ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 426/2016

Decizia nr. 426/2016

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr. 76253/3/2011, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 1.057.276 RON în baza contractului individual de muncă din 07 martie 2007, în baza contractului de management/consultanță din 14 februarie 2007 și în baza contractului de management din 28 iunie 2007, precum și la plata dobânzii legale de la data scadenței sumelor până la plata efectivă a acestora, cu cheltuieli de judecată.

Prin precizarea de acțiune formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 293.500 RON cu titlu de preț neplătit pentru servicii prestate în perioada martie 2007 - martie 2010 în temeiul contractului din 14 februarie 2007, 346.560 RON reprezentând despăgubire compensatorie pentru denunțarea unilaterală a contractului de management din 28 iunie 2007, în conformitate cu art. 8.1 lit. f) din contract, 24 salarii a 14.440 RON lunar, 346.560 RON cu titlu de compensare pentru extinderea obligației de confidențialitate din contractul de management din 28 iunie 2007 în conformitate cu art. 9.5 din contract, 24 salarii a 14.440 RON lunar, 536.029,04 RON cu titlu de dobândă legală pentru întârzierea plății sumelor datorate de pârâtă, suma totală la care se calculează dobânda fiind de 986.620 RON, în perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014.

Prin sentința civilă nr. 6076 din 4 decembrie 2014, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, a obligat pârâta la plata sumei de 26.448 RON cu titlu de compensare pentru extinderea obligației de confidențialitate din contractul din 28 iunie 2007 și dobânda legală aferentă pentru perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014 și la plata sumei de 1673,92 RON cheltuieli de judecată reprezentând 1.668,92 RON taxa judiciară de timbru și 5 RON timbru judiciar către reclamant; a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate; a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâtă și a redus onorariul de avocat la suma de 5700 RON; a obligat reclamantul la plata sumei de 5700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată onorariu avocat către pârâtă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a încheiat cu societatea pârâtă un contract individual din 15 februarie 2007 înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă la 07 martie 2007, ocupând funcția de director general adjunct și contractul de management consultanță din 14 februarie 2007 anexă la contractul individual de muncă prin care reclamantul se obliga să presteze servicii de consultanță în domeniul asigurărilor în favoarea societății.

În ceea ce privește afirmația reclamantului potrivit căreia retribuția acestuia ar cuprinde venituri bănești lunare de 3.959 RON în temeiul contractului de muncă și 2.500 euro sumă lunară cuvenită dintr-un total anual de 30.000 euro

În temeiul contractului anexă nr. 107/2007, reclamantul obligându-se să dea și consultanță în cadrul atribuțiilor funcției, s-a apreciat că nu se susține din probatoriul administrat.

De asemenea, s-a apreciat că expertiza efectuată, înscrisurile prezentate de pârâtă, plățile de care reclamantul a beneficiat nu au fost de natură a dovedi prestarea unor servicii de consultanță în baza contractului anexă la contractul de muncă al reclamantului, pentru a se putea pretinde prețul pentru perioada martie 2007-martie 2010.

În ceea ce privește excepția prescripției invocată de pârâtă, s-a apreciat că nu poate fi reținută, având în vedere ultima plată efectuată în luna martie 2010, echivalentă cu o recunoaștere, caz de întrerupere a prescripției conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, însă s-a reținut că nu s-a dovedit prestarea serviciilor pentru care se cere plata, societatea efectuând plăți pentru astfel de servicii de consultanță către o societate comercială SC C. SRL reprezentată tot prin reclamant conform facturilor emise în temeiul contractului cu același număr din 14 februarie 2007, care însă nu este supus analizei în prezenta cauză.

S-a mai reținut că din documentele existente la dosarul cauzei, nu rezultă prestarea serviciilor din obiectul contractului de consultanță din 14 februarie 2007, pe cale de consecință, nu există drepturi cuvenite aferente.

