ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 664/2021

Ședința publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D. au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 500.000 euro (echivalent in RON 2.275.000 RON la cursul B.N.R. de 4,55 RON/euro) și la plata către reclamant a sumei de 250.000 euro (echivalent in RON 1.137.500 RON la cursul B.N.R. de 4,55 RON/euro) reprezentând despăgubiri materiale și morale urmare a accidentului rutier produs din vina intervenientului D.; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 5 decembrie 2017, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția prescripției și a acordat termen la data de 13.02.2018 cu citarea părților, pentru continuarea cercetării procesuale.

Prin sentința civilă nr. 1215/24.04.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a Civilă s-a admis în parte cererea reclamanților A. și B. formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. și intervenientul forțat D. în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei A. suma de 2390 RON cu titlu de daune materiale și suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale, precum și suma de 200.000lei către reclamantul B., cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. si B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea apelului și majorarea cuantumului reparator al daunelor morale, considerând că în mod greșit instanța de fond a dimensionat cuantumul reparației fără a se raporta la totalitatea suferințelor și consecințelor posttraumatice suportate de apelanții reclamanți.

S.C. C. S.A a declarat apel împotriva încheierii din 05.12.2017 si a sentinței civile nr. 1215 din 24.04.2018 pronunțate de către Tribunalul București prin care a solicitat admiterea apelului si, pe cale de consecința, modificarea încheierii si sentinței civile sus menționate in sensul:- admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, cu consecința respingerii cererii de chemare in judecata ca fiind prescrisa. In situația in care se va respinge excepția prescripției, apelanta pârâră a solicitat diminuarea daunelor morale acordate lui A. de la 400.000 RON la 15.050 RON și diminuarea daunelor morale acordate lui B. de la 200.000 RON la 4.214 RON, precum și respingerea daunelor materiale acordate lui A. ca fiind nedovedite.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2101A din 12 decembrie 2019, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelanții A. și B.; a admis apelul declarat de apelanta S.C. C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1215 din 24.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimații A. și B.: a schimbat în parte sentința atacată în sensul că: a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 200.000 RON, cu titlu de daune morale și reclamantului B., suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 2101A din 12 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta S.C. C. S.A. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că, înțelege să critice dispozitivul și implicit considerentele instanței de apel din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ.

S-a susținut că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctiva, și nu a ținut cont de prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul ASF nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

După redarea considerentelor reținute de instanța de apel prin care i s-a respins apelul pe care l-a formulat împotriva încheierii din 05.12.2017 și a sentinței civile nr. 1215, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților, recurenta-pârâtă a susținut că, prin hotărârea recurată instanța de apel a încălcat/aplicat greșit prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctiva.

Instanța de apel a considerat că este întrerupt cursul prescripției de constituirea ca parte civilă în dosarul penal, cu încălcarea/aplicarea greșită a prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede ca termenul începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cat si pe cel care răspunde de ea.

S-a susținut că fapta ilicita pe care se întemeiază acțiunea în răspundere civila delictuală formulată constă în vătămarea corporală din culpa intervenientului forțat D. care a avut loc în data de 21.11.2010.

Culpa numitului D. în producerea accidentului rutier era cunoscuta intimaților încă din momentul producerii accidentului rutier acest lucru rezultând fără echivoc din procesul-verbal de cercetare la fața locului, declarațiile martorilor prezenți la momentul producerii accidentului rutier si susținerile făptuitorului care si-a asumat responsabilitatea producerii accidentului rutier încă din momentul accidentului rutier.

De altfel, în condițiile în care instanța de apel susține că a fost întreruptă prescripția prin constituirea ca parte civilă în dosarul penal, se admite practic că momentul stabilirii faptului ilicit și al vinovăției este la 21.11.2010, respectiv că prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților începe să curgă de la acest moment 21.11.2010, a susținut recurenta.

S-a arătat că în cursul dosarului penal nr. x/2013 intimații se constituie părți civile în anul 2011 pentru plata daunelor materiale și morale suferite în urma producerii accidentului rutier din 21.11.2010, iar acțiunea civilă a fost formulată în data de 03.08.2017.

Prin sentința penală nr. 2272/04.12.2015 pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. x/2013 instanța a dispus achitarea lui D. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpa întrucât fapta săvârșită nu mai era incriminată de legea penală, și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

S-a susținut că termenul de prescripție este de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aspect necontestat de părți.

Cât privește instituția întreruperii prescripției, s-a arătat că art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prevede ca prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitraj.

Manifestarea de voința de a se constitui parte civilă în procesul penal (deci de a declanșa acțiunea civila in cadrul procesului penal) a fost unanim acceptată de doctrină si practica drept o modalitate de întrerupere a prescripției acțiunii civile în despăgubiri. Însă, această modalitate, formulată atât în fața instanțelor civile cât și a celor penale reprezintă o întrerupere cu efect provizoriu, condiționat practic de modalitatea de finalizare a respectivului litigiu.

