ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1377/2021

Ședința publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., prin W., în contradictoriu cu pârâta Y. S.A., Fondul Național de Garantare a Asiguraților și cu intervenienții forțați Z. și AA., au solicitat obligarea pârâtei Y. S.A. să plătească reclamanților următoarele sume de bani:

Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 10.03.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de intervenientul forțat AA. prin întâmpinare, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Y. S.A. prin întâmpinare, a fost disjunsă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, cu formarea unui nou dosar cu termen la 10.03.2016.

Prin sentința civilă nr. 4240 din 7 iulie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamanților și a obligat pârâta Y. S.A. la plata următoarelor sume:

Au fost respinse cererea formulată de X., prin reprezentant legal W. și restul pretențiilor deduse judecății de către ceilalți reclamanți, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 10.03.2016, a declarat apel pârâta Y. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1080 din 22 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta Y. S.A.

Prin decizia nr. 1044 din 29 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta Y. S.A. împotriva deciziei nr. 1080 din 22 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost casată decizia atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 1322 din 26 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosar nr. x/2015, a fost respinsă cererea Y. S.A. de completare a dispozitivului deciziei nr. 1044 din 29 mai 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 2126 din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Y. S.A. împotriva sentinței primei instanțe și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta Y. S.A. să plătească reclamanților următoarele sume de bani:

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate și încheierea din 10.03.2016.

S-a dispus repunerea părților în situația anterioară față de modificarea sentinței atacate cu privire la cuantumul daunelor morale, în sensul obligării reclamanților la restituirea către pârâta a diferențelor de sume, calculate între daunele morale achitate și cele stabilite a fi plătite prin prezenta decizie.

Împotriva acestei decizii a instanței de apel, au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., prin W. și pârâta Y. S.A.

Motivele de recurs invocate de reclamanți sunt, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți susțin că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a art. 501 C. proc. civ., instanța de apel nerespectând limitele casării impuse de către instanța de recurs.

Recurenții arată că, față de considerentele deciziei de recurs, casarea deciziei nr. 1080/22.05.2018 a Curții de Apel București a fost parțială, iar instanța de apel nu a respectat limitele rejudecării cauzei impuse de către instanța de recurs, rejudecând cauza sub toate aspectele, inclusiv asupra cuantumului daunelor morale acordate.

Recurenții susțin că, într-adevăr, instanța supremă nu s-a pronunțat cu privire la anumite chestiuni ce țin de fondul dreptului substanțial, însă nu în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate recurenților-reclamanți, ci cu privire la cererea intimatei-pârâte privind repunerea părților în situația anterioară, respectiv obligarea recurenților-reclamanți la restituirea sumelor pe care le-a achitat, precum și cu privire la relevanța jurisprudenței invocată de către intimata-pârâtă în cauză.

Totodată, recurenții menționează că, răspunzând la cel de-al treilea motiv privind rejudecarea cauzei (aplicabilitatea jurisprudenței în prezenta cauză), instanța de apel s-a pronunțat și cu privire la cuantumul daunelor morale acordate recurenților-reclamanți, deși acest aspect era intrat în puterea de lucru judecat, ținând cont de limitele rejudecării impuse de curtea supremă după casarea hotărârii.

Recurenții critică susținerile instanței cu privire la jurisprudența depusă de părți și arată că acestea sunt neîntemeiate. Deși circumstanțele reținute în hotărârile depuse la dosarul cauzei sunt diferite, ceea ce trebuia să aibă în vedere instanța, nu era modalitatea de producere a accidentului, ci, raportat la criteriile analizate de celelalte instanțe, să observe faptul că daunele morale au fost acordate într-un anumit cuantum, în vederea unificării practicii judiciare.

O altă critică privește inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1345 din C. civ. referitoare la îmbogățirea fără justă cauză. Recurenții susțin că instanța de apel a interpretat în mod greșit faptul că repararea prejudiciului nepatrimonial în cuantumul acordat de către instanța de fond duce la o îmbogățire fără justă cauză a acestora.

Autorii căii extraordinare de atac menționează că în practica judiciară s-au creat anumite criterii ce trebuie analizate în momentul cuantificării daunelor morale, criterii pe care instanța de apel nu le-a analizat și expun unele considerații teoretice privind aplicabilitatea instituției îmbogățirii fără justă cauză.