S-a mai reținut că în urma schimbărilor legislative intervenite în domeniul asigurărilor, Legea nr. 32/2000, Ordinul nr. 6/2007 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA) pentru ocuparea funcției de director general adjunct era necesar să existe un contract de management și aprobarea CSA. Astfel, s-a încheiat între părți contractul de management din 28 iunie 2007, drepturile bănești ale reclamantului fiind cele anterioare conform pachetului salarial deținut de acesta, prezumție ce operează de vreme ce nu s-a dovedit aprobarea printr-o hotărâre A.G.A. a contravalorii prestațiilor efectuate de reclamant în baza contractului de management.

Contractul încheiat pentru reclamantul care deținea funcția la momentul intervenirii modificărilor legislative a încetat la 29 februarie 2008, conform actului adițional din 07 martie 2008 la contractul de muncă, când a încetat suspendarea efectelor acestuia. Așadar, raporturile dintre părți au continuat în baza contractului individual de muncă anterior încheiat potrivit acordului de voință al părților exprimat în actul adițional indicat ceea ce infirmă susținerea reclamantului că ar fi vorba despre denunțarea unilaterală de către pârâtă a contractului de management.

Prin urmare, pretențiile de la pct. 1 și 2 din cererea de chemare în judecată au fost apreciate ca neîntemeiate pentru considerentele arătate. De asemenea, reținându-se că acest contract a fost în vigoare 8 luni, reclamantul exercitând funcția de director general adjunct anterior modificărilor legislative intervenite, solicitarea de la pct. 3 din cerere cu titlu de compensare pentru extinderea obligației de confidențialitate a fost primită în temeiul clauzei art. 9.5 din contract precum și cererea privind dobânda legală aferente de la 01 aprilie 2010 data încetării raporturilor dintre părți prin demisia reclamantului până la 31 martie 2014, cum s-a solicitat.

S-a mai reținut că în lipsa unei hotărâri AGA de stabilire a contravalorii prestațiilor care se executau în baza contractului de management, drepturile bănești cuvenite reclamantului erau cele anterior stabilite prin contractul individual de muncă din anul 2007, anexa 107/2007, respectiv 3.959 RON și 2.500 euro lunar. Cum prin probatoriu nu s-a dovedit prestarea serviciilor în baza contractului de consultanță din anul 2007, s-a reținut drept salariu suma de 3.959 RON lunar, respectiv 3.306 RON venit net. S-a constatat că întinderea sumelor de care a beneficiat reclamantul conform statului de plată a fost explicată de pârâtă prin acordarea unor premii ce au justificat sumele achitate astfel că prin aceasta nu se poate reține că s-ar fi făcut plăți în baza contractului din anul 2007.

Pentru aceste considerente, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 26.448 RON despăgubiri cu titlu de compensare pentru extinderea obligației de confidențialitate din contractul din 28 iunie 2007 și dobânda legală aferentă în perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014 și s-au respins celelalte pretenții ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta la plata sumei de 1673,92 RON cheltuieli de judecată reprezentând 1668,92 RON taxa judiciară de timbru și 5 RON timbru judiciar către reclamant.

Cu privire la cererea de cheltuieli de judecată formulată de pârâtă, s-a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., și față de complexitatea medie a cauzei, natura activității efectiv prestată de apărător, cererea s-a admis în parte, prin reducerea onorariului de avocat la suma de 5.700 RON, fiind obligat reclamantul la plata acestei sume.

Pârâta B. SA a formulat apel împotriva sentinței nr. 6076 din 4 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, iar reclamantul A. a formulat apel atât împotriva sentinței primei instanțe cât și împotriva încheierilor pronunțate la datele de 24 aprilie 2014, 16 octombrie 2014 și 13 noiembrie 2014.

Prin decizia civilă nr. 976 din 9 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au admis ambele apeluri, s-a schimbat sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumelor solicitate în baza contractului din 28 iunie 2007 și la plata sumelor solicitate în baza contractului de management din 14 februarie 2007 pentru perioada martie 2007 - decembrie 2008.

