ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1170/2017

Deliberând, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ., din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 17.04.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate caracterul abuziv al clauzelor contractului de credit și garanție nr. x din 02.11.2007 referitoare la comisionul de acordare a creditului și la comisionul de administrare, și pe cale de consecință să dispună nulitatea absolută a clauzelor abuzive, respectiv art. 4.3, art. 4.4, art. 5.1 lit. b) și c), art. 5.2, art. 9.3 și art. 13.4 din acest contract, urmând ca acesta să se deruleze în continuare cu o rată a dobânzii variabilă în funcție de indicele de referință EURIBOR 6M (6 luni) plus marja fixă de 5,5% pe an conform simulare scadențar credit generat la data de 12.02.2012, sub sancțiunea unei amenzi civile de 100 RON/zi de întârziere; să oblige pârâta să îi restituie sumele reținute cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, calculat la valoarea inițială a creditului, la cursul BNR de la data plății efective, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data încheierii convenției de credit și până la plata efectivă; să oblige pârâta la eliminarea clauzelor abuzive referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare din contractul de credit și garanție nr. x din 02.11.2007, dispunând încetarea încasării acestor sume pentru viitor, să dispună suspendarea executării obligației privitoare la plata lunară a comisionului de administrare în cuantum de 1.266,67 EURO, a ratei dobânzii astfel cum este calculată în art. 4.1 din contractul de credit precum și a penalităților de întârziere, pană la soluționarea definitivă a acestei cauze, precum și suspendarea temporară a executării obligației de plată lunară a comisionului de administrare în cuantum de 1.266,67 EURO, a ratei dobânzii astfel cum este calculată în art. 4.1 din contractul de credit precum și a penalităților de întârziere, pană la ajungerea la o soluție asupra problemelor invocate, cu cheltuieli de judecată și onorariu de avocat.

La termenul din 02.10.2014, instanța a dispus reunirea dosarului nr. x/2014 la dosarul nr. x/2014, în temeiul dispozițiilor art. 92

1

din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești. Dosarul conexat privește acțiunea similară înregistrată de reclamant pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București care, prin sentința civilă nr. 5481/24.06.2014, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că valoarea capătului de cerere privind comisionul de acordare este superioară valorii de 200.000 RON.

De asemenea, tribunalul a respins excepțiile invocate de pârâtă, respectiv excepția inadmisibilității capetelor 2, 4 și 5 de cerere, excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului și excepția nulității capătului 2 de cerere. La termenul din 13.11.2014, instanța a respins cererea de pronunțare a unei hotărâri parțiale și cererea de suspendare a executării efectelor clauzei 13.4 și de suspendare a executării obligației de plată a comisionului de administrare.

Prin sentința civilă nr. 6483/18.12.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, s-a admis în parte cererea formulată de reclamant, astfel cum a fost completată. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor 4.3, 5.1 lit. b) și 5.2 din contractul de credit și garanție nr. x/02.11.2007 privind acordarea unei facilități de credit de către B. S.A.. A fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 12.160 de euro, în echivalent în RON la cursul BNR din data achitării efective către pârâtă, sumă reținută cu titlu de comision de acordare. A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 4.742,40 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din data achitării efective către pârâtă, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 12.160 euro, dobândă legală calculată până la data de 16.04.2014, precum și dobânda legală aferentă calculată în continuare, până la data achitării efective a sumei de 12.160 euro. Au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtei suma de 3.695,73 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a Civilă.

Prin decizia civilă nr. 428 din 09 martie 2016 pronunțată de CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A V-A CIVILĂ a fost admis apelul promovat de apelantul reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 6483/18.12.2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu apelanta pârâtă B. S.A.. A fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. c) din contractul părților. A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de administrare pe toată perioada derulării contractului, la cursul BNR de la data plății, cu dobânda legală aferentă, de la data fiecărei plăți efectuate de reclamant până la plata efectivă a debitului. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A fost respins apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6483/18.12.2014, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, ca nefondat. A fost obligată apelanta pârâtă la 11.123,79 RON cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs A. și B. SA

RECURSUL formulat de A. este întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul susține că în mod eronat, instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite cerințele privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe fiind aplicate în mod greșit următoarele articole: art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privința noțiunii de dezechilibru; art. 1 alin. (1) lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000 cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive: art. 3 din Directiva 93/13/CEE.

Cu privire la clauza privind obligația recurentului de a plăti penalități de întârziere în cuantum de 50% mai mari decât rata dobânzii stabilite potrivit contractului, instanța de apel a statuat că ipoteza pentru care sunt reglementate dobânzile penalizatoare, respectiv plata cu întârziere a sumelor datorate de împrumutat, face ca banca să fie îndreptățită la o dobândă penalizatoare, având în vedere prejudiciul la care poate fi expusă prin întârzierea plăților, reglementarea unei asemenea dobânzi urmărind și un scop preventiv, nu numai unul punitiv.

