ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 153/2017

Decizia nr. 153/2017

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 21 iulie 2011, sub nr. x/3/2011, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâții B. și C., în numele și pentru Statul Român, a solicitat tribunalului să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 4.196.874,90 lei, cu dobânda legală și cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 15472 din 02 septembrie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția netimbrării și a anulat cererea de chemare în judecată formulată de SC A. SA în contradictoriu cu B. și C.

Prin Decizia civilă nr. 14 din 13 ianuarie 2012 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta SC A. SA, împotriva sentinței comerciale nr. 15472 din 02 septembrie 2011, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimatele B. și C., a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta B. București a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamantei SC A. SA și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Prin Decizia nr. 4483 din 13 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B. București împotriva Deciziei civile nr. 14 din 13 ianuarie 2012 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 25 ianuarie 2013, spre rejudecare.

La data de 19 aprilie 2013 reclamanta SC A. SA a depus precizare a cererii de chemare în judecată, în conformitate cu dispozițiile instanței comunicate prin citația emisa în cauza pentru termenul de judecata din data de 19 aprilie 2013, cu referire la Rezoluția emisa la data de 02 august 2011 pct. II 1), arătând că înțelege sa solicite obligarea paratelor la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii, respectiv 21 iulie 2011. Totodată, reclamanta susține că înțelege sa solicite obligarea paratelor la plata debitului pretins în solidar.

La termenul din data de 14 iunie 2013 instanța a respins excepția necompetenței materiale, a luat act că nu se mai susține excepția de netimbrare, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a D. și a admis excepția lisei calității procesuale pasive a C. în numele și pentru Statul Român pentru motivele expuse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin sentința civilă nr. 6440 din 18 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 a fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta D. (fosta B.), ca neîntemeiată.

În motivarea acestei sentințe, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea cu care a sesizat instanța, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 4.196.874,90 lei și a dobânzii legale aferente acestei creanțe, motivat de faptul că prin plățile efectuate către persoanele asigurate în executarea contractelor de asigurare și reasigurare preluate de la fosta E. a fost depășită limita maximă a răspunderii sale, astfel cum aceasta a fost fixată prin art. 4 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990.

Prin această hotărâre de guvern s-a dispus ca începând cu 1 ianuarie 1991 să-și înceteze activitatea D. și să fie înființate trei societăți comerciale pe acțiuni în domeniul asigurărilor prin preluarea activului și pasivului său, printre persoanele juridice nou create regăsindu-se și reclamanta SC A. SA.

Conform art. 4 alin. (2) lit. b), SC A. SA a preluat activele aferente societăților mixte, cu participarea E., din străinătate, cele aferente asigurărilor și operațiunilor de reasigurare în relațiile cu străinătatea, în sumă de 3.500.000.000 lei, și, în limita acestora și pasivele corespunzătoare, la data de 30 iunie 1992 fiind încheiat și Protocolul privind preluarea activelor și pasivelor E. consemnate în bilanțul contabil încheiat la 31 decembrie 1990, de către cele trei societăți nou înființate.

Așadar, pentru a se putea dispune obligarea pârâtei la restituirea plăților efectuate în perioada iulie 2008-iulie 2011 în temeiul contractelor de asigurare și reasigurare preluate de la fosta E., se impunea ca reclamanta să dovedească în prealabil că anterior acestei date a fost achitată suma de 3.500.000.000 lei fixată ca limită a răspunderii sale potrivit art.  4 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990.

Reclamanta susține că a achitat în baza art. 4 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990 o sumă de bani al cărei cuantum depășește limita maximă fixată prin acest act normativ și socotește că această împrejurare este pe deplin dovedită prin expertiza contabilă efectuată în Dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, suma achitată până în 1999 însumând 46.411.676.245 lei, de circa 13 ori mai mult decât suma de 3.500 milioane de lei încasat în acest scop de la Statul român în urma desființării și lichidării E.

Într-adevăr, prin raportul de expertiză efectuat în respectiva cauză s-a reținut că reclamanta a achitat în perioada 01 ianuarie 1991-28 februarie 1999 în temeiul art. 4 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990 suma de 46.411.676.245 lei, iar veniturile obținute prin preluarea activelor E. au fost în cuantum de 16.534.410.882 lei.