S-a admis în parte acțiunea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 153.750 RON cu titlu de debit principal și la dobânda legală aferentă acestei sume pentru perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014.

S-au respins celelalte pretenții ca prescrise.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 6.691 RON cheltuieli de judecată și a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată, a compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate în apel și a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, că aceasta a fost analizată de prima instanță exclusiv în privința primului capăt de cerere astfel cum a fost precizat, respectiv numai cu privire la pretențiile solicitate în temeiul contractului de management/consultanță nu și cu privire la pretențiile solicitate în temeiul contractului de management din 28 iunie 2007.

Așa fiind, analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile solicitate în temeiul contractului din 28 iunie 2007, s-a reținut că reclamantul a introdus cererea de chemare în judecată, pe care a precizat-o ulterior, solicitând și obligarea pârâtei la plata sumelor de 346.560 RON reprezentând despăgubire pentru denunțarea unilaterală a contractului de management din 28 iunie 2007 în conformitate cu art. 8.1 lit. f) din contract (24 salarii a 14.440 RON lunar), 346.560 RON cu titlu de compensare pentru extinderea obligației de confidențialitate din contractul de management din 28 iunie 2007 în conformitate cu art. 9.5 din contract (24 salarii a 14.440 RON lunar), 536.029,04 RON cu titlu de dobândă legală pentru întârzierea plății sumelor datorate de pârâtă, în perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014.

S-a reținut că potrivit art. 9.5 din contractul de management din 28 iunie 2007, extinderea obligației de confidențialitate peste durata contractului va fi compensată prin achitarea unei indemnizații compensatorii de 24 de salarii nete, în momentul încetării raporturilor juridice din orice motive iar conform art. 8.1 lit. f) din același contract, societatea s-a obligat să achite managerului o despăgubire egală cu salariul net pe 24 de luni, în cazul denunțării unilaterale a contractului din inițiativa societății sau din motive neimputabile managerului.

S-a mai reținut că deși art. 8.1 nu a stabilit expres termenul la care urma să fie achitată despăgubirea, acesta nu putea fi decât data încetării raporturilor juridice contractuale dintre părți, dată constatată a fi 07 martie 2008, având în vedere că însuși reclamantul este cel care a menționat-o prin cererea de chemare în judecată și susținută de faptul că la data de 07 martie 2008, relația contractuală dintre părți se întemeia pe actul adițional din 07 martie 2008, funcția îndeplinită de reclamant fiind de director control și antifraudă.

În ceea ce privește susținerea reclamantului potrivit căreia prescripția a fost întreruptă pentru că a existat din partea pârâtei o recunoaștere expresă prin adeverința de venit din 01 noiembrie 2007 precum și plățile periodice făcute de aceasta, s-a reținut că este neîntemeiată pentru că nu au existat plăți făcute de pârâtă în temeiul acestui contract, aspect care rezultă din precizările depuse la dosarul cauzei în apel.

Raportat la data reținută ca fiind cea la care au încetat raporturile contractuale, 07 martie 2008, s-a constatat că la data la care acțiunea a fost introdusă pe rolul instanței de judecată, 13 decembrie 2011, termenul de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 era împlinit, astfel încât, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumelor solicitate în baza contractului din 28 iunie 2007 și pe cale de consecință s-a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței și împotriva încheierilor din data de 24 aprilie 2014, 16 octombrie 2014 și 13 noiembrie 2014, s-au reținut următoarele:

În dezvoltarea motivelor de apel referitoare la încheierile pronunțate la datele de 24 aprilie 2014, 16 octombrie 2014 și 13 noiembrie 2014, reclamantul a arătat, în esență, că încheierile sunt nelegale pentru că instanța a cerut expertului contabil să-și depășească competențele conferite de lege și pentru că a respins nelegal cererile de refacere a expertizei contabile.

