ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1943/2016

Decizia nr. 1943/2016

Ședința publică de la

3 noiembrie 2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 1.138.305,45 lei reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a executării silite inițiate de pârâtă la data de 09 iulie 2008, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculate până la plata efectivă, ca urmare a lipsei de folosință a capitalului, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 13 octombrie 2011 pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii motivat de faptul că suma solicitată prin acțiune a fost încasată în baza unei executări silite și reclamanta ar fi putut obține această sumă pe calea unei contestații la executare.

Prin sentința civilă nr. 18443 din 20 octombrie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis excepția de inadmisibilitate și a respins ca inadmisibilă acțiunea.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta SC A. SA, iar prin Decizia civilă nr. 137 din 21 martie 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 5309 din 30 octombrie 2014 a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta B.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență, că în cauză nu au fost îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și prezentând înlesnirile la plată întemeiate pe art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, acordate prin convenția nr. 5/07 septembrie 2006 și făcând aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (1) lit. d), art. 7 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 190/200 s-a apreciat că în mod corect în convenția de eșalonare încheiată la data de 07 septembrie 2006 s-au stabilit penalitățile de întârziere în cuantum de 1.138.305,45 lei, iar ulterior s-a emis somația de executare a obligației de plată și a fost executată silit la data de 09 iulie 2008 suma de 1.138.305,45 lei.

În consecință, instanța a constatat că în cauză nu au fost întrunite condițiile răspunderii civile delictuale (nu există o faptă ilicită în sarcina pârâtei, nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, astfel că nu există nici raport de cauzalitate în sarcina pârâtei și vinovăția acesteia), astfel că în temeiul dispozițiilor art. 998, 999 C. civ. de la 1864 a respins ca nefondată cererea, inclusiv cererea accesorie de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelul formulat de reclamanta SC A. SA împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1539/A din 14 octombrie 2015.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că

instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 1 alin. (1) lit. d) coroborate cu art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 190/2004 modificată prin O.G. nr. 94/2004 care a fost aprobată prin Legea nr. 507/2004.

S-a reținut că aceste dispoziții legale au fost corect interpretate și aplicate de instanța de fond care a reținut că doar pentru debitul neachitat de 380.590,18 lei eșalonat în temeiul dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 190/2004 era necesară

emiterea ordinului comun Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și al Ministerului Finanțelor Publice, iar pentru eșalonarea redevenței neachitate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 190/2004 și scutirea de la plata penalităților aferente calculate până la data intrării în vigoare a legii nu era necesară emiterea ordinului comun.

Instanța de apel a reținut că este neîntemeiată critica privind încălcarea art. 129 și art. 261 C. proc. civ., art. 6 alin. (2) din Legea nr. 190/2004, art. 1022 și art. 998-999 C. civ. întrucât

instanța de fond a analizat condițiile de antrenare a răspunderii delictuale invocate de reclamantă, ajungând la concluzia corectă a neîndeplinirii acestora, neputându-se reține încălcarea prevederilor legale invocate de apelantă.

Instanța de apel a constatat că nici apelanta reclamantă nu a identificat și nici nu există vreo prevedere legală care să fi fost încălcată prin săvârșirea de către intimata

B.

a faptei constând în întârzierea aplicării facilităților prevăzute de Legea nr. 190/2004. Chiar dacă Legea nr. 190/2004 prevede o serie de facilități și înlesniri la plata obligațiilor bugetare, iar în cazul înlesnirilor la plata redevenței prevăzute de art. 1 alin. (1) lit. d) dispune la art. 6 alin. (2) încheierea unei convenții între

B.

și beneficiarii înlesnirilor, aceasta nu cuprinde vreo dispoziție legală care să stabilească un termen limită în cadrul căruia să se încheie asemenea convenții de acordare a facilităților. În aceste condiții nu se poate aprecia că fapta

B.

de întârziere a încheierii convenției de acordare a facilităților la plata redevenței ar fi încălcat vreo dispoziție expresă a legii, deci că ar avea un caracter ilicit.

S-a apreciat că în lipsa caracterului ilicit al unei asemenea fapte, nu se poate considera întrunită condiția existenței unei fapte ilicite pentru antrenarea răspunderii delictuale, chiar dacă s-ar putea reține o eventuală vinovăție a intimatei pârâte cu privire la întârzierea emiterii convenției de acordare a facilităților prevăzute de Legea nr. 190/2004. Nefiind întrunite în mod cumulativ toate condițiile de antrenare a răspunderii delictuale, în mod întemeiat și legal a constatat instanța de fond că nu poate fi dispusă antrenarea răspunderii de natură delictuală a intimatei pârâte

B.