Cu toate acestea instanța a constat că nu poate aprecia ca fiind dovedită cauzei prin expertiza efectuată în Dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a civilă, plata de către reclamanta SC A. SA a unei sume de bani al cărei cuantum depășește valoarea activelor preluate de la fosta E. fixată prin acest act normativ deoarece, pe de o parte, dispoziția instanței prin care au fost omologate concluziile raportului de expertiză au fost schimbate în totalitate în căile de atac, iar pe de altă parte această lucrare de specialitate nu a fost efectuată și în contradictoriu cu pârâta B., renunțându-se anterior la judecata în contradictoriu și au această autoritate. Așadar, pârâta nu a putut participa de o manieră adecvată la investigațiile efectuate de expert și nu i s-a conferit posibilitatea de a-și expune efectiv argumentele, de a formula observații și de a contesta eventual raportul respectiv în fața instanței.

De altfel, prin articolul de care se prevalează reclamanta se observă de către instanță că a fost avută în vedere de către puterea executivă o corelare strictă, dat fiind specificul activităților din domeniul asigurărilor ce presupune perfectarea unor contracte aleatorii, cu caracter succesiv și perceperea periodică a primelor de asigurare a riscului producerii unor evenimente nedorite, între valoarea activului și drepturilor de creanță preluate și pasivul pentru care va răspunde societatea succesoare, în chiar concluziile raportului de expertiză propus în probatoriu de către SC A. SA și efectuat în lipsa unor condiții de contradictorialitate, prin absența pârâtei din respectiva cauză la momentul administrării probatoriului, s-a reținut că doar până la data de 28 februarie 1999 a fost încasată suma de 16.534.410.882 lei, din care 2.200.000.000 lei direct de la E. în data de 12 martie 1991, iar 14.334.410.882, încasări din activitatea de asigurare-reasigurare cu străinătatea în contul E., și nu doar 3.500.000.000 lei cum pretinde reclamanta. Mai mult, în expertiza propusă în probatoriu de către reclamantă se reține și faptul că aceasta ar fi achitat în contul portofoliului de asigurare-reasigurare în străinătate diferența de 29.877.265.363 lei prin fructificarea sumelor avute la dispoziție și neutilizate în perioada 01 ianuarie 1991-28 februarie 1999 de la băncile depozitare. Prin urmare, chiar înscrisul de care se prevalează reclamanta contrazice susținerea sa din cererea de chemare în judecată prin care se afirmă că ar fi plătit până la data de 28 februarie 1999 de circa 13 ori mai mult decât suma de 3.500 milioane încasată în acest scop de la Statul Român.

Pe cale de consecință, situația premisă - plata unei sume superioare activului preluat de la fosta E.- nefiind probată de către reclamantă, tribunalul a dat eficiență regulii perene de sorginte romană ce guvernează materia mijloacelor de probă - actori incumbit probatio -, preluată de legiuitor în art. 1169 C. civ. și în art. 129 C. proc. civ., care prevede că povara probei se află pe umerii celui care face propunerea înaintea judecății, pârâtului fiindu-i recunoscut inițial un drept la expectativă, sarcina probei deplasându-se doar ulterior de la o parte la alta, pe măsura alegațiilor făcute. Reclamantul fiind cel care prin cererea de chemare în judecată a formulat propuneri înaintea instanței, sarcina probei elementelor de natură să declanșeze răspunderea pârâtei îi aparținea în totalitate.

Cum în realitate dreptul este inseparabil de probă, pentru a putea obține condamnarea pârâtei, reclamantului îi incumba obligația de a proba susținerile sale, judecătorul neputând statua pe baza simplelor sale alegații.

Această obligație a fost însă îndeplinită deficitar de către reclamantă, prin probele administrate în cursul procesului nereușind să-și dovedească pretențiile formulate. În condițiile în care dreptul afirmat nu este susținut de probe, cererea prin care acesta se valorifică este sortită eșecului în justiție.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și, în temeiul art. 274 C. proc. civ., a respins cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel apelanta reclamantă SC A. SA, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin Decizia

civilă nr. 1783/2015 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

s-a respins apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 6440 din 18 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimatul C. și intimata pârâtă B., ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

În ce privește critica apelantei referitoare la înlăturarea în mod nelegal ca și probă a raportului de expertiză financiar contabilă din 27 noiembrie 2006 efectuat în Dosarul nr. x/3/2006, s-a reținut că este nefondată, deoarece în realitate instanța de fond a făcut o corectă apreciere a tuturor probelor administrate în cauză, raportat la pretențiile reclamantei.