Instanța de apel a constatat că într-adevăr, solicitând expertului contabil să precizeze „dacă și care sunt sumele pe care reclamantul ar fi fost îndreptățit să le primească în baza contractului încheiat cu societatea pârâtă raportat și la îndeplinirea propriilor obligații contractuale" tribunalul a investit expertul cu soluționarea unor aspecte la care un expert nu poate să răspundă, nefiind de competența sa, îndeplinirea efectivă a obligațiilor asumate prin contract trebuia constatată pe baza probatoriului administrat în cauză.

Deși această critică adusă încheierii din data de 24 aprilie 2014 s-a apreciat a fi întemeiată și pe cale de consecință apelul formulat împotriva sa a fost admis, s-a considerat că nu are repercusiuni directe asupra speței pentru că, pe de o parte, concluziile expertizei întocmite în cauza urmau a fi reținute sau nu în urma analizei făcute de instanță iar pe de altă parte, deși avea posibilitatea să solicite administrarea probatoriului în calea de atac, apelantul reclamant a arătat la interpelarea instanței, la termenul de judecată din data de 05 mai 2015, că nu mai insistă în administrarea probei cu expertiză contabilă, întrucât apreciază că prezenta cauză poate fi dezlegată fără efectuarea unei expertize, fiind vorba despre calcule aritmetice care ar putea fi verificate cu o anumită simplitate, iar pe de altă parte acestea nu au fost contestate nici de partea adversă și nici de expertul contabil.

Întrucât celelalte două încheieri, din 16 octombrie 2014 și 13 noiembrie 2014, cuprind de asemenea, aspecte legate de administrarea expertizei contabile având în vedere strânsa legătură dintre acestea și încheierea din data de 24 aprilie 2014, s-a admis apelul și împotriva acestora.

În cadrul criticilor aduse sentinței primei instanțe, reclamantul a susținut că este contrară realității afirmația că veniturile sale bănești lunare totale ar fi fost de 3.959 RON brut, respectiv de 3.306 RON net și nu de 3.959 RON și 2.500 euro.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că părțile au încheiat în data de 14 februarie 2007 două contracte, contractul individual de muncă înregistrat la ITM din 07 martie 2007 pe perioadă nedeterminată în temeiul căruia reclamantul a deținut începând cu data de 15 februarie 2007 funcția de director general adjunct cu o remunerație de 3.959 RON și contractul de management/consultanță anexă la contractul din 07 martie 2007, înregistrat la B. din 14 februarie 2007, prin care, pârâta în calitate de beneficiar și reclamantul în calitate de consultant au convenit asigurarea de către consultant către beneficiar a unor servicii de consultanță juridică privind legislația în asigurări sau în activități comerciale conexe, studii privitoare la piața asigurărilor, cursuri de pregătire managerială a personalului angajat sau colaboratorii B., servicii de reprezentare în raporturile cu terț, managementul riscului, prețul serviciilor prestate și al lucrărilor efectuate fiind stabilit la suma de 30.000 euro pe an. Prin urmare, veniturile reclamantului se compuneau lunar din 3.959 RON și 2.500 euro, prima critică formulată de reclamant apreciindu-se a fi întemeiată.

În privința îndeplinirii de către reclamant a obligațiilor asumate prin contract, îndeplinire contestată de pârâtă, s-a reținut că doar în mod formal aceasta din urmă a contestat îndeplinirea de către reclamant a obligațiilor contractuale, în condițiile în care prin întâmpinările formulate, pârâta a recunoscut că reclamantul a prestat în baza contractului în litigiu activitățile la care s-a obligat, cu câteva excepții legate de perioadele în care acesta din urmă s-a aflat în concediu medical.

Mai mult, s-a reținut că la termenul de judecată din data de 02 iunie 2015, la solicitarea instanței, pârâta nu a identificat nicio împrejurare în care a solicitat reclamantului sa-și îndeplinească obligațiile conform contractului și în plus, nu a făcut aplicarea pactului comisoriu inserat în contract potrivit căruia în situația în care, una din părți își încalcă obligațiile sale, după ce a fost avertizată, printr-o notificare scrisă, de către cealaltă parte, că o nouă nerespectare a acestora va duce la rezoluțiunea/rezilierea contractului.