Recurenții învederează că reparația în natură, respectiv prin echivalent, constituie mijloace complementare de acoperire a prejudiciilor și rămâne la latitudinea judecătorului să aleagă, prin raportare la circumstanțele de fapt și în baza principiului disponibilității, metodele cele mai eficiente pentru repunerea în situația anterioară. Însă, ținând cont de condițiile analizate privind existența faptului juridic licit - îmbogățirea fără justă cauză - se poate observa că acestea nu sunt îndeplinite, deoarece lipsește o condiție juridică esențială, respectiv absența unei cauze ilegitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia.

De asemenea recurenții reclamanți critică aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 din C. civ. de la 1864, instanța de apel diminuând daunele morale acordate de prima instanță, în mod nejustificat, fără a lua în calcul criteriile referitoare la consecințele negative suferite de recurenții-reclamanți, importanța valorilor sociale lezate și măsura în care acestea au fost lezate.

Recurenții-reclamanți susțin că la baza pronunțării deciziei atacate, au stat în principal, interpretarea greșită a principiului reparației prejudiciului nepatrimonial. Arată aceștia că acordarea acelorași sume către reclamanți, în funcție de gradul de rudenie, pe lângă faptul că nu sunt în concordanță cu prejudiciul suferit de către reclamanți, reprezintă și o hotărâre discriminatorie în raport cu situația fiecărei familii.

Mai susțin recurenții că instanța de apel nu a justificat care au fost argumentele care au stat la baza diminuării daunelor acordate de primă instanță, motivând vag faptul că acestea duc la o îmbogățire fără justă cauză a recurenților-reclamanți și nu a luat în considerare împrejurările expuse în cererea de chemare în judecată de către reclamanți, cu privire la legătura sufletească dintre aceștia și victime, împrejurări ce justifică acordarea unor despăgubiri diferențiate. Totodată, recurenții susțin că instanța de apel nu s-a pronunțat în echitate, criteriu fundamental, consacrat în doctrină și în jurisprudență.

În opinia recurenților, instanța de apel nu a ținut cont de importanța valorii lezate, precum și de faptul că sumele acordate de instanța de fond nu reprezintă o sursa de îmbogățire, ci doar un mijloc de compensație, de atenuare a efectelor negative produse pe plan psihic și moral, și, în mod neîntemeiat, a considerat că recurenților-reclamanți trebuie să li se acorde daune în funcție de categoria de rudenie din care fac parte și nu în funcție de prejudiciul sufletesc suferit de fiecare dintre aceștia.

Motivele de recurs invocate de pârâta Y. S.A. sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-pârâtă susține că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1), art. 13 și art. 16 din Decretul lege nr. 167/1958, fapt ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta-pârâtă că, soluționând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că momentul obiectiv începând cu care reclamanții puteau cunoaște dauna și persoanele vinovate de producerea accidentului este reprezentat de data la care a fost finalizată, în dosarul penal, expertiza în specialitatea protecția muncii, respectiv 15.01.2014.

Recurenta susține că orice proces civil sau penal are și o etapă a cercetării judecătorești, în care se administrează probe și se trag anumite concluzii, însă această împrejurare nu este de natură a suspenda începutul sau curgerea prescripției. Cazurile de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție sunt expres și limitativ prevăzute de lege și nu pot fi completate cu alte cazuri deduse pe cale de interpretare, astfel că, susține recurenta, simpla împrejurare că reclamanții nu au cunoscut în detaliu, de la început, procentele de culpă în raport cu care urmează să răspundă fiecare persoana implicată în accident, nu este o împrejurare care să blocheze și/sau să suspende începutul curgerii prescripției extinctive.

În opinia recurentei-pârâte, reclamanții puteau și trebuiau să cunoască implicarea și răspunderea numitului Z., încă de la momentul producerii accidentului, contrar celor reținute de instanța de apel. Expertizele întocmite în dosarul penal nu au făcut decât să completeze imaginea persoanelor responsabile și să stabilească totodată cota de participare a fiecăreia dintre acestea, însă, pentru formularea acțiunii civile, reclamanții nu aveau nevoie să cunoască cu exactitate milimetrică cota de participare a fiecărei persoane implicate, fiind suficient să cunoască doar identitatea acestora.

Recurenta-pârâtă susține, contrar celor reținute de instanța de apel, că accidentul nu a fost unul deosebit de complex din perspectiva persoanelor responsabile de producerea lui, identitatea persoanelor implicate fiind cunoscută de la început. Or, susține recurenta, prescripția este împiedicată să curgă doar în acele cazuri în care imposibilitatea cunoașterii persoanelor responsabile de producerea accidentului este una absolută, iar nu și atunci când se cunoaște identitatea persoanelor responsabile însă nu se știe cu exactitate cota de participare a fiecăreia dintre aceste persoane.

