ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 907/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 907/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 907/2017

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă,

la data de 19 septembrie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta SC

B. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 2.000.000 euro,

echivalentul în lei a sumei de 9.000.000, cu titlu de daune morale ca urmare a

accidentului rutier produs în luna august 2011.

Prin sentința civilă nr. 2903

din 04 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a

fost precizată, fiind obligată pârâta să plătească

reclamantului echivalentul în lei al sumei de 90.000 euro, în funcție de

cursul oficial leu-euro stabilit de Banca Națională a României la

data plății efective, cu titlu de daune morale. A fost respinsă

cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de

judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, atât

reclamantul, cât și pârâta au declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 905/A din

29 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, au fost admise apelurile formulate de ambele părți

împotriva încheierilor de ședință din data de 12 februarie 2014

și din data de 26 februarie 2014 și a sentinței civile nr. 2903

din 04 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a civilă. A fost anulată sentința apelată și a

fost reținută cauza pentru judecare, cu citarea în calitate de

intervenient a numitului C.

Prin Decizia civilă nr. 840/A din

data de 19 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, a fost respinsă excepția prematurității

cererii, ca neîntemeiată, a fost admisă, în parte, cererea de chemare

în judecată formulată de către reclamantul A., astfel cum

aceasta a fost precizată, fiind obligată pârâta să

plătească reclamantului echivalentul în lei al sumei de 30.000 euro

cu titlul de daune morale la cursul oficial de schimb leu-euro stabilit de Banca

Națională a României la data plății efective. Au fost

respinse celelalte pretenții, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul.

Prin Decizia nr. 2053 din 27 octombrie

2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut în cuprinsul deciziei

de casare, în esență, că instanța de apel nu a făcut o

aplicare corectă a principiului echității și nu s-a

raportat la toate circumstanțele particulare ale cauzei, aplicarea respectivului

principiu presupunând luarea în considerare și a consecințelor

negative suferite de victimă, a intensității cu care au fost

percepute aceste consecințe, a măsurii în care i-a fost afectată

situația familială, personală și socială, sens în care

curtea de apel nu a procedat.

Totodată, s-a mai reținut

că prin cererea de apel reclamantul s-a prevalat de jurisprudența

relevantă, respectiv sentința pronunțată în Dosarul nr. x/299/2011

al Judecătoriei Sectorului 1 București, iar instanța de apel nu

a făcut o analiză a acestei hotărâri, care să releve

dacă vizează o situație similară celei din speță,

astfel încât,hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul D. nr. 5/2010.

În urma rejudecării, prin Decizia

nr. 123 din 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

a respins excepția prematurității cererii de chemare în

judecată. A admis, în parte, cererea formulată de către

reclamantul A. și drept consecință, a fost obligată pârâta

la plata către reclamant a sumei de 35.000 euro cu titlu de daune morale,

echivalent în lei la data plății efective. S-a constatat că

pârâta a achitat deja reclamantului suma de 30.000 euro, din suma de 35.000

euro, la care a fost obligată prin prezenta decizie. Au fost respinse

celelalte pretenții, ca neîntemeiate.

În motivare, ca o chestiune

prealabilă, în ceea ce privește limitele rejudecării, curtea de

apel a reținut că prin decizia pronunțată de către

instanța de recurs a fost casată decizia pronunțată

inițial în rejudecarea cererii de chemare în judecată fără

a se preciza în cuprinsul dispozitivului limitele casării,respectiv totale

sau parțiale.

Având în vedere faptul că recursul

a fost promovat doar de către reclamantul A., văzând și

considerentele instanței de recurs, în sensul că rejudecarea a fost

dispusă în considerarea soluției pronunțate cu privire la

capătul de cerere privind daunele morale, prin prezenta decizie nu s-a mai

analizat soluția pronunțată asupra excepției

prematurității cererii de chemare în judecată invocată de

către pârâta în cauză, având în vedere că această parte nu

a declarat cale de atac.

Față de împrejurarea că

decizia pronunțată inițial a fost casată, astfel încât nu

mai subzistă nici una dintre mențiunile dispozitivului acesteia,

curtea de apel a reluat dispoziția de respingere a excepției

prematurității, având în vedere că modalitatea de

soluționare a acesteia nu făcut obiectul recursului, pentru aceleași

considerente pentru care a fost respinsă și inițial.