Susține recurentul că raționamentul instanței de apel este greșit deoarece instanța nu a analizat deloc cuantumul dobânzii penalizatoare, rezumându-se doar la chestiunea de principiu potrivit căreia, dacă se întârzie plățile, este normală perceperea unei dobânzi penalizatoare de către profesionist, întrucât acesta trebuie să își recupereze prejudiciul ce s-ar crea într-o asemenea ipoteză; deși art. 4 alin. (1) prevede că analiza caracterului abuziv al unei prevederi contractuale trebuie făcută prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract instanța de apel nu a raportat nivelul dobânzii penalizatoare la nivelul dobânzii contractuale ce se plătește în mod obișnuit; în al treilea rând, deși acest tip de clauză este prezumat ca având caracter abuziv instanța de judecată, a ignorat prevederile regăsite în art. 1 alin. (1) lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În cazul în care instanța de apel ar fi comparat nivelul de 7,9 % cu nivelul de 57,9%, ar fi observat că prejudiciul pe care profesionistul l-ar suporta în cazul întârzierii în efectuarea unei plăți este incomparabil mai mic decât suma pe care recurentul ar trebui să o plătească cu titlu de dobândă penalizatoare.

Arată recurentul că legat de acest subiect, în februarie 2010, CJUE (Pohotovosf s. r. o. C. Iveta Korckovska) s-a pronunțat pe aspectul privind dobânda penalizatoare instituită într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist. Contractul de credit încheiat cu pârâta, susține recurentul, nu conține informații cu privire la dobânda anuală efectivă.

Printr-o altă critică recurentul susține că în mod eronat, instanța de apel a validat argumentele instanței de fond în privința respingerii capătului de cerere privind continuarea contractului cu o dobândă formată din marjă fixă de 5,5% plus EURIBOR 6M.

Instanța de apel a statuat că cel de-al patrulea motiv de apel nu este fondat și a reținut că prima instanță a soluționat exact cererea cu care a fost învestită, motivând pertinent și cuprinzător soluția de respingere a cererii de derulare în continuare a contractului cu o rată a dobânzii variabilă, în funcție de indicele de referință EURIBOR 6M plus marjă fixă de 5,5% pe an, conform simulare scadențar credit generat la data de 12.02.2014.

Susține recurentul că instanța de apel a oferit o interpretare greșită art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, contrară interpretării oferite de CJUE în Cauza - 26/13.

În această cauză, instanța europeană a statuat că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Sunt esențiale dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora:

"în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli: a) dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului; b) marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care impun în mod expres acest lucru; c) în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, prin excepție de la prevederile lit. b), valoarea marjei și valoarea indicilor de referință pot fi reduse; d) formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia; e) elementele care intră în formula de calcul a variației dobânzii și valoarea acestora vor fi afișate pe site-urile și la toate punctele de lucru ale creditorilor.

Recurentul solicită instanței de recurs să constate că are calitatea de debitor cu privire la un contract de credit cu dobândă variabilă și că a încheiat acest contract de credit tocmai în considerarea faptului că dobânda este variabilă, în speranța că aceasta va scădea. Tipul de dobândă reprezintă un element esențial al contractului și a fost avut în vedere de către părți ca atare. În consecință, în lipsa unei formule de calcul cuprinse în contract, contractul de credit nu mai poate continua în configurația în care recurentul, în calitate de consumator, și-a exprimat acordul.

Recurentul susține că a solicitat includerea în contract a unei formule de dobândă în conformitate cu art. 37 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 iar această formulă echivalează cu cea propusă de către profesionist.

RECURSUL formulat de B. SA

Recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază/cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). De asemenea, Curtea de Apel București a dat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Recurenta solicită casarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către intimatul-reclamant împotriva sentinței civile nr. 6483/2014, pronunțate de către Tribunalul București în dosarul nr. x/2014, cu consecința respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată; admiterii apelului formulat de către aceasta împotriva sentinței civile nr. 6483/2014, pronunțate de către Tribunalul București în dosarul nr. x/2014, cu consecința respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

Prin hotărârea civilă nr. 428/2016 pronunțată în dosarul nr. x/2014 ce a avut ca obiect acțiunea în constatarea caracterului abuziv a clauzelor din contractul de credit încheiat între bancă și debitorul A., Curtea de Apel București a dispus anularea prevederilor contractuale prin care părțile contractului au stabilit (i) obligația lui A. de a plăti comisionul de acordare credit și (ii) obligația lui A. de a plăti comisionul de administrare credit, în concret, instanța de apel a admis apelul lui A. și a dispus modificarea sentinței instanței de fond în sensul anulării clauzei privind comisionul de administrare credit. A respins apelul băncii și a menținut sentința Tribunalului București privind nulitatea comisionului de acordare credit.

Recurenta arată că aceste două comisioane bancare reprezintă componente ale prețului creditului acordat de bancă lui A., credit în valoare de 1.520.000 Euro acordat în considerarea reputației sale profesionale, a potențialului său financiar și a relației de parteneriat pe care acesta o avea și urma să o creeze cu banca.

Susține recurenta că părțile de comun acord au stabilit prețul contractului de credit, debitorul împrumutând suma de 1.520.000 EUR pentru o durată de 228 luni pentru care banca percepe o dobândă lunară în cuantum de 7,9% și pentru care A. achită un comision de administrare credit reprezentând 1% din suma împrumutată anual, respectiv 1.266, 67 EUR lunar. La data acordării creditului, debitorul a achitat cuantumul comisionului de acordare credit în valoare de 12.160 EUR.