Astfel, în primul rând, raportul de expertiză efectuat într-un alt dosar, are natura unei probe extrajudiciare, astfel că aprecierea forței probante a acestuia în cauza de față se face în condiții diferite ca în cazul unui raport de expertiză judiciară, mai ales că în dosarul inițial, judecata s-a purtat între alte părți. Pe de altă parte, expertiza financiar contabilă nu constituie o probă cu forță juridică superioară altor probe, astfel că modul cum instanța a constatat că sumele trecute în aceasta nu se coroborează cu alte probe din cauza de față, este legal și temeinic.

Altfel spus, instanța de control judiciar a apreciat ca și tribunalul, că plățile efectuate de reclamantă în numele și pe seama fostului E., ar fi trebuit dovedite fiecare, cu instrumentele de plată (înscrisurile care să dovedească aceste plăți), ceea ce nu s-a depus la dosar. Împrejurarea că în Anexele la expertiza extrajudiciară efectuată în anul 2006, sunt menționate niște numere de înregistrare ale unor pretinse instrumente de plată, nu dovedește certitudinea acestora, scopul, remiterea efectivă a sumelor și cuantumul lor. De aceea, sub acest aspect, instanța de apel a constatat că în mod corect s-a reținut de către prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada certă a plăților efectuate în numele fostului E., cu probe concludente și pertinente administrate în cauză în scopul dovedirii tezelor probatorii invocate în cererea introductivă, probe care ar fi trebuit să releve atât plățile efective, încasarea sumelor de către terți, titlul cu care au fost făcute și motivul pentru care reclamanta, după depășirea plafonului reglementat de art. 4 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990,a efectuat aceste plăți, motiv care să nu îi fi fost chiar ei imputabil și pentru care pârâta ar fi ținută să răspundă.

În acest sens, curtea de apel a reținut că nu rezultă nici din susținerile reclamantei formulate prin cererea introductivă și nici din probele administrate în cauză, de ce consideră reclamanta că plățile pe care aceasta pretinde că le-a efectuat cu depășirea plafonului reglementat de H.G. nr. 1279/1990 (de circa 13 ori mai mult), s-au circumscris îndeplinirii cu bună-credință și în condițiile legii a unor obligații impuse de Statul Român, de vreme ce cadrul legal al acestor restituiri îl constituia H.G. nr. 1279/1990, care teoretic, nu permitea depășirea acestui plafon.

De asemenea, critica apelantei privind greșita nereținere a raportului de expertiză pentru motivul că, deși omologat în primă instanță, în Dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București, în căile de atac, sentința a fost reformată, în sensul respingerii acțiunii din acel dosar, este nefondată, deoarece instanța din cauza de față nu era obligată de plano să rețină concluziile expertizei extrajudiciare, mai ales că hotărârea finală pronunțată în acel dosar a fost una nefavorabilă reclamantei, nefiind esențial faptul că soluția dată a fost rezultatul admiterii unor excepții procesuale sau al soluționării fondului. În cauza anterioară nu apare ca fiind judecate cu putere le lucru judecat, aspecte precum: faptul efectuării plăților de către reclamantă în numele și pe seama E., data și cuantumul fiecărei plăți și cu atât mai puțin temeiul acestor plăți, în scopul verificării obligativității efectuării plăților de către reclamantă în numele și pe seama E., din perspectiva impunerii unor astfel de obligații de către Statul Român, care acum ar fi nevoie să fie tras la răspundere, prin pârâta D. (mai ales că aspectul privind lipsa legitimării procesuale pasive a Statului Român a fost tranșat irevocabil, nefăcând obiectul apelului de față, judecat conform principiului tantum devolutum quantum apellatum).

Cum în cauză, dovezi privind aceste elemente esențiale pentru soluționarea favorabilă a cauzei, nu s-au administrat de către reclamantă, soluția de respingere a cererii s-a apreciat ca fiind legală și temeinică.