Prin decizia de casare s-a impus

instanței de trimitere, cu ocazia rejudecării, să

stabilească cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor

criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la circumstanțele

concrete ale cauzei, sens în care s-a ținut seama atât de culpa

reclamantului la producerea accidentului rutier, cât și de

consecințele negative suportate, în scopul aplicării corecte a

principiilor echității și proporționalității

daunei cu despăgubirea acordată.

Curtea a reținut incidența art.

49 din Legea nr. 136/1995, precum și a art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul D.

nr. 5/2010, conform căruia daunele morale se stabilesc în conformitate cu

legislația și jurisprudența din România.

Curtea a arătat că, în

contra susținerilor reclamantului, la stabilirea daunelor morale în urma

evaluării criteriului jurisprudențial, nu poate fi avută în

vedere exclusiv sentința penală nr. 214 din 24 februarie 2012,

pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 București

în Dosarul nr. x/299/2011 (filele 16-29 dosar inițial apel), cu atât mai

mult cu cât la dosar a fost depus și Ghidul pentru soluționarea

cauzelor cu daune morale, întocmit de E., care cuprinde o sinteză a

jurisprudenței instanțelor de drept din România dar și din ale

țări.

La stabilirea cuantumului daunelor

morale nu poate fi avut în vedere exclusiv numărul de zile de îngrijiri

medicale, ci toate consecințele pe care fapta ilicită le-a produs

persoanei vătămate.

Curtea a realizat o medie a despăgubirilor

acordate prin hotărârile judecătorești pronunțate în

materie (atât cele depuse la dosar de către părți, cât și

cele ce au făcut obiectul studiului menționat anterior) și a

apreciat că suma de 35.000 euro, ce urmează a fi acordată

reclamantului este una proporțională în raport de criteriul

jurisprudențial și de toate consecințele multilaterale ale

faptei, astfel cum rezultă din cuprinsul probelor administrate pe tot

parcursul soluționării prezentei cauze.

Instanța a avut în vedere atât

natura și gravitatea leziunilor suferite, cât și trauma suferită

de către reclamant și impactul asupra vieții sociale, fiind

individualizată suma acordată în raport de circumstanțele concrete

ale cauzei, întrucât consecințele prejudiciabile ale faptei se

răsfrâng în mod diferit asupra unei persoane și în funcție de

componentele personalității sale, precum și raportul de

expertiză medico-legală - completare din 07 martie 2016, depus în

rejudecarea apelului (filele 17-20 dosar rejudecare), în care s-a reținut

că pentru leziunile traumatice suferite, reclamantul a necesitat îngrijiri

medicale de 150 zile, timp ce include și tratamentul de recuperare

efectuat, faptul că aceste leziuni traumatice i-au pus viața în

pericol, dar și faptul că reclamantului nu i s-a produs o infirmitate

permanentă și nici un prejudiciu estetic grav și permanent.

Împotriva acestei decizii, în termenul

legal, reclamantul A. a formulat recurs.

Prin motivele de recurs reclamantul a

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea

cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Criticile formulate au fost întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocându-se și

nerespectarea deciziei de casare potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1)

C. proc. civ.

În acest sens se susține că

prin decizia de casare s-a reținut că instanța de apel nu a

făcut o corectă aplicare a principiului echității, cu

luarea în considerare și a consecințelor negative suferite de

victimă și că, cu ocazia rejudecării instanța trebuie

să țină cont de toate criteriile jurisprudențiale.

Instanța de apel nu a procedat

astfel, ci a concluzionat că suma de 35.000 euro este suficientă,

ceea ce duce la încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ.

În continuare, a criticat chestiuni de

fapt greșit reținute de curtea de apel, ceea ce a dus la stabilirea

unui cuantum prea mic al despăgubirilor morale acordate.

A mai susținut și

greșita aplicare a art. 49 din Legea nr. 136/1995, precum și a art. 49

pct. 1 lit. f) din Ordinul D. nr. 5/2010, referitoare la jurisprudența

relevantă, în sensul că, în lipsa unei reglementări exprese a

despăgubirilor s-ar aplica prevederile codului civil, respectiv art. 998 C.

civ.

În acest sens,instanța de apel nu

s-a raportat la jurisprudența din România, care relevă un cuantum mai

mare al daunelor morale acordate în situații identice.