În ceea ce privește temeinicia solicitării reclamantului privind obligarea pârâtei la plata sumei de 293.500 RON în baza contractului de management/consultanță din 14 februarie 2007, s-a reținut că se impune a fi analizată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă în legătură cu acest contract, excepție respinsă de prima instanță ca neîntemeiată.

Prin contractul de management/consultanță anexă parte integrantă la contractul din 07 martie 2007, prețul serviciilor prestate a fost stabilit la suma de 30.000 euro/an, respectiv 2.500 euro lunar, iar conform art. 4.2 din contract, plata prețului urma a fi efectuată lunar în primele 5 zile lucrătoare ale lunii, ceea ce conduce la concluzia că începând cu luna martie 2007, a început să curgă prescripția dreptului material la acțiune pentru fiecare remunerație lunară.

S-a mai reținut că din precizările făcute de reclamant, a rezultat că în anul 2007 nu au fost făcute plăți dar, începând cu luna martie a anului 2008 și terminând cu luna ianuarie 2010, reclamantul a primit diferite sume de bani în baza acestui contract.

Având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată, 13 decembrie 2011, s-a constatat că este prescris dreptul material la acțiune pentru sumele solicitate de la pârâtă pentru perioada martie 2007- decembrie 2008, inclusiv.

Totodată, instanța de apel a reținut că este adevărat că pentru sumele solicitate pentru lunile martie - decembrie 2008 a avut loc, în condițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, o întrerupere a termenelor de prescripție pentru că au fost efectuate plăți dar, de la data la care sumele au fost achitate, martie 2008, aprilie 2008, mai 2008, octombrie 2008, decembrie 2008, a început să curgă un nou termen de prescripție, împlinit până la data învestirii instanței de judecată cu cererea în pretenții, 13 decembrie 2011.

În ceea ce privește susținerea reclamantului potrivit căreia întreruperea prescripției a fost făcută prin recunoașterea expresă a pârâtei prin adeverința de venit din data de 01 noiembrie 2007, prin care recunoaște venituri din salariu de 3.959 RON lunar, inclusiv pentru lunile august septembrie și octombrie 2007, precum și venituri din alte surse, pentru aceleași luni, în cuantum de 10.150 RON lunar, instanța a reținut că din înscrisul invocat nu rezultă cu certitudine că reprezintă remunerația primită în temeiul contractului de consultanță, aspect confirmat și de statele de plata fiscale în care nu se menționează ce reprezintă sumele plătite.

Aceeași concluzie a fost reținută și în privința deciziilor depuse la dosarul cauzei, decizia nr. 134 din 04 februarie 2008 și nr. 5075 din 02 aprilie 2009, care nu fac dovada că plățile au fost făcute în temeiul contractului.

În ceea ce privește susținerea reclamantului materializată în precizarea de la dosarul de apel, s-a reținut, contrar considerentelor primei instanțe, că în luna martie 2010 nu au fost făcute plăți în temeiul acestui contract, fiind astfel eronată soluția primei instanțe care a apreciat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată pentru că a fost efectuată o plată în luna martie 2010.

În ceea ce privește existența unei cauze de repunere în termenul de prescripție, invocată de reclamant, constând în imposibilitatea obiectivă și subiectivă a reclamantului de a da în judecată pârâta pentru drepturi bănești atâta timp cât era angajatul acesteia, s-a reținut de asemenea a fi neîntemeiată, având în vedere că nu se circumscrie noțiunii de cauză temeinic justificată, reprezentată de o împrejurare care fără a avea caracterul forței majore are totuși caracterul de piedică în exercitarea acțiunii pentru reclamant, cu excluderea culpei titularului la acțiune.