Nici critica privind inopozabilitatea expertizei din Dosarul anterior (nr. x/3/2006) față de D. nu este fondată, deoarece într-adevăr, pârâta din cauza de față nu a fost parte în acel dosar, astfel că nu a avut posibilitatea să participe efectiv la efectuarea expertizei, să formuleze obiecțiuni sau altele asemenea, iar după cum rezultă din însuși conținutul acestui raport, acesta a fost întocmit exclusiv în baza unor documente emise de reclamantă, iar concluziile privesc niște simple calcule matematice, incapabile să dovedească un raport juridic obligațional complet care să atragă răspunderea pârâtei din cauza de față.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că nu este vorba de o înlăturare nemotivată și nelegală a probei cu expertiza financiar-contabilă (extrajudiciară în cauza de față), ci de o stabilire a forței probante a acestui înscris, în raport cu toate celelalte probe administrate nemijlocit în cauza de față, ceea ce constituie o apreciere corectă efectuată de prima instanță.

Pe de altă parte, susținerile apelantei-reclamante privind „ impunerea unei sarcini excesiv de oneroase” prin obligarea sa de a efectua plăți mai mari decât plafonul stabilit prin H.G. nr. 1279/1990 nu sunt probate sub aspectul culpei, mai ales că reclamanta nu a clarificat exact care este izvorul răspunderii ce se solicită a fi atrasă în sarcina pârâtei, respectiv delictuală, contractuală, legală sau orice alt izvor obligațional.

În fine, instanța de apel a reținut că Borderoul din 30 octombrie 2014 împreună cu anexele la acesta nu dovedesc nici faptul concret al plăților pretinse, nici izvorul juridic obligațional în sensul restituirii sumelor achitate peste plafonul maxim admis în baza H.G. nr. 1279/1990, fiind acte juridice ce emană exclusiv de la reclamantă, care nu pot obliga pârâta prin simpla lor întocmire, nefiind recunoscute și acceptate de aceasta.

Având în vedere toate aceste considerente și reținând că apelanta nu a formulat critici fondate apte să conducă la reformarea hotărârii apelate, în temeiul art. 296 din V.C.P.C., aplicabil în cauză, s-a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta SC A. SA prin lichidator judiciar F. SPRL București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare și în subsidiar admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii si obligarea pârâtei D. la plata sumei de 4.196.874,90 lei.

După prezentarea situației de fapt, recurenta susține că atât sentința tribunalului, cât și decizia curții de apel sunt netemeinice și nelegale, fiind date cu încălcarea dispozițiilor legale.

Arată că

în motivarea ambelor hotărâri, judecătorii au apreciat că probele administrate în cursul procesului nu au fost suficiente pentru a dovedi pretențiile formulate, respectiv nu s-a făcut dovada că plățile efectuate de reclamantă depășesc limita maximă fixată prin art. 4 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990.

Instanțele au înlăturat astfel toate mijloacele de probă, începând cu raportul de expertiză financiar - contabilă din 27 noiembrie 2006 efectuat în Dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, depus în cadrul probei cu înscrisuri.

Argumentele instanțelor de fond și apel nu pot fi primite.

Astfel, în ce privește faptul că dispozițiile instanței de fond care a omologat acest raport prin sentința nr. 11192 din 10 octombrie 2007 au fost schimbate în căile de atac, arată că, prin decizia Curții de Apel din data de 19 noiembrie 2008, instanța de control judiciar a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis excepția lipsei calității pasive a J. și a respins acțiunea ca atare, fără a mai intra pe fondul cauzei. Această soluție a fost menținută și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin respingerea recursului declarat de SC A. SA ca nefondat. Prin urmare, în căile de atac, instanțele de control judiciar nu au reevaluat fondul cauzei și cu atât mai puțin nu au pronunțat o soluție prin care să se constate nelegalitatea sau netemeinicia concluziilor raportului de expertiză financiar - contabilă din 27 noiembrie 2006.

În ce privește faptul că lucrarea de specialitate nu ar fi fost efectuată în contradictoriu cu pârâta din această cauză, se poate observa încă din partea introductivă a acesteia că pârâta este menționată ca parte în dosar. Acest aspect este confirmat și de cronologia Dosarului nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Astfel cum reiese din viza Biroului Local de Expertize Judiciare Tehnice și Contabile de pe lângă Tribunalul București, raportul de expertiză a fost finalizat la data de 27 noiembrie 2006, fiind depus în aceeași zi la dosarul cauzei.