Ca o chestiune prealabilă

analizei recursului pendinte, Înalta Curte constată că excepțiile

invocate de pârâtă, prin notele scrise, sunt nefondate.

Asupra excepției

tardivității recursului, Înalta Curte constată că recursul

a fost declarat de reclamant în termenul de 15 zile de la comunicarea

hotărârii atacate,prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Astfel, decizia pronunțată

de curtea de apel a fost comunicată reclamantului la data de 3 martie

2017, fila 43 din dosarul de apel, iar recursul a fost declarat la data de 20

martie 2017, conform datei de pe ștampila oficiului poștal,

aplicată pe plicul cu care au fost expediate motivele de recurs.

Ca urmare, în aplicarea art. 101 C.

proc. civ., termenul de declarare a recursului s-ar fi împlinit la data de 19

martie 2017, care fiind o zi de duminică, nelucrătoare, s-a prelungit,

astfel cum prevede alin. (5), până la sfârșitul primei zile de lucru

următoare.

Constatând că memoriul a fost

depus la poștă în cursul ultimei zile de declarare a căii de

atac, Înalta Curte va respinge excepția tardivității recursului,

ca nefondată.

Asupra excepției de nulitate a

recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de recurs

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că r

eclamantul

recurent a susținut că decizia recurată este

pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.,

întrucât nu respectă decizia de casare.

De asemenea,

a mai susținut greșita aplicare a art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele

de punere în aplicare a Legii nr. 136/1955 și ale Ordinului D. nr. 5/2010,

pentru că instanța de judecată nu s-a raportat la

jurisprudența din România.

Toate aceste critici,

urmează a se analiza din perspectiva încadrării lor în

motivul de nelegalitate

invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, dar și a

caracterului lor fondat sau nefondat în funcție de circumstanțele

speței, astfel încât, Înalta Curte va respinge excepția nulității

recursului, ca nefondată.

Analizând recursul formulat în

cauză de reclamantul A., Înalta Curte reține următoarele:

Critica privind nerespectarea

indicațiilor din decizia de casare este nefondată.

Astfel, prin decizia de casare, s-a

reținut că instanța de judecată a pronunțat o

hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din

Ordinul D. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea

obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin

accidente de vehicule.

Deși prin cererea de apel

reclamantul a invocat jurisprudență considerată relevantă

în stabilirea cuantumului daunelor morale, respectiv hotărârea

judecătorească pronunțată în Dosarul nr. x/299/2011 al

Judecătoriei sectorului 1 București, hotărâre evocată

și prin motivele de recurs, totuși instanța de apel nu a

făcut o analiză a acestei hotărâri, care să releve

dacă vizează o situație similară celei din speță,

cum a pretins reclamantul.

S-a reținut că instanța

de apel nu a avut în vedere toate criteriile jurisprudențiale în materie

și nu a analizat jurisprudența invocată de reclamant, ceea ce

echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei.

De asemenea, instanța de recurs a

stabilit că, în rejudecare, se va determina cuantumul daunelor morale în

urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie,

raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, sens în care va ține

seama atât de culpa reclamantului în producerea accidentului rutier a

cărui victimă a fost, cât și de consecințele negative

suportate de reclamant ca urmare a accidentului, în scopul aplicării

corecte a principiului echității și

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată,

astfel încât despăgubirea acordată să își păstreze

caracterul strict compensatoriu, fără a deveni un mijloc de

îmbogățire fără just temei a persoanei păgubite.

Totodată, instanța de

trimitere va verifica și practica judiciară invocată de

reclamant prin motivele de apel și de recurs, urmând a aprecia dacă

aceasta vizează o situație similară cu cea din speță,

spre a putea fi avută în vedere în determinarea cuantumului daunelor

morale.

Înalta Curte constată că, prin

decizia ce face obiectul recursului de față curtea de apel a procedat

la stabilirea cuantumului daunelor morale în urma evaluării tuturor

criteriilor jurisprudențiale în materie, raportat la circumstanțele

concrete ale speței. De asemenea, instanța a ținut cont atât de

culpa reclamantului la producerea accidentului rutier, cât și de

consecințele negative suportate, în scopul aplicării corecte a

principiilor echității și proporționalității

daunei cu despăgubirea acordată.