Conchizând, instanța a reținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele solicitate de la pârâtă pentru perioada martie 2007-decembrie 2008 este întemeiată, motiv pentru care a fost admisă și pe cale de consecință, s-a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate în baza contractului din 28 iunie 2007 și la plata sumelor solicitate în baza contractului de management din 14 februarie 2007 pentru perioada martie 2007 - decembrie 2008 ca fiind prescrisă.

În ceea ce privește cuantumul sumelor datorate în temeiul contractului din 14 februarie 2007, s-a reținut, în esență, că potrivit art. 4.2 din contract, plata prețului se va efectua lunar în primele 5 zile lucrătoare ale lunii, și cum pentru perioada martie 2007- decembrie 2008, pretențiile sunt prescrise, suma datorată de pârâtă reclamantului este cea începând cu remunerația pe care trebuia să o primească în perioada 05 ianuarie 2009 - martie 2010, rezultând astfel o perioadă de 15 luni pentru care reclamantul trebuia să primească suma de 37.500 euro (echivalent RON 153.750 RON, la un curs de 4,1 euro/RON), respectiv 2.500 euro lunar.

La stabilirea sumei care urmează a fi achitată efectiv reclamantului, s-a avut în vedere precizarea depusă la dosarul cauzei din care rezultă că în perioada ianuarie 2009- ianuarie 2010, reclamantului i-a fost achitată în baza contractului, suma de 19.101 RON, astfel încât suma datorată de pârâtă este de 134.649 RON plus dobânda legală aferentă acestei sume pentru perioada 01 aprilie 2010 – 30 martie 2014.

În ceea ce privește critica pârâtei potrivit căreia este greșită afirmația că nu ar fi fost denunțat unilateral contractul de management din 28 iunie 2007 și că nu sunt îndeplinite cerințele art. 8.1 lit. f) din acest contract pentru acordarea compensației de 24 salarii, instanța nu a analizat-o, având în vedere că a constatat ca fiind întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința pretențiilor solicitate de reclamant în temeiul acestui contract.

Aceeași concluzie s-a reținut și în privința criticilor referitoare la calculul venitului salarial pentru luna februarie 2008, respectiv cel încasat în luna martie 2008 și la cele privind plata unor premii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate în apel, având în vedere că ambele apeluri au fost admise în parte, în temeiul art. 276 C. proc. civ., s-au compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate în apel și a fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 976 din 9 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs atât reclamantul A., cât și pârâta B. SA.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant A. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea deciziei recurate cu privire la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei spre o nouă judecată a pretențiilor întemeiate pe prevederile contractului din 28 iunie 2007 și a pretențiilor întemeiate pe prevederile contractului de management din 14 februarie 2007 pentru perioada martie 2007 - decembrie 2008.

După prezentarea pe larg a istoricului cauzei și evoluția raporturilor dintre părți, recurentul-reclamant a criticat decizia recurată susținând că instanța de apel a confundat noțiunea de moment al încetării contractului cu noțiunea de moment al încetării raporturilor juridice dintre părți.

Astfel, a susținut recurentul că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este momentul încetării raporturilor juridice dintre părți, iar nu momentul încetării contractului, iar data la care s-a împlinit termenul stabilit de art. 9.4 din contract pentru extinderea obligației de confidențialitate a fost data de 01 martie 2010, adică la doi ani de la încetarea contractului, prin semnarea actului adițional la contractul individual de muncă din anul 2007.

A mai arătat recurentul că raporturile juridice dintre părți au încetat doar în parte la 30 martie 2010, dată la care și-a prezentat demisia și prin decizia SC B. SA, s-au încheiat orice raporturi juridice și contractuale dintre părți iar momentul din care putea solicita plata celor 24 de salarii este 01 martie 2010, dată la care și-a îndeplinit în totalitate obligația de confidențialitate asumată prin art. 9.3, 9.4, 9.5 din contract.

Referitor la art. 8.1 lit. f) din contract, a arătat recurentul că despăgubirea compensatorie se plătește la încetarea raporturilor juridice cu societatea, or, așa cum a arătat, încetarea raporturilor juridice dintre părți a avut loc la 30 martie 2010 data când și-a prezentat demisia.

