ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3923/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 19 februarie 2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. au chemat în judecată pe pârâta H. SA și, în contradictoriu cu intervenientul forțat I., au solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 15.000 euro cu titlu de daune materiale, la plata către reclamanta A. a sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale și la plata a câte 800.000 euro către fiecare din ceilalți reclamanți cu titlu de daune morale.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința nr. 5325 din 15 septembrie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., pârâta H. SA fiind obligată la plata către reclamanta A. a sumei de 90.000 RON cu titlu de daune morale și la plata către fiecare din reclamanții B., C., D. și E. a sumei de 40.000 RON cu titlu de daune morale. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost admis de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 1857 din 9 noiembrie 2017, dispunându-se schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul că a fost obligată pârâta H. SA la plata către reclamanta A. a sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale, precum și la plata către fiecare dintre reclamanții B., C., D. și E., a sumei de câte 75.000 RON cu titlu de daune morale. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei din apel, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au formulat recurs, solicitând admiterea acestuia și modificarea deciziei atacate în sensul unei juste aprecieri a cuantumului daunelor materiale și morale, cu obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 483 și urm. C. proc. civ., fiind menționate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Se invocă faptul că daunele materiale solicitate de către recurenți au caracter cert, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate până în prezent, cuprinzând cheltuielile efectuate cu ocazia înmormântării și a parastaselor efectuate conform obiceiului creștin și se critică decizia recurată în ceea ce privește neacordarea vreunei sume cu titlu de cheltuieli materiale, cu toate că suportarea unor asemenea cheltuieli este de netăgăduit.

Recurenții precizează că este de necontestat faptul că asemenea evenimente incumbă efectuarea de cheltuieli, iar aceste cheltuieli efectuate în astfel de împrejurări nu pot fi întotdeauna cuantificate/dovedite în integralitatea lor.

Mai mult, conform dispozițiilor art. 250 C. proc. civ.: "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din propria inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege". Se arată că în cauză cheltuielile au fost dovedite prin proba testimonială administrată.

Recurenții susțin că instanța trebuie să țină seama că ar fi absurd și total inechitabil a se pretinde părților civile ca în momentele de maximă tristețe pricinuite de comemorarea morții celui dispărut să se îngrijească în principal de preconstituirea de probe pentru proces, mai ales că nu au prevăzut importanța chitanțelor în asemenea situații.

Cu privire la daunele morale se impune raportarea la condițiile concrete și nicidecum la jurisprudență.

Recurenții învederează că în dreptul românesc, de principiu, jurisprudența nu poate fi izvor de drept. Altfel spus, judecătorii nu sunt obligați să țină seama de hotărârile date anterior în spețe similare și să pronunțe aceeași soluție. De altfel, în dreptul român este interzis puterii judecătorești să se substituie puterii legislative și să "creeze legea". În situația dată, se apreciază că este necesar ca evaluarea prejudiciului să se realizeze sub aspectul efectelor negative suferite de persoanele lezate pe plan psihic și să nu se rezume la determinarea "prețului" suferinței psihice, care este inestimabilă, ci să se realizeze o apreciere multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei prejudiciate.

Conform legislației în vigoare, aprecierea daunelor morale trebuie făcută în concret, de la caz la caz, în funcție de toate circumstanțele și împrejurările cazului dat.

Având în vedere argumentele literaturii juridice și ale practicii judiciare române și străine, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. Indemnizația trebuie să fie justă, rațională, echitabilă, adică în așa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensație suficientă a prejudiciului moral suferit.

Reclamanții arată că este în sarcina instanței să cuantifice aceste daune morale suferite de părțile civile, raportat la toate suferințele produse acestora prin producerea accidentului rutier.

Se susține că în prezenta speță este vorba de repararea unui prejudiciu de afecțiune invocat de victima indirectă, prejudiciu care trebuie reparat de către persoana culpabilă, sens în care s-a dispus și prin Rezoluția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei nr. 75 adoptată la 14 martie 1965 în materia prejudiciului corporal, ce statuează expres că "în caz de deces, reparația pentru prejudiciul de afecțiune trebuie acordată părinților, soțului și copiilor victimei pentru că doar în aceste cazuri reparația este supusă condiției ca aceste persoane să fi avut legături de afecțiune strânse cu victima, în momentul decesului".

Despăgubirile solicitate în prezentul dosar au scopul de a alina suferința pricinuită familiei, prin moartea victimei, de care erau legate afectiv.

Cu privire la susținerea instanței de apel, în sensul că "instanța de fond nu a acordat daune morale apelanților minori F. și G., care aveau la data producerii accidentului vârsta de 2 ani și 7 luni, respectiv 4 ani și 3 luni, nejustificându-se susținerea unei traume provocate de suferința ce ar fi cauzată în urma decesului fratelui", recurenții apreciază că decesul victimei a produs fraților suferințe psihice ce se circumscriu noțiunii de prejudiciu moral patrimonial, astfel încât în mod corect ar trebui să se rețină că se justifică pe deplin acordarea unor despăgubiri morale, în compensarea acestor traume sufletești, indiferent de vârsta fraților. Instanța de fond trebuia să aibă în vedere puternicele legături afective existente între victima accidentului rutier și frații săi.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Cu titlu preliminar, trebuie menționat că, prin admiterea în principiu a recursului, completul de filtru a apreciat că parte din susținerile formulate prin memoriul de recurs pot fi analizate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel că nu poate fi primită excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare de intimata H. SA.

