ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 520/2017

Decizia nr. 520/2017

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 3467 din 07 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta SC A. SA la plata către reclamantul B. a sumei de 2.628,59 lei, reprezentând daune materiale și a sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamanta C. a sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamanta D. a sumei 10.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamantul E. a sumei 10.000 lei, cu titlu de daune morale și către reclamantul F. a sumei 10.000 lei, cu titlu de daune morale, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive hotărârii judecătorești și până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantul G. a sumei de 388,70 lei, reprezentând daune materiale și a sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale și către reclamanta H. a sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri judecătorești și până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantul F. la plata următoarelor sume: 685,15 lei, reprezentând daune materiale; 150.000 lei, cu titlu de daune morale; 530 lei lunar, de la data de 08 august 2012 până la data de 31 ianuarie 2013; 566 lei lunar de la data de 01 februarie 2013 până la data de 30 iunie 2013; 601 lei lunar de la data de 01 iulie 2013 până la data de 30 noiembrie 2013; 308 lei lunar de la data de 01 decembrie 2013 până la data de 31 decembrie 2013; 2014 până la data de 30 iunie 2014; suma de 377 lei de la data de 01 iulie 2014 până la data împlinirii vârstei de pensionare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantul F. a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aferente sumelor de 685,15 lei și 150.000 lei, menționate în paragraful anterior, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantul I. a sumei de 1.057,58 lei, reprezentând daune materiale, precum și la plata sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale, precum și la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată, respectiv 3.100 lei către reclamantul B., 3.100 lei către reclamantul G., 1.860 lei către reclamantul F. și 1.860 lei către reclamantul I.

Prin încheiere de îndreptare a erorii materiale a fost îndreptată din oficiu sentința nr. 3467 din 07 iulie 2014, în sensul că în cel de-al patrulea alineat al dispozitivului, rândul șase, se va trece „suma de 343 lei de la 01 ianuarie 2014 până la data de 30 iunie 2014", în loc de „2014 până la data de 30 iunie 2014", cum din eroare s-a trecut.

Apelurile formulate de părți împotriva acestei sentințe au fost respinse, ca nefondate, de către Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 212 din 12 februarie 2015.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta, care a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 142 din 28 ianuarie 2016 dispunându-se casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin Decizia nr. 1180 din 01 iulie 2016, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis apelul pârâtei și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că:

A obligat pârâta la plata către reclamantul B. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamanta C. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamanta D., a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale, către reclamantul E. a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale și către reclamantul F. a sumei de 5.000 lei, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamantul G. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale și către reclamanta H. a sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamantul F. la plata sumei de 100.000 lei, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamantul I. la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pârâta SC A. SA a formulat recurs împotriva deciziei din apel, criticând-o pentru următoarele motive:

Instanța nu a arătat motivele care au constituit temeiul pentru cuantumul daunelor morale, al menținerii prestației periodice/pentru care s-au menținut daunele materiale și prestația periodică (în redarea succintă a motivelor), nu a făcut referire la înscrisurile de la dosar care consemnează cunoașterea faptului

că șoferul se afla sub influenta alcoolului, la culpa reclamanților și nu a motivat nereținerea dispozițiilor indicate de Înalta Curte.

Atât din Rezoluția Parchetului depusă la dosarul cauzei, cât și din declarația reclamantului F. dată în fața organelor de cercetare penală în data de 18 decembrie 2012 reiese faptul că reclamanții cunoșteau starea de ebrietate a conducătorului auto.

Înscrisurile menționate coroborate cu practica judiciară depusă reprezintă probe certe și concludente, pe care le-a administrat.

Instanța nu a făcut referire la înscrisurile din dosar și practica judiciară indicată de către asigurător, așa cum prevede art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul Comisiei de Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011, hotărârea fiind dată și cu ignorarea acestei norme și a art. 27 alin. (1) lit. b), 49 pct. 2 lit. d) din același Ordin, precum și a art. 1352 și art. 1371 alin. (1) C. civ.

Deși a depus în susținerea apelului practică judiciară privind excluderea și acordarea de daune morale în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, instanța a reținut doar faptul că și-a fundamentat motivul de apel prin invocarea pur și simplu a unor decizii de practică judiciară, care nu au nicio legătură cu starea de fapt dedusă judecații.

Practica judiciară invocată se referă la cazuri identice, în care pasagerii au acceptat să urce într-un autoturism condus de o persoană aflată sub influența alcoolului, iar deciziile respective stabilesc că această conduită culpabilă a pasagerilor trebuie reținută, constituind o cauză de neacordare a despăgubirii, respectiv de diminuare.

Tot cu titlu de practică judiciară invocă și Decizia Înaltei Curți nr. 12 din 16 iunie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1391 alin. (1) și art. 1371 alin. (1) C. civ., publicată în M. Of. nr. 498/2016, prin care s-a concluzionat, în temeiul art. 1371 alin. (1) coroborat cu art. 16 C. civ., că victima care a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, are o culpă ale cărei consecințe au drept efect diminuarea despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită (cum este în cazul făptuitorului), ci este relevantă doar atitudinea victimei din perspectiva vinovăției acesteia.