Totodată, a susținut recurentul că instanța de apel a rezolvat greșit chestiunea imputației plăților și în acest fel, a ajuns la concluzia că intimata nu a efectuat plăți de natură a întrerupe cursul prescripției pentru debitele formal datorate în temeiul contractului din 7 martie 2007.

Prin interpretarea greșită a adeverinței de venit eliberată de SC B. SA la 01 noiembrie 2007, instanța de apel a ajuns la concluzia că suma de 3.959 RON reprezintă salariul lunar brut, iar suma de 10.150 RON reprezintă venituri despre care nu se poate reține cu certitudine că reprezintă remunerație în temeiul contractului de consultanță, însă a omis să ia în considerare că intimata a anexat la această adeverință contractul din anul 2007 și anexa la acesta.

A mai susținut recurentul că se poate constata din analiza fișelor fiscale pentru anul 2009 și 2010 că sumele plătite cel puțin pentru lunile ianuarie-octombrie 2009 și ianuarie 2010 sunt mai mari decât suma de 18.500 RON (salariul din actul adițional din 07 martie 2008 la contractul de muncă înregistrat la ITM din anul 2007), ceea ce demonstrează neechivoc plata unor sume datorate în alt temei, temei ce nu putea fi decât contractul, motiv pentru care apreciază recurentul că prescripția a fost întreruptă și se impunea respingerea excepției invocate de către pârâtă.

Prin memoriul de recurs, pârâta B. SA a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în sensul de a se respinge și capătul de cerere referitor la obligarea sa la achitarea contravalorii contractului de management/consultanță din 07 martie 2015 anexă la contractul individual de muncă.

În argumentarea motivului de nelegalitate invocat, recurenta-pârâtă a reiterat istoricul cauzei, după care, a criticat decizia recurată arătând în esență, că instanța de apel reține o stare de fapt eronată cu privire la data încheierii contractelor din litigiu și a apreciat greșit probele din care rezultă, contrar celor arătate în decizia recurată, că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul de consultanță.

Prin urmare, având în vedere aceste aspect, a susținut recurenta că în mod greșit a reținut instanța că apărările sale nu se circumscriu în mod real în noțiunea excepției de neexecutare a contractului, făcând astfel o greșită aplicare a prevederilor legale referitoare la convențiile legal făcute dintre părțile contractante ce au putere de lege pentru acestea precum și cele referitoare la excepția de neexecutare a acestora.

A mai susținut recurenta că instanța a reținut în mod eronat situația de fapt, cu referire la faptul că cele două contracte, respectiv contractul din 07 martie 2007 și contractul de consultanță din 14 februarie 2007 ar fi fost încheiate în aceeași zi, când în realitate se observă că era imposibil să se înregistreze la aceeași dată.

În susținerea acestei afirmații, a arătat recurenta că din mențiunile cuprinse în cartea de muncă a reclamantului reiese indubitabil faptul că s-a încheiat un contract de muncă la data de 15 februarie 2007, contract ce ulterior ce a fost înregistrat la ITM în data de 07 martie 2007, în timp ce contractul de consultanță a fost încheiat anterior anume la data de 14 februarie 2007.

Mai mult, a susținut recurenta că dovada mențiunilor nereale prevăzute în contractul anexă, este data și de numărul de înregistrare al contractului, anume din 14 februarie 2007, număr ce era deja atribuit unui alt contract tot în strânsă legătură cu activitatea de consultanță prestată de reclamant.

În ceea ce privește activitățile prestate cu titlu de consultanță în domeniul asigurărilor, a arătat recurenta că acestea au fost prestate prin societatea C. SRL aspect ce reiese din facturile emise în numele acestei societăți, și în care se menționează expres că sunt facturate servicii de consultanță conform contractului din 14 februarie 2007.