Menționează recurenta că data de la care începe să curgă termenul de prescripție este 31.03.2011, data accidentului și, în plus, reclamanții nu s-au constituit părți civile în dosarul penal. Constituirea de parte civilă se putea face la momentul citirii actului de sesizare, adică anterior stabilirii persoanelor vinovate din punct de vedere penal, astfel că este evident că și o acțiune civilă separată putea și trebuia să fi fost formulată tot anterior acestui moment.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că decizia a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., fapt ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a reținut că Decizia nr. 1/2016 a Î.C.C.J. nu este pertinentă în soluționarea cauzei, motiv pentru care a înlăturat-o de la aplicare și a reținut, contrar celor dezlegate prin decizia instanței supreme, faptul că răspunderea asigurătorului ar fi o răspundere delictuală, iar nu contractuală și că, urmare a naturii delictuale a răspunderii asigurătorului, acesta urmează să răspundă în solidar cu asiguratul său pentru întreg prejudiciul produs, indiferent de cota cu care asiguratul a participat la producerea acestui prejudiciu.

O altă critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o reprezintă pronunțarea soluției cu încălcarea dispozițiilor art. 1003 și 1041 C. civ., art. 49 din Legea nr. 136/1995 și art. 28 din Norma CSA nr. 5/2010.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că decizia atacată este nelegală, întrucât instanța de apel nu a ținut cont de faptul că răspunderea asigurătorului este una contractuală, reținând în mod eronat faptul că acesta răspunde pe temei delictual și solidar cu asiguratul său.

Recurenta susține că în materie de răspundere civilă delictuală, persoanele vinovate de producerea unui prejudiciu răspund solidar, potrivit art. 1003 C. civ. de la 1864; în materie de răspundere civilă contractuală, solidaritatea nu se prezumă, ea existând numai dacă a fost prevăzut expres în contract; răspunderea societății de asigurare care a încheiat o poliță de răspundere civilă obligatorie este de natură contractuală; societatea de asigurare nu răspunde solidar cu autorul faptei ilicite întrucât solidaritatea nu rezultă din lege sau contract. Mai arată că asigurătorul nu răspunde pentru o faptă prejudiciabilă pe care să o fi comis alături de asigurat, motiv pentru care nu suntem în prezența unei răspunderi solidare; în măsura în care persoana prejudiciată a contribuit la producerea accidentului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă.

Recurenta-pârâtă arată că prin sentința penală nr. 25/2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 490/2015, a fost reținut gradul de culpă al fiecărei persoane implicate. Astfel, în primul rând, instanța de apel a reținut greșit împrejurarea că recurenta-pârâtă răspunde pentru o faptă prejudiciabilă, adică delictual, încălcând dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 și, totodată, cum Y. nu are nicio culpă în producerea accidentului din 31.03.2011 și/sau a prejudiciului rezultat din acesta, nu există niciun temei care să justifice angajarea răspunderii solidare a asigurătorului.

Totodată, susține recurenta-pârâtă, instanța a reținut în mod greșit faptul că răspunderea solidară de care ar putea fi ținut Z. atrage în mod automat o răspundere solidară din partea asigurătorului său. Prevederile art. 1041 C. civ. de la 1864 stabilesc expres că în materie de răspundere contractuală, solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să rezulte din contract, astfel că, reținând răspunderea solidară a Y., instanța a încălcat inclusiv dispozițiile art. 1041 C. civ. de la 1864.

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că, prin respingerea apelului Y., sentința nr. 4240/2016 a devenit executorie, iar recurenta a achitat integral despăgubirile către reclamanți. Rejudecând cauza în apel, instanța a dispus repunerea părților în situația anterioară, însă doar în limitele admiterii apelului. Prin urmare, în măsura admiterii recursului, se impune și repunerea părților în situația anterioară în raport cu toate sumele achitate de Y. în baza sentinței civile nr. 4240/2016.