Având în vedere practica judiciară mai sus invocată, acceptarea deplasării de către victime într-un vehicul al cărui șofer se afla într-o avansată stare de ebrietate (o alcoolemie de 1,80) valorează culpa exclusivă din partea acestora în producerea consecințelor grave subsecvente, culpă exclusivă ce constituie excludere conform art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordinul RCA 14/2011 și art. 1371 alin. (1) N.C.C.

Asumarea de către victime a riscului producerii unui accident cu consecințe deosebit de grave face ca reclamații să nu mai poată afirma calitatea de victime prejudiciate moral și dă expresie principiului conform căruia nimeni nu poate să-și invoce propria culpă pentru a obține avantaje patrimoniale.

Într-adevăr, cei care solicită despăgubiri sunt persoane vătămate direct prin accident și rudele apropiate ale persoanelor decedate. Victimele si-au dat

consimțământul nu la producerea prejudiciului, ci la săvârșirea unei fapte care potențial ar fi de natură să le producă o pagubă, la producerea unei fapte ilicite, ce atrage netemeinicia cererilor reclamanților de a li se acorda despăgubiri.

De natura contractului de asigurare este caracterul aleatoriu al acestuia, iar cât timp reclamanții au acceptat producerea riscului, a dispărut caracterul aleatoriu, ceea ce duce la inoperabilitatea cu privire la acest caz a raporturilor de asigurare.

Pentru a putea stabili un silogism juridic, instanța de apel trebuia să exploreze situația de fapt și să uzeze de puterile acordate de art. 22 C. proc. civ., în sensul administrării de probe suplimentare.

S-au respins motivele de apel invocate exclusiv pe lipsa probațiunii, cu toate că din actele de la dosar reiese că pasagerii cunoșteau că șoferul era sub influența băuturilor alcoolice - Rezoluția din 13 martie 2013 a Parchetului consemnează că din declarația părții vătămate F. rezultă că învinuitul se afla în stare de ebrietate, întrucât mirosea puternic a alcool; în expertiza medico-legală privind pe reclamantul I. se reține că acesta avea halena alcoolică; șoferul vehiculului era prieten foarte bun cu toți pasagerii, mergeau împreună des la petreceri (conform declarație martor), iar în ziua în care s-a produs accidentul fuseseră toți la pădure, conform declarației lui I. dată la poliție. Toți pasagerii știau că șoferul este în stare de ebrietate deoarece petrecuseră împreună.

Instanța apreciază ca nu s-a stabilit un raport de cauzalitate între alcoolemie și producerea accidentului, deși Rezoluția Parchetului a fost emisă în aprecierea probelor de la dosar, conform cărora vinovăția îi aparține șoferului, care pe fondul alcoolemiei pe care o avea nu a adaptat viteza, a circulat cu o viteză excesivă, iar alcoolemia găsită în sângele său era suficientă pentru a fi condamnat pentru infracțiunea de conducere sub influenta băuturilor alcoolice a unui vehicul pe drumurile publice, care este o infracțiune de pericol, sancționată de legiuitor.

Rezultă astfel, în mod evident, relația clară dintre pierderea controlului vehiculului și starea de ebrietate. De altfel, este vorba de o prezumție pe care reclamanții ar fi trebuit sa o răstoarne, fiind de notorietate efectul alcoolului asupra șoferului, în sensul că îi întârzie timpii de reacție, diminuează acuitatea vizuală, determină teribilism (în cazul în speță o viteză excesivă) etc.

Nu a solicitat probe considerând că existau suficiente la dosar, iar doctrina consideră că o susținere nu poate fi respinsă ca nedovedită, instanța putând dispune din oficiu administrarea probei în orice moment al judecății, nefiind ținută, precum părțile, de respectarea unui anumit termen.

Obligarea la plata unor despăgubiri fără a stabili dacă pasagerii cunoșteau sau nu starea de ebrietate a șoferului, în condițiile în care pentru un aspect similar Înalta Curte a stabilit prin Decizia nr. 12 din 16 iunie 2016 că trebuie reținută cel puțin o culpă comună în sarcina celor care au cunoscut starea de ebrietate, echivalează cu o îmbogățire fără justă cauză a reclamanților. Culpa comună ar fi diminuat despăgubirile stabilite de instanța de apel.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Motivele pentru care s-au confirmat daunele materiale și prestațiile periodice sunt susținute de aceleași considerente prin care nu au fost primite criticile de apel privind exonerarea de răspundere a asigurătorului determinată de culpa exclusivă a decedaților și a reclamanților care s-au aflat în autoturism, respectiv culpa comună a acestora și a conducătorului auto, în aplicarea dispozițiilor legale incidente.