Referitor la excepția de neexecutare a contractului, a susținut recurenta că a invocat-o încă de la începutul acestui litigiu, și mai mult, practica judiciară a stabilit că pentru invocarea excepției de neexecutare, nu este necesară îndeplinirea niciunei condiții de formă fiind suficientă invocarea neexecutării contractului sinalagmatic de către partea care formulează pretențiile.

În privința constatării neîndeplinirii obligațiilor de către reclamant, a susținut recurenta că probatoriul administrat, înscrisurile și expertiza efectuată au demonstrat că nu rezultă prestarea serviciilor potrivit contractului din 14 februarie 2007, pe cale de consecință, nu există drepturi cuvenite aferente.

A mai arătat recurenta că nu a fost nevoită să invoce o neexecutare a acestui contract deoarece în nici un moment nu s-a pus problema solicitării unei sume de bani din partea intimatului-reclamant.

Concluzionând, recurenta a precizat că în privința prestațiilor efective ale obligațiilor asumate prin acest contract, intimatul-reclamant nu a prestat personal servicii de consultanță în domeniul asigurărilor, ci a prestat activități în baza contractului individual de muncă, activități pentru care a fost remunerat.

Prin întâmpinarea depusă intimata SC B. SA a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A., care de asemenea prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă.

Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor și dispozițiilor legale invocate Înalta Curte reține în privința recursului reclamantului A. că potrivit motivului de nelegalitate prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., recursul este admisibil atunci când prin hotărârea atacată, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de către recurent numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, înțeles ca operațiune juridică (negotiumjuris), iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii.

Astfel, chestiunea care poate face obiectul analizei instanței de recurs, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în limitele controlului de legalitate, o reprezintă dezlegarea dată excepției prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumelor solicitate în baza contractelor din anul 2007, chestiune asupra căreia instanța de control judiciar s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, reținând că în raport cu data introducerii acțiunii, 13 decembrie 2011, este prescris dreptul material la acțiune pentru sumele solicitate pentru perioada martie 2007 - decembrie 2008.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, recurentul-reclamant a formulat exclusiv critici asupra unor elemente ce țin de administrarea probelor și de stabilirea situației de fapt, aspecte ce nu pot fi analizate de instanța de recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac și a dispozițiilor legale menționate.

În atare situație, criticile referitoare la greșita interpretare a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, respectiv adeverința de venit din 01 noiembrie 2007 și adeverințele de venit emise de administrația fiscală, precum și fișele fiscale pentru anul 2009 și 2010, nu vor fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A.

Referitor la recursul pârâtei SC B. SA, Înalta Curte constată că, în speță, recurenta-pârâtă, deși în memoriul de recurs depus la dosar, a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a dezvoltat referitor la decizia recurată exclusiv critici vizând elemente de temeinicie a soluției, privind stabilirea situației de fapt și interpretarea probatoriilor, fără să formuleze nicio critică care să poată fi circumscrisă motivelor de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Astfel potrivit dispozițiilor art. 302 alin. (1) C. proc. civ. sancționează recursul cu nulitatea pentru nerespectarea condițiilor prevăzute pentru cererea de recurs, între acestea, la lit. c) a aceleiași norme, fiind reținute expres: "motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Față de cele reținute, se constată că recurenta-pârâtă nu a argumentat potrivit motivului de recurs invocat, care sunt dispozițiile legale aplicate greșit, pentru a da posibilitatea instanței de recurs de a examina din această perspectivă hotărârea atacată.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurenta-pârâtă să se încadreze în ipoteza pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de recurs a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Așa fiind, cum casarea sau modificarea deciziei atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. iar, conform alin. (1) al art. 302 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se sprijină și dezvoltarea lor, Înalta Curte, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat acestor dispoziții legale și având în vedere deopotrivă, inexistența în cauză a motivelor de ordine publică care să atragă incidența prevederilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., urmează să facă aplicarea prevederilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și să constate nulitatea recursului declarat de pârâta SC B. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 976 din 9 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constată nulitatea recursului declarat de pârâta SC B. SA împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2016.