Instanța de apel, în complet de divergență, cu majoritate, a decis că deopotrivă comisionul de acordare credit precum și comisionul de administrare credit ar fi fost percepute în baza unor clauze contractuale abuzive și a acordat în mod nelegal debitorului protecția socială a consumatorului aflat într-o situație de inferioritate economică și juridică față de profesionist.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a decis pe rând că reclamantul se încadrează în noțiunea de consumator astfel cum a fost conturată această noțiune de dreptul european al consumului, că prevederile contractuale indicate nu au fost negociate, că plata celor două comisioane creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2 și art. 4 din cuprinsul Legii nr. 193/2000 dar și prevederile Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și jurisprudența CJUE cu privire la înțelesul prevederilor din cuprinsul Directivei 93/13/CEE.

Prin primul motiv de recurs recurenta susține că decizia curții de apel cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Prin decizia recurată, instanța a pornit în analiza sa de la premisa definirii consumatorului, evocând cauza C-419/11 a CJUE (Ceska Sporitelna as vs. Gerald Feichter), cu precizarea că, consumatorul, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene, este partea considerată defavorizată din punct de vedere economic și mai puțin experimentată din punct de vedere juridic decât cocontractantul său profesionist. Or, referirea la jurisprudența CJUE este total străină de natura pricinii dar și contradictorie având în vedere că CJUE trasează în sarcina judecătorului cauzei obligația pozitivă de a proceda la o analiză de caz, pentru a stabili în ce măsură sunt incidente normele care reglementează protecția consumatorului.

Așadar, în încercarea de a argumenta total netemeinic faptul că consumatorul este în mod invariabil partea slabă, pentru care devin incidente normele speciale de protecție, instanța de apel nu face decât să citeze jurisprudența contrară, care consacră imperativul aprecierii situației de fapt in concreto, dincolo de aparențele unui raport juridic caracterizat printr-un dezechilibru de forțe.

Ca atare, motivarea nu este doar una contradictorie, ci și străină de obiectul cauzei, prin aceea că instanța de apel procedează la invocarea în mod neloial a principiilor și direcțiilor trasate de jurisprudența obligatorie a CJUE, prin distorsionarea nepermisă a concluziilor Curții.

Prin al doilea motiv de recurs recurenta susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

Recurenta arată că instanța de apel, în mod total eronat i-a înlăturat argumentele care scot din sfera de protecție a drepturilor consumatorului o persoană care contractează un împrumut în alte scopuri decât cele de consum, cu motivarea sumară că tipul produsului pentru care a optat reclamantul este un credit de nevoi personale, nenominalizat.

Instanța de apel a refuzat orice analiză detaliată a situației de fapt, prin raportare la amplul probatoriu administrat în cauză, apreciind că notorietatea activității fotbalistice a împrumutatului primează oricărei activități comerciale derulate, că este consumator, independent de valoarea sumei împrumutate și de scopul real al contractării împrumutului.

În acest sens, în hotărârea CJUE din 9.11.2010 în cauza C-137/08, VB Penzugyi Lizing Zrt./Ferec Schneider s-a stabilit că în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze trebuie să fie avute în vedere împrejurările proprii fiecărei spețe, adică, prin raportare la momentul încheierii contractului, toate circumstanțele care însoțesc încheierea acestuia, precum și natura bunurilor/serviciilor pentru care s-a încheiat contractul.

Analiza efectuată de către instanța de apel contravine principiului fundamental al procesului-civil care obligă judecătorul să stăruie în aflarea adevărului și să manifeste un rol activ pe tot parcursul derulării procesului civil, pentru o soluționare justă a cauzei.

Mai mult, instanța a ignorat și circumstanțele acordării creditului, precum și împrejurarea că împrumutatul a beneficiat de consiliere specifică, în Sucursala VIP a băncii, tocmai datorită faptului că suma împrumutată excede cu mult media sumelor acordate cu titlu de împrumut unui consumator care solicită produsul credit pentru nevoi personale nenominalizat.

Printr-o altă critică se arată că, clauzele contractuale sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, fiind excluse de la controlul caracterului abuziv - reținerile instanței de apel referitoare la lipsa explicațiilor fiind neîntemeiate.

În conformitate cu legislația națională și cea europeană în materia protecției consumatorilor, intenția legiuitorului a fost aceea ca obiectul unui contract, descrierea acestuia, precum și raportul dintre calitatea sau prețul acestuia să fie excluse de la aprecierea caracterului abuziv.

Așa fiind, în cazul concret al unui contract de credit bancar, contraprestația este reprezentată de prețul creditului care se compune atât din costul creditului, cât și din profitul băncii, respectiv dobânda și comisioanele de diferite naturi. Din acest punct de vedere, în mod total greșit a procedat instanța de apel la o analiză a aplicării în timp a legii, din perspectiva modificării Legii nr. 193/2000, prin raportare la litigiile directoare trasate instanțelor naționale de către jurisprudența C-484/08 Caja de Anoros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, apreciind că nivelul de protecție al opțiunii de transpunere a Directivei 93/13 de la momentul acordării împrumutului permitea un control de fond al clauzelor care descriu obiectul principal al contractului.

Or, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere cu prioritate faptul că forma Legii nr. 193/2000, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, derivă dintr-o transpunere defectuoasă și imperfectă a actului normativ european, prin înfrângerea unei garanții de proporționalitate a controlului de care judecătorul național învestit cu soluționarea cauzei ar trebui să țină cont. În ultimul rând, arată că jurisprudența Curții Europene de Justiție este un instrument dinamic de interpretare a dreptului european, iar modificarea legislativă internă, prin introducerea excepției prevăzute la art. 6 din Legea nr. 193/2000 trebuie să primeze, prin raportare la liniile și principiile diriguitoare trasate de mult mai recenta decizie Kasler.