Renunțarea la judecată a reclamantei față de pârâta B. (în prezent D.) a avut loc la termenul de judecată din data de 03 octombrie 2007 (ultimul termen de judecată) astfel cum rezultă din considerentele sentinței comerciale nr. 11192 din 10 octombrie 2007. De asemenea, din aceleași considerente, rezultă că expertiza a fost solicitată chiar de către pârâtă și nu de reclamantă. În aceste condiții, nu se poate reține că pârâta nu a avut cunoștință de realizarea acestui raport de expertiză sau că nu a putut participa și eventual contesta concluziile sale. De altfel, pârâta D. nici nu a contestat, în prezenta cauză, administrarea acestui mijloc de probă.

Având în vedere toate aceste argumente, apreciază că raportul de expertiză financiar - contabilă din 27 noiembrie 2006 efectuat în Dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, depus în cadrul probei cu înscrisuri în prezenta cauză este opozabil pârâtei ca înscris, soluția de înlăturare a acestui mijloc de probă fiind neîntemeiată. De altfel, pârâta D. nici nu a contestat administrarea acestui mijloc de probă în cursul judecării fondului.

În ce privește împrejurarea conform căreia raportul contrazice afirmația reclamantei potrivit căreia, până la data de 28 februarie 1999, ar fi achitat de circa 13 ori mai mult decât suma de 3.500.000.000 lei încasată de la Statul Roman pentru despăgubirea clienților preluați de la E., în opinia recurentei instanța a dat o interpretare greșită dispozițiilor art. 4. alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990.

Din interpretarea acestui text legal, rezultă că legiuitorul a înțeles să stabilească un plafon maxim al acestor despăgubiri la suma de 3.500 milioane lei (3.500.000.000 lei). Raportul de expertiză a extins acest plafon, luând în calcul nu numai sumele de bani efectiv încasate de SC A. SA de la Statul Roman (2.200.000.000 lei), dar și toate celelalte sume obținute prin administrarea portofoliului de clienți preluat de la E. (sume de bani încasate de la aceștia pentru serviciile de asigurare prestate de SC A. SA și dobânzile la sumele de bani neutilizate pentru acoperirea despăgubirilor în intervalul de timp analizat).

Chiar și în aceste condiții, la data de 28 februarie 1999, expertul a constatat că întregul plafon a fost epuizat, ultima plată avută în vedere fiind în cuantum de 455.253 dolari SUA,echivalentul în lei fiind de 5.705.230.596 lei, plată efectuată în favoarea G.

În concluzie, recurenta apreciază că a făcut dovada faptului că, încă din luna februarie 1999, plafonul stabilit prin art. 4. alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990, calculat chiar și în cel mai favorabil mod pentru pârâtă, fusese atins.

Pe cale de consecința, toate plățile efectuate de reclamantă, după această dată, în contul clienților preluați de la fosta E. constituie o sarcina ce nu putea fi prevăzută de societate la momentul constituirii acesteia.

Tocmai aceste împrejurări imprevizibile au fost de natură să modifice substanțial echilibrul dintre sumele asigurate de stat pentru plata diverșilor creditori si dimensiunile obligațiilor fata de aceștia, determinând ca, după epuizarea plafonului asigurat, obligațiile reclamantei să devină excesiv de oneroase. Consecințele situației create reclamantei de Statul Român trebuie însă ca în final să se localizeze la persoanele juridice care reprezintă Statul, conform legii, în relația cu reclamanta, respectiv pârâta D. (ca succesor al H. și al I.)

Pe de altă parte, arată că istoricul plăților efectuate de către SC A. SA, în perioada iulie 2008-iulie 2011, a fost detaliat în cuprinsul Borderoului din 30 octombrie 2014 - anexa nr. 1, fiind însoțit și de titlurile în baza cărora au fost efectuate aceste plăți, astfel cum au fost evidențiate în anexa nr. 2. Toate documentele cuprinse în anexa nr. 1 sunt dispoziții de plată externe, extrase de cont, ordine de plată cu viza băncii plătitoare, care demonstrează fără echivoc plata sumei de 4.196.874,90 lei (1.530.099,49 dolari SUA), conform centralizatorului de plăți din perioada iulie 2008 - iulie 2011, suma care face și obiectul cererii din acest dosar. Este eronată afirmația instanței de apel că aceste documente sunt acte juridice ce emană exclusiv de la SC A. SA, acestea fiind în realitate documente de plată legal recunoscute.