Curtea de apel a analizat și

jurisprudența invocată de reclamant, în special sentința

penală nr. 214 din 24 februarie 2012 pronunțată de

Judecătoria sectorului nr. 1 București și a reținut că

această hotărâre judecătorească nu poate fi avută în

vedere exclusiv, ci împreună cu Ghidul pentru soluționarea cauzelor

cu daune morale, întocmit de E., care cuprinde o sinteză a

jurisprudenței naționale.

Analizând situația de fapt din

cauza pendinte și cea din cauza penală invocată, curtea a

constatat că acestea nu sunt similare, nici în ceea ce privește culpa

în producerea accidentului și nici în ceea ce privește

consecințele pe care leziunile traumatice cauzate prin accident le-a

produs asupra reclamantului din cauză.

Așadar, curtea a realizat o medie

a despăgubirilor acordate prin hotărârile judecătorești

pronunțate în materie, atât cele depuse la dosar de către

părți cât și cele ce au făcut obiectul studiului

menționat anterior, în urma căreia a concluzionat că suma de

35.000 euro este una proporțională în raport de criteriul

jurisprudențial, cât și de toate consecințele multilaterale ale

faptei.

Din această perspectivă, Înalta

Curte constată că instanța de apel a procedat la rejudecarea

cauzei cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., nefiind

întemeiate criticile reclamantului formulate în acest sens. Aceasta deoarece, în

rejudecare, curtea de apel a stabilit suma cu titlu de daune morale cu evaluarea

tuturor criteriilor jurisprudențiale în materie, cu atât mai mult cu cât prin

decizia de casare nu s-a reținut vreo limitare din punct de vedere

probatoriu, ci dimpotrivă s-a impus instanței de trimitere să

stabilească cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor

criteriilor aplicabile cauzei.

Critica privind greșita aplicare

a art. 49 din Legea nr. 136/1995, precum și a art. 49 pct. 1 lit. f) din

Ordinul D. nr. 5/2010, referitoare la jurisprudența națională

este nefondată.

Înalta Curte reține, ca și

instanța de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind

natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și

literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise

pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii

despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare

economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi

demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce

le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care

vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii

de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o

doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o

serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în

cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale

lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea

cu care au fost percepute consecințele vătămării,

măsura în care i-a fost afectată situația familială,

profesională și socială. Totodată, instanța trebuie

să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit

și despăgubirile acordate, în măsură să permită

celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele

morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii

fără just temei.

Principiul ce se degajă din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia

daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să

îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii

acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale

fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași

jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze

un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în

care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de

daune morale nu trebuie să devină o sursă de

îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un

caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar

pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă,

suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le

îndure.

Despăgubirea bănească

pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de

a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special,

ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor

concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice

încercate de terța persoană păgubită, determinate de

gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete -

legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu

aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima

accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură

posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să

constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra

caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie

acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și

finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material

injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și

consecințele acestuia.

Ca atare, despăgubirile acordate

trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu

dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a

suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le

îndure terțele persoane păgubite.

În speță, la stabilirea

întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a

raportat la consecințele suportate de reclamant, ca urmare a accidentului

rutier produs în luna august 2011, cu luarea în considerare a

jurisprudenței naționale cuprinsă în Ghidul pentru

soluționarea cauzelor cu daune morale, întocmit de E..

Prin motivele de recurs, reclamantul a

invocat și aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art.

998 C. civ.

Înalta Curte constată că

această critică este invocată direct în calea de atac a

recursului, neregăsindu-se în memoriul de apel, așa încât, fiind

formulată omisso medio, nu poate fi primită.

Reclamantul a mai susținut

și că instanța de apel a apreciat greșit situația de

fapt dedusă judecății, ceea ce a dus la stabilirea unui cuantum

prea mic al despăgubirilor.

Înalta Curte constată că

această critică vizează situația de fapt reținută

de instanța de trimitere și constituie, în realitate, o apreciere

asupra netemeiniciei deciziei recurate, ceea ce nu mai poate fi analizat în

recurs, dată fiind actuala configurare a art. 304 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat în

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile

nulității și tardivității recursului, invocate de intimata

pârâta SC B. SA.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul reclamant A. împotriva Deciziei nr. 123 din data de 26

ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 25 mai 2017.