Modificarea legislativă ulterioară la care face referire instanța de apel, nu este altceva decât demersul efectuat de statul în culpă de ameliorare și ajustare a modalității de transpunere internă a directivei, pe care instanța nu trebuie să o nesocotească.

Instanța de apel a ignorat împrejurarea că, acolo unde transpunerea este defectuoasă sau lipsește cu desăvârșire, subiectele de drept nu pot fi lipsite de garanțiile conferite de instrumente legislative de drept al Uniunii care sunt incidente situațiilor de fapt în cauză.

Astfel, în mod corect și în deplin acord cu transpunerea completă și adecvată a directivei a reținut instanța de fond faptul că sumele percepute de bancă cu titlu de dobândă contractuală și comisioane, în schimbul pachetului de prestații pe care le asigură consumatorului, fac parte din noțiunea de preț al contractului, astfel cum este aceasta definită de prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE. Singura ipoteză în care instanța națională ar avea competența să analizeze caracterul abuziv al unei clauze contractuale este ipoteza în care în care clauza respectivă nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil.

Mai mult, instanța de apel a considerat în mod neîntemeiat și nelegal faptul că, în ceea ce privește clauzele 4.3, 5.1 lit. b) și c) și 5.2, limbajul utilizat este unul echivoc și, deci, aceste clauze pot fi supuse controlului caracterului abuziv.

Susține recurenta că, clauza prevăzută la art. 4.3 instituind revizuirea dobânzii este exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil.

În deplin dezacord cu cele reținute în considerentele hotărârii atacate, cuprinsul clauzei în discuție este unul care nu comportă dificultăți de înțelegere a conținutului sau, stipulația fiind clară - părțile au conferit pe cale convențională dreptul Băncii de a revizui dobânda percepută conform Contractului în ipoteza în care condițiile de piață ar impune această acțiune. În analiza gradului de inteligibilitate a clauzei contractuale, instanța pierde din vedere împrejurarea că împrumutatul are dreptul ca, odată notificat cu privire la modificarea dobânzii în baza unor condiții obiective, independente de voința băncii, să solicite denunțarea unilaterală a Contractului în termen de 10 zile de la notificarea pe care Banca o efectuează. Din această perspectivă, nelegalitatea deciziei recurate este lesne de observat prin prisma faptului că, în pofida tuturor principiilor de interpretare sistematică, instanța de apel a analizat clauza in abstracto, în mod individual, refuzând să o coreleze în contextul contractului de credit. Or, pentru determinarea efectelor actelor juridice, clauzelor contractuale se interpretează unele prin altele, în sensul de a produce efecte juridice. Ca atare, ele nu pot fi disociate și nici interpretate izolat.

Prin urmare, procedând la interpretarea coroborată a textelor de lege, reiese în mod clar faptul că revizuirea nivelului dobânzii nu se poate realiza discreționar de către Bancă, ci numai în urma unor modificări pe piața financiar-bancară, contrar celor reținute de către instanța de apel.

Art. 4.3 nu conține formulări echivoce, neclare sau expresii interpretabile, conținutul acestuia fiind ușor de înțeles pentru orice persoană cu pregătire medie și cu atât mai mult, pentru un profesionist precum intimatul-reclamant.

În aceste condiții, în mod nelegal instanțele de fond au supus controlului clauza contractuală în discuție și au constatat caracterul său abuziv având în vedere condițiile obiective și clare în baza cărora poate fi revizuită dobânda, respectiv evoluția pieței sau acordurile încheiate cu partenerii externi și societățile de intermediere.

Clauza prevăzută la art. 5.1 lit. b) privind perceperea comisionului de acordare a creditului este exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil. Potrivit dispozițiilor contractuale agreate de părți, comisionul de acordare credit este clar stabilit, fiind stipulat în cuantum fix, reprezentând 0,8% din suma împrumutată. Mai mult, clauza 5.1 lit. b) prevede atât modalitatea de calcul, cât și suma efectivă care va fi plătită, respectiv 12.160 EUR.

Față de aceste aspecte, este evident faptul că intimatul-reclamant a cunoscut și a înțeles sarcina de plată care îi incumbă în baza acestui comision, precum și contraprestația aferentă, câtă vreme terminologia utilizată este una uzuală și nu necesită cunoștințe avansate.

În motivarea caracterului abuziv, instanța de apel a reținut în mod neîntemeiat faptul că "limbajul ușor inteligibil presupune ca fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligațiile asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor porții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de CJUE în cauza Kasler".

Pornind de la această premisă jurisprudențială, nelegalitatea deciziei recurate este cu atât mai evidentă cu cât în Contract sunt în mod clar și ușor inteligibil precizate natura și întinderea acestei obligații a împrumutatului. Singurul argument al instanței de apel pe care se fundamentează soluția pronunțată cu privire la comisionul de administrare este acela al omisiunii descrierii prestației la care s-a obligat Banca și pentru care percepe comisionul, precum și a motivului pentru care formula de calcul se raportează la soldul inițial al creditului. Cu toate acestea, instanța de apel nu explică care este temeiul de drept în virtutea căruia s-a reținut în sarcina băncii o încălcare a obligației de definire a termenilor contractuali.

