în vedere că modalitatea de soluționare a acesteia nu făcut obiectul recursului, pentru aceleași considerente pentru care a fost respinsă și inițial.

Prin decizia de casare s-a impus instanței de trimitere, cu ocazia rejudecării, să stabilească cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, sens în care s-a ținut seama atât de culpa reclamantului la producerea accidentului rutier, cât și de consecințele negative suportate, în scopul aplicării corecte a principiilor echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Curtea a reținut incidența art. 49 din Legea nr. 136/1995, precum și a art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul D. nr. 5/2010, conform căruia daunele morale se stabilesc în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Curtea a arătat că, în contra susținerilor reclamantului, la stabilirea daunelor morale în urma evaluării criteriului jurisprudențial, nu poate fi avută în vedere exclusiv sentința penală nr. 214 din 24 februarie 2012, pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2011 (filele 16-29 dosar inițial apel), cu atât mai mult cu cât la dosar a fost depus și Ghidul pentru soluționarea cauzelor cu daune morale, întocmit de E., care cuprinde o sinteză a jurisprudenței instanțelor de drept din România dar și din ale țări. La stabilirea cuantumului daunelor morale nu poate fi avut în vedere exclusiv numărul de zile de îngrijiri medicale, ci toate consecințele pe care fapta ilicită le-a produs persoanei vătămate.

Curtea a realizat o medie a despăgubirilor acordate prin hotărârile judecătorești pronunțate în materie (atât cele depuse la dosar de către părți, cât și cele ce au făcut obiectul studiului menționat anterior) și a apreciat că suma de 35.000 euro, ce urmează a fi acordată reclamantului este una proporțională în raport de criteriul jurisprudențial și de toate consecințele multilaterale ale faptei, astfel cum rezultă din cuprinsul probelor administrate pe tot parcursul soluționării prezentei cauze.

Instanța a avut în vedere atât natura și gravitatea leziunilor suferite, cât și trauma suferită de către reclamant și impactul asupra vieții sociale, fiind individualizată suma acordată în raport de circumstanțele concrete ale cauzei, întrucât consecințele prejudiciabile ale faptei se răsfrâng în mod diferit asupra unei persoane și în funcție de componentele personalității sale, precum și raportul de expertiză medico-legală - completare din 07 martie 2016, depus în rejudecarea apelului (filele 17-20 dosar rejudecare), în care s-a reținut că pentru leziunile traumatice suferite, reclamantul a necesitat îngrijiri medicale de 150 zile, timp ce include și tratamentul de recuperare efectuat, faptul că aceste leziuni traumatice i-au pus viața în pericol, dar și faptul că reclamantului nu i s-a produs o infirmitate permanentă și nici un prejudiciu estetic grav și permanent.

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, reclamantul A. a formulat recurs. Prin motivele de recurs reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Criticile formulate au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se și nerespectarea deciziei de casare potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens se susține că prin decizia de casare s-a reținut că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a principiului echității, cu luarea în considerare și a consecințelor negative suferite de victimă și că, cu ocazia rejudecării instanța trebuie să țină cont de toate criteriile jurisprudențiale.

Instanța de apel nu a procedat astfel, ci a concluzionat că suma de 35.000 euro este suficientă, ceea ce duce la încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ. În continuare, a criticat chestiuni de fapt greșit reținute de curtea de apel, ceea ce a dus la stabilirea unui cuantum prea mic al despăgubirilor morale acordate. A mai susținut și greșita aplicare a art. 49 din Legea nr. 136/1995, precum și a art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul D. nr. 5/2010, referitoare la jurisprudența relevantă, în sensul că, în lipsa unei reglementări exprese a despăgubirilor s-ar aplica prevederile codului civil, respectiv art. 998 C. civ. În acest sens,instanța de apel nu s-a raportat la jurisprudența din România, care relevă un cuantum mai mare al daunelor morale acordate în situații identice.

Ca o chestiune prealabilă analizei recursului pendinte, Înalta Curte constată că excepțiile invocate de pârâtă, prin notele scrise, sunt nefondate. Asupra excepției tardivității recursului, Înalta Curte constată că recursul a fost declarat de reclamant în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate,prevăzut de art. 301 C. proc. civ. Astfel, decizia pronunțată de curtea de apel a fost comunicată reclamantului la data de 3 martie 2017, fila 43 din dosarul de apel, iar recursul a fost declarat la data de 20 martie 2017, conform datei de pe ștampila oficiului poștal, aplicată pe plicul cu care au fost expediate motivele de recurs. Ca urmare, în aplicarea art. 101 C. proc. civ., termenul de declarare a recursului s-ar fi împlinit la data de 19 martie 2017, care fiind o zi de duminică, nelucrătoare, s-a prelungit, astfel cum prevede alin. (5), până la sfârșitul primei zile de lucru următoare.

Constatând că memoriul a fost depus la poștă în cursul ultimei zile de declarare a căii de atac, Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului, ca nefondată. Asupra excepției de nulitate a recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că r eclamantul recurent a susținut că decizia recurată este pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., întrucât nu respectă decizia de casare. De asemenea, a mai susținut greșita aplicare a art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele de punere în aplicare a Legii nr. 136/1955 și ale Ordinului D. nr. 5/2010, pentru că instanța de judecată nu s-a raportat la jurisprudența din România.