Intimata-pârâtă Y. S.A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenții-reclamanți, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care au invocat excepția tardivității depunerii recursului și au solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul-intervenient Z. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului recurentei-pârâte.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile formulate sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea de ședință din 15 decembrie 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 06 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost respinsă excepția tardivității recursului declarat de recurenta-pârâtă, au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți și recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 2126 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 8 iunie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Din perspectiva acestui motiv de recurs, reclamanții au susținut, în esență, că prin decizia recurată, instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., respectiv nu a respectat limitele casării impuse de instanța de recurs, pronunțându-se asupra cuantumului daunelor morale.

Aceste critici nu pot fi primite.

În mod corect a reținut Curtea de apel că prin decizia nr. 1044/29.05.2019 a Î.C.C.J., secția I civilă a fost casată în tot prima decizie de apel, iar rejudecarea privea și cuantumul daunelor morale acordate, deoarece instanța supremă a considerat că, față de lipsa răspunsului instanței la unele dintre motivele de apel invocate, decizia casată nu îi permitea realizarea controlului judiciar pe fondul dreptului substanțial.

Mai mult, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a indicat faptul că, în rejudecare, vor fi analizate ca apărări și celelalte critici, ceea ce presupune că se impunea reanalizarea întinderii daunelor morale.

Înalta Curte constată că, deși recurenții au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din conținutul cererii de recurs nu rezultă critici care să poată fi încadrate în acest motiv de recurs.

Înalta Curte reține că această critică a recurenților, deși grefată formal pe încălcarea unor dispoziții normative, este una de netemeinicie, iar nu de legalitate, recurenții exprimându-și nemulțumirea cu privire la situația de fapt reținută pe baza interpretării date de instanța de apel probatoriului administrat în cauză.

Cu privire la modul de cuantificare a prejudiciul nepatrimonial ce se impune a fi reparat prin intermediul despăgubirilor pentru daune morale, instanța de apel a reținut că acesta trebuie evaluat pe baza criteriilor dezvoltate la nivel doctrinar și jurisprudențial, ținându-se seama de gravitatea prejudiciului, de importanța valorilor lezate, de elementele particulare ale fiecărui caz.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că, în etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac. Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

În plus, din examinarea considerentelor deciziei recurate, nu reiese că instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material care reglementează condițiile faptului juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, prevăzute de art. 1345 C. civ., instituție de drept oricum inaplicabilă în cauză.

În mod eronat susțin recurenții-reclamanți că instanța de apel ar fi aplicat dispozițiile art. 1345 C. civ.

În realitate, instanța de apel a realizat o evaluare judiciară a prejudiciilor morale produse reclamanților prin accidentul rutier. Aceste despăgubiri se stabilesc prin aprecierea subiectivă a instanței, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, de importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea prejudiciului nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța de judecată acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Prin urmare, cu privire la cuantumul daunelor morale, se constată că instanța de apel a analizat motivele pentru care s-a impus reducerea acestui cuantum cu ocazia examinării apelului pârâtei, astfel cum s-a reținut prin considerentele deciziei atacate.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta - pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind începutul cursului termenului de prescripție extinctivă, prin modalitatea în care a stabilit momentul la care reclamanții au cunoscut atât paguba, cât și persoanele care răspund de ea.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea.

Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă în mod singular de la data când s-a produs paguba (în speță accidentul rutier din 31.03.2011). Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a detașat momentul începerii cursului prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea ei.

Este important de precizat în acest context că art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se referă la "cel care răspunde" de pagubă, iar nu la cel care a cauzat-o. Această distincție opune pe de o parte pârâtul asigurator, iar, pe de altă parte, persoana asigurată care a produs accidentul rutier. În cauză, acțiunea este îndreptată împotriva asiguratorului, iar nu împotriva celor care au produs prejudiciul. Bineînțeles că, în stabilirea răspunderii asiguratorului RCA, este importantă identificarea conducătorului auto culpabil în producerea accidentului rutier, însă, în funcție de circumstanțele concrete, sunt necesare cercetări și probe suplimentare pentru stabilirea cu certitudine a vinovăției și contribuției altor persoane implicate în accident.

Pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a reținut că, nefiind vorba de un accident rutier simplu, din punct de vedere al culpei, nu a fost suficientă identificarea persoanei care a condus autovehiculul din care a căzut bordura, ci au fost necesare cercetări suplimentare, atât pentru stabilirea rolului cauzal al conduitei rutiere a victimei EE., cât și al persoanei cu atribuții de decizie din cadrul persoanei juridice asigurate, care a dat dispoziție conducătorului auto să efectueze transportul cu un autovehicul necorespunzător.