Mai mult, instanța de apel a reținut doar tangențial caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) din Contract, confirmând și validând soluția primei instanțe fără a aduce, însă, argumente veritabile pentru susținerea acesteia.

Așa fiind, spre deosebire de motivarea care vizează sancționarea ca fiind abuzivă a clauzei contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. c) din Contract, instanța de apel s-a limitat în privința clauzei 5.1 lit. b) din Contract la a susține faptul că există două comisioane, respectiv unul de analiză și unul de acordare, datorate de către împrumutat, fără ca terminologia folosită în Contract să fie descrisă în cuprinsul său.

Instanța a considerat în mod nelegal abuzivă clauza privind comisionul de acordare, pentru simpla împrejurare că banca percepe și un comision de analiză dosar, apreciind că ambele comisioane au aceeași finalitate.

Astfel, instanța de apel ezită să observe faptul că analiza formală a existenței actelor necesare în dosarul de creditare reprezintă o primă etapă a interacțiunii dintre bancă și împrumutat, pentru care se percepe costul specific, comisionul de analiză, ca ulterior în ipoteza acordării creditului, să fie necesară o abordare economică și de risc a situației financiare și a bonității persoanei împrumutate, pentru care urmează a se percepe comisionul de acordare credit, pentru un serviciu distinct.

Din această perspectivă, sancționarea lipsei definirii termenilor contractuali este necesar a fi corelată cu încălcarea unei obligații pozitive reglementate de legislația incidență, operațiune pe care instanța de apel nu o face.

Un alt aspect neanalizat de instanța de apel este și împrejurarea că cele două comisioane au fost percepute o singură dată, iar cuantumul în care sunt percepute este strict definit și încadrat de dispozițiile contractuale, nesuferind niciun fel de modificare care să poată fi asociată unui comportament discreționar al băncii. Astfel, cele două comisioane au fost achitate la începutul relației contractuale, concomitent prestării serviciilor aferente de către bancă. Având în vedere aceste aspecte, contrar susținerilor instanței de apel, clauza 5.1 lit. b) privind comisionul de acordare credit este redactată într-un limbaj clar și ușor inteligibil, atât sub aspect terminologic, cât și sub aspect valoric, motiv pentru care instanța ar fi trebuit să excludă obiectul acesteia de la analiza controlului caracterului abuziv.

Un alt aspect ignorat de către instanța de apel este tocmai acordul expres al împrumutatului, materializat prin conținutul declarației de la clauza 7.2 din Contract, potrivit căreia împrumutatul și-a manifestat acordul de voință în urma reflectării asupra produselor Băncii și a condițiilor de creditare, pe care acesta din urmă le-a recunoscut și le-a agreat.

Clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) privind perceperea comisionului de administrare este exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil, instanța de apel încalcând flagrant principiile trasate de jurisprudența CJUE, care a statuat că un limbaj ușor inteligibil presupune o reprezentare a naturii și întinderii drepturilor unei părți.

Din această perspectivă, este în egală măsură neîntemeiată aprecierea potrivit căreia invocarea dispozițiilor din O.U.G. nr. 50/2010, care definesc comisionul de administrare din contractele de credit pentru consumatori este lipsită de relevanță, prin împrejurarea că reglementarea este ulterioară încheierii contractului de credit.

Astfel cum a statuat în mod corect și prima instanță, operațiunea pentru realizarea căreia se percepe o anumită sumă de bani, respectiv administrarea creditului pe durata de derulare a Contractului, este definită prin însuși numele contraprestației, reclamantul astfel având posibilitatea de a prefigura condițiile de percepere a acestui comision.

În plus, similar comisionului de acordare, cuantumul comisionului de administrare este precizat clar în Contract fiind în cuantum de 1% anual, aplicabil la valoarea creditului, respectiv 1.266,67 EUR.

În concluzie, susține recurenta, clauza privind comisionul de administrare este exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil, în conformitate cu direcțiile prevăzute în jurisprudența europeană, fiind exclusă, prin urmare, de la controlul caracterului abuziv, față de împrejurarea că acesta definește obiectul principal al Contractului.

Clauza prevăzută la art. 5.2 privind ajustarea nivelului costurilor este exprimată într-un limbaj clar și ușor inteligibil.

Instanța de apel a ignorat imperativul unei analize sistematice a dispozițiilor contractuale, invalidând necesitatea raportării dispozițiilor criticate la prevederile clauzei prevăzute la art. 4.3 din același Contract (privind revizuirea dobânzii), ambele având ca rațiune menținerea echilibrului contractual pe parcursul întregii relații contractuale, rațiune pe care, în mod nelegal, instanța de apel a ignorat-o cu desăvârșire.

Față de conținutul clauzei criticate, recurenta arată că, condițiile în care costurile ar plutea fi revizuite de către bancă sunt clar exprimate și nu lasă loc arbitrariului, înțelegerea părților fiind clară, în sensul în care leagă posibilitatea modificării acestuia exclusiv de survenirea unui eveniment extern voinței băncii, respectiv evoluția pieței financiar-bancare sau acordurile încheiate cu partenerii externi și societățile de intermediere.

Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să arate în considerentele care fundamentează decizia recurată care sunt pârghiile contractuale prin care banca ar fi putut modifica componentele de cost în mod arbitrar, pentru a decide apoi că limbajul utilizat este unul echivoc.