Astfel, susține că instanța de apel nu a analizat, niciun fel susținerile părților și nici materialul probator pus la dispoziția lor. Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă în mod imperativ motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Ori, sentința si decizia recurată nu cuprind sub nicio formă temeiurile care au stat la baza pronunțării soluției de respingere în tot a pretențiilor SC A. SA. Decizia, contrar dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv pentru care se impune casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În legătură cu motivarea deciziei, recurenta susține că instanța de apel nu aduce niciun fel de argument de drept în susținerea soluției pronunțate. Aceasta se mărginește la a reproșa neclarificarea izvorului răspunderii, fata de care nu e probată culpa, fără trimitere la un temei de drept. Sub acest aspect, lipsa motivării face imposibil controlul judiciar, ceea ce impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Ori, conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., orice soluție pronunțată de către instanța de judecată trebuie în mod obligatoriu motivată, sancțiunea constând în nulitatea oricărei hotărâri pronunțate cu încălcarea dispozițiilor imperative menționate.

Intimata - pârâtă D. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, care limitează controlul judiciar, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Referitor la motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care consacră nemotivarea hotărârii judecătorești, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de judecată are obligația de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Hotărârea ar putea fi modificată pentru acest motiv de ordine publică dacă: există contradicție între considerente și dispozitiv; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;lipsește motivarea soluției sau instanța de control judiciar a copiat considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică.

Se constată că respingând apelul declarat de reclamantă, judecătorii apelului au indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, motivând de ce apelul nu este fondat.

Critica potrivit căreia decizia recurată nu cuprinde temeiurile de drept care au stat la baza pronunțării soluției de respingere în tot a pretențiilor reclamantei este nefondată.

Instanța de apel în mod corect a constatat că îi revine reclamantei sarcina de a justificat în drept și a dovedi prin probe pretențiile formulate.

Așadar, legal și temeinic a motivat instanța de apel că, pentru a se putea dispune obligarea intimatei pârâte la restituirea plăților efectuate în perioada iulie 2008- iulie 2011, în temeiul contractelor de asigurare și reasigurare de la fosta E., se impunea ca reclamanta să dovedească în prealabil că anterior acestei date a fost achitată suma de 3.500.000.000 lei fixată ca limită a răspunderii sale potrivit art. 4 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990.

Totodată, în motivarea soluției instanța de apel temeinic și legal a stabilit că nu se poate aprecia ca fiind dovedită cauzei, prin expertiza efectuată în Dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, plata de către recurenta - reclamantă a unei sume de bani al cărei cuantum depășește valoarea activelor preluate de la fosta E. fixată prin acest act normativ deoarece, pe de o parte, dispoziția instanței prin care au fost omologate concluziile raportului de expertiză a fost schimbată în totalitate în căile de atac, iar pe de altă parte această lucrare de specialitate nu a fost efectuată și în contradictoriu cu intimata parata D., renunțându-se anterior la judecată în contradictoriu și cu această autoritate.

Împrejurarea că s-a constatat că nu sunt dovedite susținerile, pretențiile și nici că reclamanta ar fi achitat o sumă de bani superioară activului preluat de la fosta E. nu se traduce printr-o eventuală lipsă de rol activ al instanței în raport de principiile și regulile de drept procesual.

Astfel, celui care afirmă ceva în fața instanței îi incumbă sarcina probei. De altfel instanțele au examinat toate argumentele părților și au indicat raționamentul pentru care nu au reținut susținerile reclamantei.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, ceea ce face să nu fie fondat nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Contrar celor susținute în recurs, în analiza criticii privind înlăturarea în mod nelegal ca și probă a raportului de expertiză financiar contabilă din 27 noiembrie 2006 efectuat în Dosarul nr. x/3/2006

al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, curtea de apel a reținut cu justețe că în mod corect prima instanță a apreciat forța probantă a acestui înscris în raport cu toate celelalte probe administrate nemijlocit în cauză.