Astfel, instanța de apel a stabilit că, în fapt, momentul subiectiv la care reclamanții au cunoscut atât paguba, cât și persoanele care răspund de ea este cel târziu 15.01.2014 - data comunicării raportului de expertiză în specialitatea "protecția muncii", întocmit în dosarul de urmărire penală.

În raport cu considerentele anterioare, criticile recurentei-pârâte potrivit cărora reclamanții ar fi cunoscut încă de la data accidentului persoanele responsabile de producerea lui presupun o reevaluare a materialului probator și tind la restabilirea situației de fapt, constituind în realitate critici de netemeinicie.

Or, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Ca urmare, momentul subiectiv identificat de instanța de apel de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă nu poate fi cenzurat în recurs întrucât nu reprezintă o chestiune de legalitate.

Astfel, raportat la situația de fapt reținută, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, stabilind că, în cauză, învestirea instanței civile la data de 19.03.2015 s-a făcut înăuntrul și cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani.

Prevederile art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958 invocate de recurenta-pârâtă nu sunt pertinente în cauză, întrucât chestiunea litigioasă era stabilirea momentului de început al prescripției, iar nu suspendarea/amânarea și întreruperea cursului prescripției extinctive, pentru motivele prevăzute de normele legale indicate.

Criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au în vedere încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor procedurale prevăzute de art. 517 alin. (4) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a reținut că Decizia nr. 1/2016 pronunțată de Î.C.C.J. - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu ar fi pertinentă în soluționarea prezentei cauze, ceea ce atrage nulitatea hotărârii.

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea considerentelor care susțin concluzia răspunderii exclusive a asiguratorului RCA în raport cu propriul asigurat, însă dându-le o interpretare extensivă, în sensul că prin această decizie s-ar fi statuat și că nu se justifică răspunderea solidară a asiguratorului în raport cu alte persoane care au avut o vinovăție/contribuție în producerea accidentului.

Criticile recurentei încadrate în acest motiv de casare nu pot fi primite, întrucât instanța de apel nu a încălcat nici dispozitivul și nici considerentele decisive/decizorii ale Deciziei nr. 1/2016, pronunțată de Î.C.C.J. - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Cu toate acestea, modul de interpretare a normelor legale incidente, prin utilizarea raționamentului dedus din considerentele deciziilor instanței supreme de unificare a jurisprudenței, invocate de recurentă, va fi avut în vedere la analiza motivului de casare următor.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 1003 și art. 1041 C. civ., art. 49 din Legea 136/1995 și art. 28 din Norma CSA 5/2010, reținând în mod nelegal că răspunderea asiguratorului RCA este solidară cu a celorlalte persoane vinovate, nefiind limitată la procentul de culpă ce revine asiguratului său.

Aceste critici sunt întemeiate, iar următoarele concluzii din considerentele deciziei atacate sunt nelegale, urmând a fi înlăturate:

- din interpretarea coroborată a prevederilor invocate și de apelanta-pârâtă nu rezultă că răspunderea sa ar interveni numai proporțional procentului de culpă pentru care răspunde asiguratul său;

- solidaritatea nu a fost înlăturată, apelanta-pârâtă răspunzând pentru întreg prejudiciul, urmând ca, în raport de procentul de culpă reținut în sarcina asiguratului pentru care ea răspunde, să se regreseze împotriva celorlalți vinovați, proporțional procentului de culpă al fiecăruia;

- raporturile dintre asigurător și victimă sunt specifice răspunderii civile delictuale, victima beneficiind, indiferent de cine răspunde pentru prejudiciu (asigurat sau asigurător), de beneficiul solidarității;

- nu se poate admite că răspunderea asigurătorului pentru repararea pagubei ar fi una contractuală, pentru că, într-o asemenea ipoteză, fapta ilicită ar trebui să constea în nerespectarea unei obligații contractuale, fiind evident că răspunderea acestuia este una delictuală, care intervine pentru săvârșirea de către asiguratul său a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Pentru stabilirea naturii și limitelor răspunderii asiguratorului RCA, trebuie avute în vedere considerentele Deciziilor nr. 1/2016 și nr. 13/2020, pronunțate de Î.C.C.J. - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Astfel, instanța supremă a statuat că:

"[…]societatea de asigurare are obligația de a repara singură prejudiciul cauzat prin accidentul de circulație, în limitele avute în vedere prin contractul de asigurare și prin dispozițiile legale privind asigurarea de răspundere civilă, deoarece părțile încheie un contract aleatoriu în care riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la asigurat la asigurător, fiind asumat de acesta din urmă, care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită în raport cu specificul riscului. Prin urmare, obligația de dezdăunare a persoanelor păgubite își are cauza în contraprestația asiguratului, respectiv în plata primei de asigurare, și se va activa doar în cazul comiterii faptei ilicite de către asigurat".