Deși se face referire la daune morale în detalierea motivului de recurs și la cuvântul pe fond, sunt vizate, de fapt, daunele materiale, care au fost menținute, astfel cum s-a subliniat în redarea structurată a motivelor de recurs, în condițiile în care decizia cuprinde o motivarea amplă a soluționării criticii privind daunele morale, care au și fost reevaluate.

În ceea ce privește critica în sensul că nu s-a făcut referire la înscrisurile de la dosar care ar consemna cunoașterea faptului

că șoferul se afla sub influența alcoolului (teză probatorie valorificată pentru înlăturarea calității de victime prejudiciate moral/ diminuarea despăgubirilor morale), din decizie rezultă că, pe lângă materialul probator avut în vedere, instanța de apel a constatat și nerelevanța tezei probatorii pentru înlăturarea răspunderii asigurătorului, din perspectiva Ordinului Comisia de Supravegherea Asigurărilor nr. 14/2011,

reținând că nu este reglementată înlăturarea răspunderii asigurătorului doar pe baza faptului că victimele au călătorit cu un autoturism condus de o persoană aflată în stare de ebrietate și arătând motivul pentru care nu s-a reținut culpa exclusivă a victimelor accidentului - motivându-se astfel și nereținerea motivului de apel pentru a cărui necercetare s-a dispus rejudecarea cauzei.

În egală măsură, instanța de apel a făcut referire la deciziile de practică judiciară, pe care le-a înlăturat motivat, reținând că acestea nu au nicio legătura cu situația de fapt dedusă judecății.

Din perspectiva aceluiași motiv de recurs nu poate fi reținută nici critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a respectat dispozițiile deciziei de recurs în sensul de a stabili un silogism juridic referitor la cazurile de excludere de la despăgubiri prin raportare la prevederile art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordinul RCA nr. 14/2011 și art. 1352 din N.C.C, încălcând astfel prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Din considerentele deciziei rezultă că instanța de apel a reținut că nu există dovezi din care să rezulte o culpă exclusivă a reclamanților, în sensul normelor invocate în cauză de către pârâtă - situație de fapt ce nu poate fi cenzurată de instanța de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și a argumentelor invocate în susținere, care, oricum, nu vizează cerințele textului legal.

De altfel, din perspectiva cauzei de exonerare de răspundere valorificată de către asigurător - recurenta pârâtă, subliniată și în decizia de recurs anterioară, nu mai era necesar să se facă analiza altor elemente de fapt referitoare la producerea accidentului, relativ la care se reclamă și o lipsă de rol activ din partea magistratului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ. - nemaifiind necesară astfel analiza criticilor de recurs aferente.

În motivarea deciziei s-a făcut referire la normele legale subliniate în susținerea cererii de recurs, cu referire și la dispozițiile instanței anterioare de recurs, care au fost corect aplicate la situația de fapt reținută, relevantă în aplicarea acestora - lipsa culpei exclusive a victimelor accidentului.

Dispoziția instanței în aplicarea art. 49 pct. 2 lit. d) din același Ordin Comisiei de Supravegherea Asigurărilor, care prevede că stabilirea daunelor morale în cazul decesului unor persoane se face în conformitate cu legislația și jurisprudența din România (deși în speță drepturile au fost valorificate nu numai în acest context) este corectă, în condițiile în care cadrul procesual al litigiilor în care s-au pronunțat hotărârile invocate a fost determinat de acțiunea formulată nu împotriva asigurătorului, ci a Fondului de Protecție a Victimelor Străzii, cauza de exonerare reținută fiind cea prevăzută de art. 5 alin. (5) din Ordinul nr. 1/2008 dat în aplicarea Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurătorilor - potrivit căruia nu pot beneficia de despăgubiri din Fond persoanele care au urcat de bunăvoie în vehiculul vinovat de producerea accidentului, dacă se dovedește că acestea știau că vehiculul respectiv nu este asigurat - și nu cea reclamată în cauza de față, în beneficiul asigurătorului - art. 27 alin. (1) lit. b) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011

pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule

- potrivit căruia asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru cazurile în care conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs, printre alte ipoteze, din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate.

Relativ la Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile (inclusiv și cu privire la art. 1371 alin. (1) C. civ.), publicată în M. Of. nr. 498 din 4 iulie 2016, se constată că elementele referitoare la comportamentul victimelor au fost deja luate în considerare la reevaluarea daunelor morale, instanța de apel reținând relevanța împrejurărilor în care s-a produs decesul victimelor, conduita victimelor și posibilitatea acestora de a surmonta evenimentul tragic intervenit în viața lor, iar o reapreciere a daunelor în raport de aceste criterii ține de temeinicia hotărârii și excede limitelor de judecată în fața instanței de recurs, fixate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, recurenta pârâtă apelează la dreptul comun în materia contractelor aleatorii, însă acesta este înlăturat de dispozițiile speciale ce guvernează raportul juridic dintre părți, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., dispunând în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva Deciziei nr. 1180 din data de 1 iulie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2017.