Structurând criticile din recursul cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere și când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, se observă că instanța de apel a expus detaliat motivele pentru care a apreciat că în mod întemeiat au fost respinse pretențiile solicitate cu titlu de daune materiale, motivat de faptul că reclamanții nu le-au dovedit, nefiind depuse înscrisuri justificative, în conformitate cu dispozițiile legale incidente în cauză. S-a arătat că pentru dovedirea prejudiciului material și, implicit, a reparației pretinse, reclamanții aveau obligația să depună la dosar înscrisuri din care să rezulte existența și întinderea prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită, dovedit cu documente justificative.

Referitor la analizarea capătului de cerere referitor la daunele morale, s-a reținut că sumele de bani acordate cu titlu de daune morale trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoana păgubită determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației date, legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta), dar și a practicii judiciare în materie, așadar a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc de îmbogățire a terțelor persoane păgubite.

Prin urmare, se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 C. proc. civ., indicând motivele pentru care a apreciat că în mod întemeiat a fost respinsă suma solicită cu titlu de daune materiale, precum și criteriile ce au fost avute în vedere la aprecierea cuantumului despăgubirilor, decizia atacată conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și concisă.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții au criticat neacordarea daunelor materiale solicitate, arătând că prin declarațiile de martori au fost probate cheltuielile suportate de familie și făcând referire la prevederile art. 250 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din propria inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege".

Înalta Curte reține că în materia prejudiciului produs prin accidente de circulație există o normă specială, derogatorie de la dreptul comun, anume Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, act normativ în vigoare de la 6 decembrie 2011 până la 31 decembrie 2014, când a fost abrogat prin Norma nr. 23/2014 (data producerii accidentului fiind 20 februarie 2014).

Or, potrivit prevederilor art. 49 pct. 2 lit. a) din actul normativ anterior menționat, la stabilirea despăgubirilor în cazul decesului unor persoane se au în vedere cheltuielile de înmormântare, inclusiv pentru piatra funerară, precum și cele efectuate cu îndeplinirea ritualurilor religioase, probate cu documente justificative.

Ca atare, nu pot fi reținute criticile recurenților reclamanți cu privire la legea aplicabilă mijloacelor de probă pentru dovedirea prejudiciului material, instanța de apel făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, având în vedere că prevederile art. 250 C. proc. civ. au valoare de normă generală în raport cu prevederile art. 49 pct. 2 lit. a) din Normele anexă la Ordinul nr. 14/2011, ce cuprind reglementări speciale în ceea ce privește mijloacele de probă pentru dovedirea prejudiciului material.

Astfel, în mod corect instanța de apel a dat prioritate prevederilor art. 49 pct. 2 lit. a) din Normele anexă la Ordinul nr. 14/2011, rezolvând raportul dintre norma generală și cea specială din perspectiva principiului specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la cea generală).

Este nefondată și critica referitoare la raportarea la jurisprudență a instanței de apel cu ocazia cuantificării despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral.

Potrivit art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele anexă la Ordinul nr. 14/2011, despăgubirile pentru daune morale în cazul decesului unor persoane se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel s-a raportat la jurisprudența în materie la stabilirea întinderii despăgubirilor morale acordate, ca urmare a accidentului rutier produs la data de 20 februarie 2014, în care a pierit ruda reclamanților.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamanți urmare a evenimentului rutier. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în ceea ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

Examinând decizia atacată, raportat la criteriile de evaluare a prejudiciului valorificate de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte constată că acestea au fost avute în vedere de instanța de apel, adaptate la situația particulară a speței de față. Cuantificarea despăgubirilor, în aplicarea acestor criterii, nu este supusă însă cenzurii instanței de recurs, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceasta ținând de temeinicia și nu de legalitatea hotărârii.

În consecință, față de cele menționate anterior, Înalta Curte nu poate reține în cauză dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece la stabilirea cuantumului daunelor morale instanța a avut în vedere atât criteriile oferite de doctrină și jurisprudență, cât și circumstanțele factuale ale cauzei menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

În privința criticilor referitoare la neacordarea despăgubirilor către recurenții F. și G., care aveau la data producerii accidentului vârsta de 2 ani și 7 luni și 4 ani și 3 luni, prin care se arată că instanța nu a avut în vedere puternicele legături afective existente între victima accidentului rutier și frații săi, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât analizarea probelor care relevă impactul și consecințele pe care le-au suferit recurenții constituie motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G., A., C., D., B., F. și E. împotriva Deciziei nr. 1857 din data de 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - CL