Împotriva acestei decizii

reclamanta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă, după o prezentare detaliată a situației de fapt și a evoluției legislative a Legii nr. 190/2004, a arătat, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 1 alin. (1) lit. d) din forma inițială a Legii nr. 190/2004, întrucât dreptul la acordarea facilităților s-a născut anterior formei modificate a legii, iar în forma inițială a legii pe perioada căreia au fost formulate cererile, acordarea facilităților nu era condiționată de încheierea nici unei convenții.

Recurenta consideră că în raport de aceste prevederi ale legii aplicabile la momentul formulării cererii de acordare a facilităților, B. nu a acordat facilitățile prevăzute de Legea nr. 190/2004, respectiv B. nu și-a executat obligația de acordare facilități, ceea ce reprezintă o faptă ilicită.

În opinia recurentei decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 în forma modificată și a art. 1022, 1023 C. civ., întrucât după modificarea Legii nr. 190/2004, obligația de acordare de facilitați s-a transformat în obligație de încheiere a unei convenții, executarea căreia fiind întârziată mai bine de 2 ani, iar în perioada cât B. nu a acordat aceste facilități, au continuat să curgă penalitățile pentru întârzierea plății redevenței și a accesoriilor sale.

Recurenta apreciază că reținerea instanței de apel în sensul că întârzierea aplicării legii de către

B.

nu este o faptă ilicită, este fără nici un temei, având în vedere că aplicarea legii de către

B.

este obligație legală ce este exigibilă deîndată, nefiind afectată de nici un termen pe care Legea nr. 190/2004 să îl prevadă.

În opinia recurentei decizia recurată este dată cu încălcarea art. 3 din Decretul nr. 31/1954 și a art. 998 C. civ., întrucât dreptul reclamantei la acordarea beneficiilor prevăzute de Legea nr. 190/2004 trebuia respectat nu prejudiciat, iar răspunderea delictuală a

B.

există, deoarece există fapta ilicită ce constă în întârzierea aplicării Legii nr. 190/2004; există vinovăția

B.

în sensul că în mod nejustificat a întârziat aplicarea Legii nr. 190/2004, având în vedere că acordarea reeșalonării redevenței și scutirea la plata penalităților aferente redevenței erau exclusiv în puterea sa; există prejudiciul creat reclamantei, în sensul că prin neaplicarea legii, penalitățile au curs pe o perioadă de 2 ani cât timp

B.

nu a reeșalonat redevența și există raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, prejudiciul fiind consecința faptei ilicite.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea soluției instanței de fond în sensul admiterii acțiunii, iar în subsidiar, casarea deciziei și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecare.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate, încadrate în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Susținerea recurentei reclamante potrivit căreia dreptul la acordarea facilităților i s-a născut anterior formei modificate a legii și astfel trebuia făcută aplicarea Legii nr. 190/2004 în forma sa inițială, este nefondată.

În cauză, forma inițială a art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004, astfel cum a fost publicată în M. Of. nr. 470 din 26 mai 2004, prevedea că „scutirea de la plata penalităților și majorărilor de întârziere aferente redevenței datorate B., precum și reeșalonarea redevenței restante pe o perioadă de 5 ani, cu o perioadă de grație de un an”.

Art. 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 190/2004 astfel cum a fost modificată și completată de O.U.G. nr. 94/2004, publicată în M. Of. nr. 803 din 31 august 2004, prevede că ”

eșalonarea la plată a redevenței datorate B. la data semnării contractului de privatizare și neachitată la data intrării în vigoare a prezentului act normativ pe o perioadă de până la 5 ani, cu o perioadă de grație de până la 6 luni cuprinsă în eșalonare, și scutirea de plată a penalităților de întârziere aferente acesteia, calculate și neachitate până la data intrării în vigoare a prezentului act normativ”.

Din prezentarea celor două texte legale nu poate fi pusă în discuție o modificare a acestora de natură să justifice susținerile recurentei reclamante cu atât mai mult cu cât

art. 6 din Legea nr. 190/2004 dispune la alin. (1): „Înlesnirile la plată prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a) și c), art. 4 și art. 12 se vor aproba prin ordin comun al Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și al Ministerului Finanțelor Publice sau Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului pentru contribuțiile la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, datorate și neachitate până la 30 iunie 2003, după caz”, iar la alin. (2) : „Înlesnirile la plată prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. d) vor face obiectul unei convenții încheiate între B. și beneficiarii acestora”.

Este de domeniul evidenței că și în lipsa și în prezența acestei completări ulterioare (art. 6 alin. (2)) aceste facilități, înlesniri acordate de lege ar fi făcut obiectul unui document indiferent de denumirea sa, care s-ar fi perfectat între părți, în speță, între

B.