Recurenta susține că în mod nefondat a stabilit instanța de apel lipsa negocierii clauzelor contractuale.

Pentru a stabili caracterul nenegociat al contractului, instanțele de fond s-au limitat la a valida teoria potrivit căruia produsul bancar are caracter preformulat, prin raportare la numerotarea identică a clauzelor în diferite convenții de credit.

În cauză, este determinantă împrejurarea că manifestarea acordului de voință s-a produs ulterior circumstanțierii condițiilor contractuale, în funcție de alegerile intimatului-reclamant, Banca manifestând toate diligențele pentru a prezenta acestuia opțiunile existente în portofoliul său, ca o bază a demarării negocierilor.

În mod total netemeinic a ignorat instanța de apel însemnătatea clauzei prevăzute la art. 7.2 din Contract, care materializează declarația împrumutatului conform căreia prin semnarea contractului, împrumutatul recunoaște și declară că înaintea semnării contractului a avut termen rezonabil de reflectare asupra produselor băncii, a tuturor condițiile de creditare prevăzute în contract, inclusiv asupra costurilor creditului și a garanțiilor constituite, acestea fiind negociate și agreate de părți.

Din această perspectivă, instanța de apel nu arată care este motivul pentru care această declarație/clauză contractuală nu a fost contestată în niciun fel de către intimatul-reclamant, respectiv motivul pentru care aceasta nu are aptitudinea să probeze caracterul negociat al Contractului.

Plecând de la premisa că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă a lipsei negocierilor, trebuie arătat că scopul clauzei prevăzute de art. 7.2 din Contract este acela de a constitui o probă incontestabilă a caracterului negociat al Contractului, prin asumarea expresă a dispozițiilor acestuia de către consumator. Or, ignorarea unei declarații exprese și necontestate a intimatului-reclamant echivalează cu încălcarea principiului autonomiei de voință, limitând în mod nepermis posibilitatea probării caracterului negociat al contractului de credit.

Un alt argument în favoarea caracterului negociat al Contractului și implicit al componentelor de cost, astfel cum rezultă și din înscrisurile depuse ca Anexa 5 la întâmpinarea din fond, este împrejurarea că comisionul de acordare este prevăzut într-un procent mult diminuat (0,8%) comparativ cu cel perceput altor clienți, pentru același produs bancar.

Deși reține în mod corect că între momentul formulării cererii de creditare și momentul semnării contractului s-a scurs un interval de timp suficient, instanța de apel refuză să dea acestei împrejurări însemnătatea juridică corespunzătoare, apreciind că nu s-a probat înmânarea efectivă a unui exemplar din convenția de credit. Ca atare, instanța de apel refuză să sancționeze lipsa de diligență și pasivitatea consumatorului, pe care o impută în mod injust băncii, ignorând împrejurarea că banca a înaintat o primă bază de negociere, ca punct de pornire în stabilirea configurației costurilor contractului, iar potențialul client nu a emis niciun protest sau contraofertă.

Susține recurenta că banca se vede pusă în situația de a face proba negativă a faptului că nu a primit nicio contraofertă sau solicitare de ajustare a costurilor, cu încălcarea postulatului în materie de probațiune, potrivit căruia faptele negative se probează prin dovedirea faptelor pozitive contrare.

Așadar, ar fi fost just ca instanța de apel să aibă în vedere faptul că co -contractantul nu a manifestat nicio obiecțiune în perioada pre-contractuală și și-a asumat expres obligația de rambursare a costurilor contractului de credit, precum și faptul că acestuia nu i se cuvine standardul de protecție pe care legea îl recunoaște consumatorilor cu un nivel mediu de înțelegere.

Toate aceste împrejurări de fapt trebuiau, în mod evident coroborate cu faptul ca, în pofida tipului de produs bancar pentru care a optat, destinația reală a creditului nu este acoperirea unor nevoi personale, cum nici consumatorul nu este unul al cărui grad de înțelegere limitat să justifice aplicarea normelor de protecție a părții vulnerabile.

Din acest punct de vedere, instanța de apel nu a motivat în niciun fel decizia de a îndepărta raționamentul său circumstanțele de excepție în care s-au derulat raporturile precontractuale .

Concluzia care rezultă din aspectele prezentate anterior este aceea în sensul existenței caracterului negociat al clauzelor contractuale cuprinse în Contract, aprecierile contrare ale instanței fiind nefondate.

În mod greșit a stabilit instanța de apel existența caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate, de natură a determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Clauza nr. 4.3 din Contract instituind dreptul Băncii de a revizui dobânda nu are caracter abuziv fiind justificată de evoluția pieței monetare și financiare, fiind acceptată de către intimatul-reclamant în cunoștință de cauză, care nu a solicitat nicio reformulare sau eliminare în etapa precontractuală.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a ignorat împrejurarea că anterior semnării Contractului, recurenta a prezentat împrumutatului conținutul clauzelor contractuale și a insistat asupra înțelegerii lor și a efectelor juridice pe care acestea le generează în patrimoniul său.

Recurenta reiterează principiul interpretării sistematice a clauzelor contractuale în sensul în care articolele care reglementează dobânda în cadrul Contractului nu trebuie privite individual, in abstracto, ci trebuie interpretate sistematic cu dispozițiile contractuale referitoare la costuri și, în mod evident, cu dispozițiile legale în materie. Potrivit acestei interpretări, revizuirea nivelului dobânzii nu se poate realiza discreționar de către Bancă, ci numai în urma modificărilor survenite pe piața financiar-bancară.