"[…] Stabilirea ulterioară a răspunderii sale civile delictuale, generată de fapta ilicită a persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, reprezintă o condiție, iar nu finalitatea ori singurul scop urmărit de părți […]. Plata făcută de asigurător este o consecință a executării contractului de asigurare pe care l-a încheiat cu asiguratul său, cu precizarea că terțul beneficiar este o persoană necunoscută la momentul încheierii contractului."

"[…] În absența contractului de asigurare, este de neconceput promovarea de către terțul prejudiciat a unei acțiuni directe împotriva promitentului asigurător. La fel, este de neconceput promovarea unor astfel de acțiuni în absența săvârșirii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii unui terț față de contractul de asigurare și care se constituie în risc asigurat."

"În concluzie, în aceste litigii se tinde la atingerea scopului pentru care s-au încheiat contractele de asigurare RCA, iar […] obligația asigurătorului se naște din contractul de asigurare".

Față de aceste considerente, având în vedere și dispozițiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data accidentului), se impune concluzia că obligația de despăgubire a asiguratorului RCA are natură contractuală.

În mod eronat consideră instanța de apel că "nu se poate admite că răspunderea asigurătorului pentru repararea pagubei ar fi una contractuală, pentru că, într-o asemenea ipoteză, fapta ilicită ar trebui să constea în nerespectarea unei obligații contractuale". Instanța de apel nu ține cont de caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, ce are ca efect obligația asiguratorului de a plăti o despăgubire/indemnizație în cazul producerii riscului asigurat, care, în speță, este răspunderea civilă delictuală a utilizatorului vehiculului (FF. S.R.L.).

Având în vedere natura contractuală a obligației de despăgubire a asiguratorului RCA, acesta va răspunde, în baza contractului de asigurare, în limitele obligației propriului asigurat și numai pentru prejudiciile produse unui terț prin intermediul vehiculului asigurat.

Cu toate acestea, dezlegarea greșită a problemei de drept privind pretinsa răspundere solidară a asiguratorului RCA cu a celorlalte persoane vinovate nu este determinantă pentru soluționarea cauzei, întrucât nu astfel trebuia încadrată juridic situația de fapt în speță.

Astfel, nelegalitatea considerentelor constatată în cele ce preced nu este în măsură să ducă la casarea deciziei, din moment ce Înalta Curte reține că există alte argumente care conduc la concluzia că soluția instanței de apel este corectă.

Potrivit situației de fapt reținute, 35 % din culpă aparține conducătorului auto Z. și 35 % din culpă aparține numitului AA., care nu a respectat regulile generale cu privire la transportul de mărfuri, dând dispoziție conducătorului auto să efectueze transportul bordurilor cu un autovehicul necorespunzător.

Răspunderea numitului AA. (șef exploatare) nu poate fi separată de cea a conducătorului auto Z., întrucât ambii sunt prepuși ai FF. S.R.L., asigurat în calitate de utilizator al basculantei GG.. Ca urmare, răspunderea civilă delictuală a asiguratului însumează cele două procente de culpă ale prepușilor săi - 70%.

Această concluzie este conformă prevederilor art. 1 alin. (2) din Normele RCA cuprinse în Ordinul CSA nr. 5/2010:

"Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terțe părți prin intermediul vehiculului."

De asemenea, răspunderea stabilită de instanța de apel respectă și prevederile art. 26 alin. (2) pct. 3 din Normele RCA cuprinse în Ordinul CSA nr. 5/2010, potrivit cărora asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA pentru […] prejudiciul produs prin fapta lucrului, când prejudiciul își are cauza în însușirile, acțiunea sau inacțiunea vehiculului, prin intermediul altui lucru antrenat de deplasarea vehiculului, prin scurgerea, risipirea ori căderea accidentală a substanțelor, materialelor sau a obiectelor transportate.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., BB., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., DD., W., X., prin W. și de recurenta-pârâtă Y. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2126 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., BB., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., DD., W., X., prin W. împotriva deciziei civile nr. 2126 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Y. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2021.