și partenerii săi contractuali, concesionarii terenurilor cu destinație agricolă, proprietate de stat, întrucât acestea trebuie evidențiate în contabilitatea părților semnatare și trebuie probate cu un document justificativ.

Legiuitorul nu a făcut altceva, prin completarea ulterioară, decât să indice de o manieră mai concretă modalitatea în care sunt realizate între părți scutirile și eșalonările oferite societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului privatizate sau în curs de privatizare la data intrării în vigoare.

Nu este lipsit de relevanță a se preciza că întreaga construcție juridică a recurentei reclamante vizează o modificare legislativă care a intervenit la aproape o lună de la momentul la care aceasta susține că a depus la B. cerere de acordare a facilităților întemeiată pe prevederile Legii nr. 190/2004, respectiv s-a depus cererea la data de 27 iulie 2004, iar modificarea legislativă a intervenit la data de 26 august 2004 prin adoptarea O.U.G. nr. 94/2004.

Din economia ambelor texte legale, în forma inițială și în forma modificată, este evidentă intenția legiuitorului, aceea de a șterge datoriile istorice ale societăților comerciale din domeniul agriculturii ce au fost supuse unor proceduri de privatizare, în două sensuri, respectiv de a șterge, scuti de la plată penalitățile de întârziere aferente redevenței datorate de aceste societăți „până la data intrării în vigoare a prezentului act normativ” (Legea nr. 190/2004) și de a eșalona redevența datorată către stat, prin B., pentru exploatarea suprafețelor agricole ce făceau obiectul unor contracte de concesiune.

Astfel fiind, se constată că instanța de apel a făcut o judicioasă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale reținând corect că doar pentru debitul neachitat de 380.590,18 lei eșalonat în temeiul dispozițiilor

art. 12 din Legea nr. 190/2004 era necesară

emiterea ordinului comun Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și al Ministerului Finanțelor Publice, iar pentru eșalonarea redevenței neachitate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 190/2004 și scutirea de la plata penalităților aferente calculate până la data intrării în vigoare a legii nu era necesară emiterea ordinului comun.

Susținerile recurentei reclamante privind încălcarea dispozițiilor art. 1022, art. 1023,

art. 998 C. civ.

,

art. 3 din Decretul nr. 31/1954 sunt nefondate.

Criticile privind încălcarea prevederilor

art. 1023 C. civ. și a art. 3 din Decretul nr. 31/1954

nu vor fi analizate de către instanța de recurs întrucât atribuțiile acesteia se referă la verificarea aspectelor de nelegalitate ale deciziei din apel și, cât timp reclamanta nu a formulat aceste critici în apel acestea sunt formulate omisso medio și nu pot fi primite.

În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1022, a art. 998 C. civ. și analiza condițiilor privind antrenarea răspunderii delictuale, criticile sunt nefondate.

Astfel, se constată că instanța de apel, după analiza condițiilor de antrenare a răspunderii delictuale, a concluzionat în mod corect că acestea sunt neîndeplinite și că nu au fost încălcate prevederile legale invocate de reclamantă.

Întreaga aserțiune a recurentei în sensul că există faptă ilicită ce constă în întârzierea aplicării Legii nr. 190/2004 și ca atare există vinovăția

B.

, există prejudiciu și raportul de cauzalitate care să angajeze răspunderea civilă delictuală, nu poate fi reținută.

Dispozițiile art. 998 și 999 C. civ. consacră principiul potrivit căruia aceia care sunt lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în daune interese.

Prin urmare, pentru ca acțiunea în daune-interese să fie admisibilă se cere ca faptul prejudiciabil imputat autorului său să fie ilicit și să fi cauzat o pagubă ce se solicită a fi reparată.

Recurenta în prezentul recurs critică soluția adoptată de instanța de apel, sub aspectul întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale ale

B.

, susținând că atât timp cât

B.

a întârziat aplicarea Legii nr. 190/2004 privind acordarea facilităților, cu circa 2 ani, se poate vorbi despre fapta ilicită.

Ori, așa cum corect a constatat și instanța de apel nici reclamanta nu a identificat și nici nu există vreo prevedere legală care să fi fost încălcată prin săvârșirea de către pârâta

B.

a faptei constând în întârzierea aplicării facilităților prevăzute de Legea nr. 190/2004 și nu se poate aprecia că fapta

B.

de întârziere a încheierii convenției de acordare a facilităților la plata redevenței ar fi încălcat vreo dispoziție expresă a legii, deci că ar avea un caracter ilicit.

Așa fiind, Înalta Curte constată că presupusa faptă prejudiciabilă invocată de reclamantă nu îndeplinește condițiile impuse de dispozițiile art. 998 C. civ., critica recurentei sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor sus-menționate, nefiind susținute de argumente de nelegalitate.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1539/A din 14 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 noiembrie 2016.