Față de considerațiile economice anterior detaliate, subliniază recurenta faptul că orice eventual dezechilibru identificat nu derivă din pretinsa lipsă a bunei-credințe în executarea obligațiilor contractuale, ci, pur și simplu, de evoluția pieței financiare, exterioare voinței părților. Astfel, învederează instanței de recurs faptul că scopul acestor clauze contractuale este tocmai instituirea unui mecanism de menținere a echilibrului contractual, în ipoteza în care piața financiară se confruntă cu modificări semnificative.

Trebuie avut în vedere faptul că, astfel cum ambele instanțe de fond au admis și statuat, dobânda este o parte a prețului contractului de credit, iar pentru abordarea oricărui credit, în funcție de perioada pentru care acesta este stabilit, Banca suportă anumite cheltuieli.

Luând în considerare faptul că de cele mai multe ori depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de creditare, o bancă este nevoită să se împrumute la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor, costuri suplimentare. Dobânda pe care o bancă trebuie să o plătească pentru un astfel de împrumut diferă de la o țară la alta și de la o bancă la alta.

Deși pe piața financiar-bancară au existat modificări de natură să justifice modificarea nivelului dobânzii, banca nu s-a prevalat de acest drept, tocmai în încercarea de a fi solidari cu împrumutatul și tocmai pentru că, în urma analizării acestor modificări și a efectelor acestora, echilibrul contractual era menținut astfel cum fusese stabilit la data încheierii Contractului.

Banca nu practică o politică de transfer către clienți a tuturor modificărilor elementelor componente ale ratei dobânzii, aceasta reprezentând un risc asumat, având în vedere faptul că perioadele de creditare sunt, de obicei, îndelungate, iar variațiile pieței financiar-bancare pot deveni semnificative.

Clauza nr. 5.1 lit. b) instituind comisionul de acordare nu are caracter abuziv. Privind în economia contractului, comisionul de acordare a creditului reprezintă una din cheltuielile contractuale aferente împrumutului acordat de profesioniști, motiv pentru care acesta descrie obiectul principal al contractului.

Recurenta arată faptul că simpla finalitate comună a comisioanelor de analiză și de acordare nu reprezintă un motiv suficient de puternic pentru declararea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de acordare, din simplul motiv că aceste două comisiune au natura unor contraprestații pentru operațiunile întreprinse de Banca în cadrul procedurii de acordare. Or, coexistența obligației de plată a comisionului de analiză și a obligației de plată a comisionului de acordare nu echivalează cu inexistența celor două operațiuni sau a unui abuz comis de către profesionist, ci reflectă două contraprestații pentru două operațiuni distincte întreprinse de către Bancă. În concluzie, deși cele două comisioane sunt subsumate aceluiași scop, acordarea împrumutului, ele se percep în urma realizării unor prestații distincte din partea Băncii.

Clauza nr. 5.1 lit. c) instituind perceperea comisionului de administrare nu este abuzivă.

Susținerile conform cărora apărările și explicațiile trebuie inserate în Contract și aduse la cunoștința cocontractantului, pentru ca acesta să le accepte sau să le refuze în cunoștință de cauză, dar și pentru a permite, ulterior încheierii contractului, controlul din partea împrumutatului și a instanței asupra modului de aducere la îndeplinire a obligațiilor asumat nu își găsesc temei în legislația aplicabilă, instanța neindicând norma care ar institui în sarcina băncii o obligație pozitivă de explicitare, dincolo de terminologia rezonabilă înțelegerii medii, pe care a utilizat-o aceasta.

Banca nu are pe lângă obligația de informare și una de a fi sigură de diligența consumatorului și de modul cum acesta interpretează informațiile primite, cu atât mai mult cu cât puterea economica a acestuia excludea. Așa fiind, în mod corect s-a reținut că obligația de informare a Băncii nu este nelimitată, ci aceasta, ca orice obligație, comportă anumite limite, una dintre acestea din urmă fiind reprezentată chiar de obligația consumatorului de a depune diligentele necesare pentru a solicita informațiile pe care le consideră necesare la momentul contractării.

În concluzie, având în vedere faptul că intimatul-reclamant nu a contestat în niciun fel clauza nr. 7.2 din Contract, clauză în baza căreia declară faptul că a luat la cunoștință de produsele băncii și condițiile sale de creditare, prevăzute în Contract, decizia instanței de apel de a constata caracterul abuziv al clauzei nr. 5.1 lit. c) este una profund nefondată.

Clauza nr. 5.2 din Contract instituind dreptul Băncii de a revizui nivelul costurilor în funcție de evoluția pieței financiar-bancare nu este abuzivă.

Clauza referitoare la dreptul băncii de a revizui nivelul costurilor, justificat de evoluția pieței monetare și financiare, nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ci, dimpotrivă, rațiunea acesteia este tocmai instituirea unui mecanism convențional de salvgardare a echilibrului contractual pe parcursul întregii perioade de derulare a Contractului.

Dat fiind faptul că prevederile clauzei stabilesc posibilitatea Băncii de a revizui nivelul costurilor exclusiv în cazul apariției unei evoluții a pieței monetare/financiare, Banca are obligația corelativă de a informa consumatorul, ca acesta din urmă să își poată exercita dreptul de a denunța unilateral clauza respectivă. Scopul acestei prevederi contractuale este acela de a institui un mijloc de protecție a profesionistului în raport de eventualele evenimente viitoare și incerte, care ar putea surveni pe piața financiară și care s-ar putea concretiza în prejudicii însemnate, ce nu pot fi acoperite din valorificarea eventualelor garanții.