Concludenta și utilitatea unei probe, aprecierea dacă proba administrată este sau nu lămuritoare în judecata cauzei reprezintă aspecte care intră, exclusiv, în atribuțiile instanței învestite cu cererea de încuviințare a probatoriului respectiv și nu pot fi cenzurate de instanța de recurs. Aceste chestiuni vizează modalitatea de interpretare a probelor, ce nu mai poate forma obiect de critică în faza procesuală a recursului, față de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Pe de altă parte, se impune precizarea că, potrivit dispozițiilor art. 169 alin. (1) C. proc. civ., administrarea probelor se face în fața instanței de judecată, dacă legea nu dispune altfel.

Acest text legal consacră expres principiul nemijlocirii administrării probelor, principiu fundamental în cadrul procesului civil. Așadar, expertiza se ordonă și se administrează în cursul procesului, instanța fiind obligată ca, în cazul în care a admis acest mijloc de dovadă, să stabilească clar obiectivele, respectiv împrejurările de fapt asupra cărora i se cere expertului să-și exprime părerea sau să le constate ca specialist.

Mijloacele de probă extrajudiciare, ca o excepție de la principiul nemijlocirii probelor, se pot folosi numai în cazul în care nu pot fi administrate probe judiciare, iar părțile acceptă, își însușesc, acele probe extrajudiciare.

Nu poate fi nici echivalată o astfel de expertiză extrajudiciară, cu un înscris, pentru că natura juridică a lor, ca și probe, este diferită, fiecare încadrându-se într-o anumită categorie, predeterminată, de probe. Dacă s-ar admite aceasta echivalență, ar însemna că s-ar putea denatura scopul legiuitorului urmărit prin reglementarea distinctă, a fiecărei categorii de probe. De exemplu, s-ar putea înfrânge dispozițiile restrictive în materie de probe, cum ar fi inadmisibilitatea probei cu martori sau expertize în recurs, conform art. 305 C. proc. civ. Părțile ar putea prezenta expertize extrajudiciare sau declarații date la notar de persoane, pe care instanțele de recurs ar trebui să le aibă în vedere, în pofida restricției impuse, concluzie care nu poate fi admisă.

Astfel, în mod legal instanța de apel nu a dat eficiență probei cu expertiza financiar contabilă din 27 noiembrie 2006 efectuată în Dosarul nr. x/3/2006 al Tribunalului București, atât timp cât în acest dosar nu s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra efectuării plăților

de către reclamantă în numele și pe seama E., data și cuantumul fiecărei plăți și cu atât mai puțin temeiul acestor plăți, în scopul verificării obligativității efectuării plăților de către reclamantă în numele și pe seama E., din perspectiva impunerii unor astfel de obligații de către Statul Român, care acum ar fi nevoie să fie tras la răspundere, prin pârâta D. (mai ales că aspectul privind lipsa legitimării procesuale pasive a Statului Român a fost tranșat irevocabil).

De aceea, instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe prin care s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada certă a plăților efectuate în numele fostului E. cu probe concludente și pertinente administrate în cauză, în scopul dovedirii tezelor probatorii invocate în cererea introductivă, probe care ar fi trebuit să releve atât plățile efective, încasarea sumelor de către terți, titlul cu care au fost făcute și motivul pentru care reclamanta, după depășirea plafonului reglementat de art. 4 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 1279/1990,a efectuat aceste plăți, motiv care să nu îi fi fost chiar ei imputabil și pentru care pârâta ar fi ținută să răspundă.

Celelalte critici invocate prin motivele de recurs privind argumentele instanței de apel reținute cu privire la respingerea probei menționate și modul în care s-a stabilit situația de fapt în cauză în baza dovezilor depuse la dosar nu pot face obiect de analiză în recurs, deoarece vizează netemeinicia hotărârii recurate.

Or, față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile formulate pe aspectul situației de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

Constatând că în cauză nu s-au identificat condițiile prevăzute de motivele de recurs invocate (pct. 7 și 9 din art. 304 C. proc. civ.) pentru a se impune modificarea deciziei atacate, Înalta Curte constată că decizia curții de apel este legală și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,va respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin lichidator judiciar F. SPRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SA prin lichidator judiciar F. SPRL București împotriva Deciziei civile nr. 1783/2015 din 2 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2017.