Astfel, art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 arată că prescripția nu este întreruptă, daca s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare in judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

Legea nu distinge după natura instanței/autorității care ar fi pronunțat încetarea procesului, iar acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu poate să o facă. Deci, în speță, efectul provizoriu de întrerupere a fost șters de încetarea procesului penal fără analizarea laturii civile.

Aplicarea prevederilor Decretului nr. 167/1958 prin analogie cu prevederile Noului Cod se face doar în situația când efectele întreruperii prescripției și caracterul provizoriu nu ar fi fost reglementate în Decret. Or, efectele întreruperii prescripției și caracterul sau provizoriu erau reglementate de Decretul nr. 167/1958.

Practic, s-a susținut, în lumina prevederilor Decretului nr. 167/1958, întreruperea invocată în speță are caracter provizoriu, iar eventuala nedefinitivare a acestui caracter, fără culpa părții presupus vătămate, nu dădea naștere unui nou termen de prescripție, existând totuși posibilitatea pentru partea diligentă (profesia intimaților este de avocat), care urmarea desfășurarea litigiului (penal) ce-i afecta drepturile civile, ca, in măsura în care termenul s-ar fi împlinit astfel fără culpa sa, să solicite repunerea în termen în condițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (in termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului de prescripție - practic, ce justifica depășirea termenului era existenta litigiului penal pe rol, în care instanța era investită și cu acțiunea civilă; deci termenul de o lună se calcula de la definitivarea acestuia). Acest lucru nu s-a întâmplat în speță.

Fata de cele din precedent, cursul prescripției nu poate fi întrerupt de constituirea ca parte civilă într-un proces penal, cum în mod greșit retine instanța de apel.

In atare condiții, a susținut recurenta-pârâtă, termenul de 3 ani prevăzut in Decretul nr. 167/1958 trebuie considerat ca fiind împlinit la data 21.11.2013, iar acțiunea intentată la 03.08.2017 apare ca fiind prescrisă.

Totodată, s-a mai arătat, că și dacă s-ar admite în mod ipotetic susținerea instanței de apel conform căreia prescripția a fost întreruptă de constituirea ca partea civilă în dosarul penal nr. x/2011 și că după întrerupere începe sa curgă o noua prescripție, se poate constata că și în acest caz dreptul material la acțiune al intimaților este prescris.

Astfel, acțiunea civila în dosarul penal s-a formulat in 25.01.2011, iar noua prescripție (începuta după întrerupere) s-ar fi împlinit in 24.01.2014. Or, acțiunea intimaților din prezenta cauză a fost formulată în 03.08.2017, la 3,7 ani de la împlinirea noii prescripții.

Așadar, a conchis recurenta-pârâtă, și din această perspectivă instanța de apel a încălcat/nu a ținut cont de prevederile Decretului nr. 167/1958 potrivit cărora: dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, daca nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege; termenul prescripției este de 3 ani.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul ASF nr. 5/2010 la stabilirea cuantumului despăgubirilor, care impun stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale în conformitate cu legislația si jurisprudența din România.

S-a arătat că, potrivit Rapoartelor de expertiza medico-legala A. (in vârsta de 31 de ani) a suferit leziuni ce au necesitate pentru vindecare 45 - 50 de zile de îngrijiri medicale, în timp ce B. (in vârsta de 35 de ani) a avut nevoie de 12-14 zile de îngrijiri.

Potrivit Ghidului pentru soluționarea daunelor morale emis de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii ce are la bază jurisprudența din România, media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale acordate este de 301 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală. Practic, potrivit acestor prevederi reclamanții ar fi îndreptățiți să primească despăgubiri cu titlu de daune morale in cuantum de maxim 15.050 RON (50 zile x 301 RON = 15.050 RON) - A., respectiv 4.214 RON (12 zile x 301 RON = 4.214 RON) -B..

Calculându-se media pe zi a despăgubirilor acordate intimaților de care instanța de apel, raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale, recurenta-pârâtă a opinat că rezultă un cuantum al daunelor exagerat (A. - 4.000 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicala; B. - 8.300 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală).

Astfel, prin acordarea acestor despăgubiri instanța de apel nu a ținut cont de jurisprudența din România potrivit căreia se acorda in medie 301 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, iar nicidecum de 8.300 RON/zi, echivalent a 2.000 euro la data accidentului (22.11.2010, 1 euro = 4,2 RON), cum în mod exagerat a reținut instanța de judecata, a mai arătat recurenta-pârâtă.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o noua judecata instanței de apel.