Prin urmare, ceea ce instanța de fond numește dezechilibru semnificativ este în realitate dreptul conferit prin contract băncii de a menține echilibrul contractual pe perioade îndelungate, caracteristice pentru contractele de credit.

În concluzie, susținerile instanței de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei ni. 5.2 din Contract sunt nefondate.

În mod nelegal a stabilit instanța de apel reaua - credință a băncii în executarea obligațiilor contractuale.

Pornind de la prevederile C. civ., buna-credință a fost conturată în doctrină ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care cocontractantul trebuie să o aibă la momentul încheierii și pe parcursul executării contractului, iar noțiunea a fost clarificată prin dispozițiile Legii nr. 363/2007, prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înșelătoare sau agresive.

Dispozițiile art. 4-7 din Legea nr. 363/2007 de natură a contura conduita consumatorului mediu sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000, astfel încât instanța urmează a analiza conform criteriul bunei-credințe conduita băncii prin raportare la înțelesul noțiunilor de practici comerciale înșelătoare conform dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Banca nu a întreprins nicio acțiune de convingere a încheierii contractului de credit, ci s-a limitat la prezentarea unei oferte, în care modul de stabilire a componentelor de cost este unul clar stipulat.

Pentru a stabili reaua-credință manifestă a băncii în derularea raporturilor contractuale, instanța de apel motivează îndeplinirea acestei ultime condiții prin aceea că s-ar fi procedat la inserarea unei clauze ambigue în contract, dublată de faptul că nu s-a procedat la definirea termenilor utilizați, neavând în vedere un aspect esențial, și anume acela că cele patru condiții legale necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii profesionistului sunt distincte, trebuie îndeplinite cumulativ și nu se presupun unele pe altele.

Prin urmare, motivarea sumară a instanței, echivalează, în fapt cu o nemotivare, câtă vreme aceasta s-a rezumat să afirme că pretinsa neîndeplinire a obligației de a nu insera în contract termeni ambigui, echivalează cu reaua-credință a băncii.

Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția nulității recursului invocată de recurenta pârâtă B. S.A., o va respinge ca nefondată având în vedere că recurentul-reclamant a dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs critici care pot fi încadrate în motivele de recurs invocate.

Înalta Curte, analizând recursurile prin prisma motivelor invocate reține că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed.

RECURSUL formulat de A. este nefondat pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs care vizează faptul că instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite cerințele privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe este neîntemeiat, întrucât instanța de apel a aplicat în mod corect normele de drept material cu privire la dobânda penalizatoare.

Analizând caracterul abuziv al acestei clauze instanța de apel a reținut că această clauză este clar exprimată, putând fi determinate exact limitele ei și, ca atare, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe.

În mod corect a reținut instanța de apel că ipoteza pentru care sunt reglementate dobânzile penalizatoare, respectiv plata cu întârziere a sumelor datorate de împrumutat, face ca banca să fie îndreptățită la o dobândă penalizatoare, având în vedere prejudiciul la care poate fi expusă prin întârzierea plăților, reglementarea unei asemenea dobânzi urmărind și un scop preventiv, nu numai unul punitiv.

În aceste condiții, nu sunt fondate criticile prin care se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit articolele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în privința noțiunii de dezechilibru; art. 1 alin. (1) lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000 cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive; art. 3 din Directiva 93/13/CEE.

Recurentul a susținut că raționamentul instanței de apel este greșit deoarece instanța nu a analizat deloc cuantumul dobânzii penalizatoare, rezumându-se doar la o chestiune de principiu.

Și această critică este nefondată întrucât instanța nu a fost învestită cu analiza unei situații concrete și anume perceperea dobânzii penalizatoare ca urmare a înregistrării unor debite restante, pentru ca aceasta să poată analiza existența dezechilibrului semnificativ.

Deși se face trimitere la cauza CJUE (Pohotovosf s. r. o. C. Iveta Korckovska) situația dedusă judecății nu este similară cu această cauză, deoarece instanța europeană s-a pronunțat pe aspectul privind dobânda penalizatoare instituită într-un contract încheiat între un consumator și un profesionist într-o situație concretă și anume executarea silită ca urmare a neplății creditului, în timp ce în cauză recurentul invocă o situație de principiu.

Invocarea Anexei Legii nr. 193/2000 nu atrage în mod automat obligația instanței de a constata caracterului abuziv al clauzei fără ca aceasta să verifice întrunirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Printr-o altă critică recurentul a susținut că în mod eronat, instanța de apel a validat argumentele instanței de fond în privința respingerii capătului de cerere privind continuarea contractului cu o dobândă formată din marjă fixă de 5,5% plus EURIBOR 6M.

Înalta Curte, reține că referitor la nivelul dobânzii creditului părțile au stipulat în art. 4.1 din convenția de credit clauza potrivit căreia dobânda creditului va fi dobânda anuală de 7,9 % p.a.

Recurentul-reclamant nu a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda, ci modificarea formulei de calcul a dobânzii, solicitând în fapt concursul instanței pentru modificarea clauzelor contractuale.

Contrar susțineri