Toate aceste critici, urmează a se analiza din perspectiva încadrării lor în motivul de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , dar și a caracterului lor fondat sau nefondat în funcție de circumstanțele speței, astfel încât, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca nefondată. Analizând recursul formulat în cauză de reclamantul A., Înalta Curte reține următoarele: Critica privind nerespectarea indicațiilor din decizia de casare este nefondată. Astfel, prin decizia de casare, s-a reținut că instanța de judecată a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul D. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Deși prin cererea de apel reclamantul a invocat jurisprudență considerată relevantă în stabilirea cuantumului daunelor morale, respectiv hotărârea judecătorească pronunțată în Dosarul nr. x/299/2011 al Judecătoriei sectorului 1 București, hotărâre evocată și prin motivele de recurs, totuși instanța de apel nu a făcut o analiză a acestei hotărâri, care să releve dacă vizează o situație similară celei din speță, cum a pretins reclamantul. S-a reținut că instanța de apel nu a avut în vedere toate criteriile jurisprudențiale în materie și nu a analizat jurisprudența invocată de reclamant, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei.

De asemenea, instanța de recurs a stabilit că, în rejudecare, se va determina cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, sens în care va ține seama atât de culpa reclamantului în producerea accidentului rutier a cărui victimă a fost, cât și de consecințele negative suportate de reclamant ca urmare a accidentului, în scopul aplicării corecte a principiului echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, astfel încât despăgubirea acordată să își păstreze caracterul strict compensatoriu, fără a deveni un mijloc de îmbogățire fără just temei a persoanei păgubite. Totodată, instanța de trimitere va verifica și practica judiciară invocată de reclamant prin motivele de apel și de recurs, urmând a aprecia dacă aceasta vizează o situație similară cu cea din speță, spre a putea fi avută în vedere în determinarea cuantumului daunelor morale.

Înalta Curte constată că, prin decizia ce face obiectul recursului de față curtea de apel a procedat la stabilirea cuantumului daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la circumstanțele concrete ale speței. De asemenea, instanța a ținut cont atât de culpa reclamantului la producerea accidentului rutier, cât și de consecințele negative suportate, în scopul aplicării corecte a principiilor echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Curtea de apel a analizat și jurisprudența invocată de reclamant, în special sentința penală nr. 214 din 24 februarie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului nr. 1 București și a reținut că această hotărâre judecătorească nu poate fi avută în vedere exclusiv, ci împreună cu Ghidul pentru soluționarea cauzelor cu daune morale, întocmit de E., care cuprinde o sinteză a jurisprudenței naționale.

Analizând situația de fapt din cauza pendinte și cea din cauza penală invocată, curtea a constatat că acestea nu sunt similare, nici în ceea ce privește culpa în producerea accidentului și nici în ceea ce privește consecințele pe care leziunile traumatice cauzate prin accident le-a produs asupra reclamantului din cauză. Așadar, curtea a realizat o medie a despăgubirilor acordate prin hotărârile judecătorești pronunțate în materie, atât cele depuse la dosar de către părți cât și cele ce au făcut obiectul studiului menționat anterior, în urma căreia a concluzionat că suma de 35.000 euro este una proporțională în raport de criteriul jurisprudențial, cât și de toate consecințele multilaterale ale faptei.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la rejudecarea cauzei cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., nefiind întemeiate criticile reclamantului formulate în acest sens. Aceasta deoarece, în rejudecare, curtea de apel a stabilit suma cu titlu de daune morale cu evaluarea tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, cu atât mai mult cu cât prin decizia de casare nu s-a reținut vreo limitare din punct de vedere probatoriu, ci dimpotrivă s-a impus instanței de trimitere să stabilească cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor aplicabile cauzei. Critica privind greșita aplicare a art. 49 din Legea nr. 136/1995, precum și a art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul D. nr. 5/2010, referitoare la jurisprudența națională este nefondată.

Înalta Curte reține, ca și instanța de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamant, ca urmare a accidentului rutier produs în luna august 2011, cu luarea în considerare a jurisprudenței naționale cuprinsă în Ghidul pentru soluționarea cauzelor cu daune morale, întocmit de E.. Prin motivele de recurs, reclamantul a invocat și aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 998 C. civ. Înalta Curte constată că această critică este invocată direct în calea de atac a recursului, neregăsindu-se în memoriul de apel, așa încât, fiind formulată omisso medio, nu poate fi primită. Reclamantul a mai susținut și că instanța de apel a apreciat greșit situația de fapt dedusă judecății, ceea ce a dus la stabilirea unui cuantum prea mic al despăgubirilor.

Înalta Curte constată că această critică vizează situația de fapt reținută de instanța de trimitere și constituie, în realitate, o apreciere asupra netemeiniciei deciziei recurate, ceea ce nu mai poate fi analizat în recurs, dată fiind actuala configurare a art. 304 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile nulității și tardivității recursului, invocate de intimata pârâta SC B. SA. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva Deciziei nr. 123 din data de 26 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2017.