Intimații-reclamanți A. și B. prin întâmpinarea depusă la dosar au solicitat, în esență, respingerea recursului și să se constate că hotărârea instanței de apel este temeinică și legală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 9 iulie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 5 noiembrie 2020, s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen pentru judecata pe fond a acestuia.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că invocarea dispozițiilor acestui text de lege s-a efectuat formal, fără a fi dezvoltate și indicate criticile care pot fi subsumate acestui motiv și, câtă vreme nu s-a demonstrat că hotărârea este nemotivată ori există motive contradictorii sau că au fost reținute motive care nu au legătură cu pricina, instanța supremă nu poate face o analiză a recursului din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Distinct de această concluzie, se constată că soluția este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu există contradictorialitate între motive sau între motive și dispozitiv și nu a fost motivată pe motive străine de natura pricinii, astfel încât nu există temei pentru atragerea efectelor motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta - pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat/aplicat greșit prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Din perspectiva presupusei încălcări/aplicări greșite a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, recurenta-pârâtă s-a raportat la reținerea instanței de apel privind întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Astfel, instanța de apel printr-o judicioasă și atentă analiză a situației de fapt a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 stabilind că prin constituirea de parte civilă, respectiv formularea unei acțiuni civile în procesul penal se întrerupe cursul prescripției, iar dacă instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, așa cum este cazul în speță, persoana vătămată se poate adresa instanței civile pentru repararea prejudiciului.

Acțiunea civilă în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este supusă prescripției extinctive în termenul general de prescripție de 3 ani stabilit de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la datele speței, aplicarea acestor instituții de drept s-a făcut în mod corect, concluzia promovării acțiunii reclamantei la instanța civilă înainte de intervenirea prescripției extinctive fiind corectă.

Astfel, susținerea recurentei-pârâte conform căreia termenul de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ar fi început să curgă față de reclamanți încă de la data de 21.11.2010, împlinindu-se ca atare raportat la acest moment al cunoașterii făptuitorului și producerii pagubei, ignoră voit situația juridică creată ca urmare a constituirii și modalității de soluționare a dosarului penal.

Aceasta în contextul în care prin sentința penală nr. 2272 pronunțată la data de 04.12.2015 Judecătoria Ploiești a dispus în temeiul dispozițiilor art. 396 alin. (5) C.pr.penală achitarea inculpatului D. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă și a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.

Astfel fiind, reclamanții care optaseră pentru realizarea pretențiilor civile nu puteau să-și vadă paralizat dreptul de a sesiza instanța civilă doar pentru că opțiunea sa legală a rămas nevalorificată/nefinalizată din cauza soluției de încetare a procesului penal.

În realitate, dreptul de a învesti instanța civilă pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor civile s-a născut pentru reclamanți abia în momentul în care aceștia au luat cunoștință că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată.

Aceasta întrucât pe de o parte, prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția reclamanților care, în procesul penal, s-au constituit părți civile, cu respectarea normelor de drept procesual penal.

Pe de altă parte, este un principiu de drept, aplicabil speței, conform căruia prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acționa (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Or, în speță, reclamanții nu puteau acționa separat în fața instanței civile, câtă vreme aceștia se constituiseră deja părți civile în procesul penal.

Așadar, fiind deja constituiți părți civile în procesul penal, reclamanții nu puteau promova separat și acțiune civilă în valorificarea acelorași pretenții, întrucât opțiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă și partea nu o poate părăsi, cu excepția situației în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, cum s-a întâmplat în speță, prin soluția de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluționată a laturii civile.

Astfel fiind, abia de la momentul pronunțării soluției de încetare a procesului penal și rămânerii nesoluționate a laturii civile, reclamanții au putut acționa separat de procedura penală pentru care optaseră și sesiza astfel, instanța civilă.

Or, raportat la momentul menționat, învestirea instanței civile la data de 03.08.2017 s-a făcut înăuntrul și cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani, așa cum corect a constatat instanța de apel.

Invocarea aplicării greșite a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele cuprinse în ordinul C.S.A.5/2010, a fost făcută cu intenția ca instanța de recurs să reevalueze materialul probator administrat în cauză privind daunele acordate de instanța de apel.

Se constată că, soluția instanței de apel sub acest aspect este rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză, ori critica recurentei-pârâte nu se circumscrie unor motive de nelegalitate a deciziei, ci reprezintă o nemulțumire a acesteia cu privire la relevanța dată de către instanță probelor administrate, astfel încât, ținând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac și a imposibilități instanței de recurs de a analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită.

Nici critica privind cuantumul daunelor morale nu este fondată.

Înalta Curte reține că sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept, nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare; analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației deduse judecății, nu prin raportare la practica altor instanțe.

În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți și au fost avute în vedere circumstanțele concrete ale accidentului, situația reclamanților anterior producerii accidentului și suferințele fizice și psihice suferite, făcând o aplicare corectă a dispozițiilor legale incidente.

Față de aceste împrejurări, reținând corecta interpretare a dispozițiilor legale aplicabile de către instanța de apel, nefiind incidente motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2101A din 12 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 martie 2021.