ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 160/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 160/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4719 din

10 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost

respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator

judiciar S.C. în contradictoriu cu pârâta SC C. I.F.N. SA având ca obiect plata

sumelor: 110.000 euro lunar, pentru perioada ianuarie 2009-ianuarie 2010,

respectiv suma de 5.632.000 RON, reprezentând diferență indemnizație conform contractului

de administrare din 8 decembrie 2007, modificat și completat prin actul

adițional din 1 decembrie 2008 și prin actul adițional din 21 aprilie 2009;

6.084.000 RON, reprezentând despăgubire conform art. 10.2 din contractul de

administrare, modificat și completat prin actul adițional din 1 decembrie 2008

și prin actul adițional din 21 aprilie 2009; 960.000 RON, reprezentând

indemnizație aferentă perioadei de preaviz de 60 de zile, conform contractului

de administrare, modificat și completat prin actul adițional din 1 decembrie

2008 și prin actul adițional din 21 aprilie 2009; precum și a dobânzii legale

pentru sumele prevăzute la pct. a), b) și c) de la data exigibilității acestor

sume și până la plata efectivă, conform dispozițiilor O.G. nr. 9/2000.

Pe cale de consecință

a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a pârâtei împotriva

chematului în garanție B.D.

Pentru a pronunța

această soluție, la data de 18 decembrie 2007 între chematul în garanție B.D., în

calitate de Manager, și pârâta, în calitate de societate, s-a încheiat contractul

de administrare (management) pe o durată nedeterminată, art. 3.1, modificat și completat

prin actul adițional din 1 decembrie 2008 și prin actul adițional din 21

aprilie 2009, având ca obiect prestarea de către creditorul inițial pentru pârâtă

de servicii specifice poziției de director general (art. 2.1, art. 2.2 din Contractul

de administrare). Prin dispozițiile art. 4.1 din Contractul de administrare și

art. 1.1 și art. 1.2 din Anexa nr. 1 la Contractul de administrare, pentru serviciile

prestate, SC C. I.F.N. SA datora managerului o indemnizație lunară, ce urma a fi

renegociată anual, noua indemnizație urmând a se plăti începând cu data de 1 martie

a anului pentru care avea loc renegocierea. La data de 1 decembrie 2008 părțile

au încheiat actul adițional din 1 decembrie 2008, fiind stabilit un nou cuantum

al indemnizației lunare. De asemenea, la data de 21 aprilie 2009, în aplicarea dispozițiilor

art. 1.3 lit. b) din Anexa nr. 1 la Contractul de administrare, s-a încheiat actul

adițional din 21 aprilie 2009 prin care s-a stabilit ca îndemnizația lunară netă

stabilită conform actului adițional din 1 decembrie 2008, de 120.000 euro, să fie

plătită la un curs de 4,00 RON/euro. Prevederile actului adițional din 21

aprilie 2009 își produceau efecte începând cu data de 1 martie 2009.

La data de 14

ianuarie 2010, prin decizia consiliului de administrație, SC C. I.F.N. SA a denunțat

unilateral Contractul de administrare și a procedat la revocarea dlui B.D. din funcția

de director general. Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 10.1 lit. a) și

art. 10.2 din Contractul de administrare, pârâta avea obligația de a plăti creditorului

inițial la încetarea Contractului de administrare o compensație materială, echivalentul

a 12 indemnizații lunare, în cuantum total de 1.440.000 euro echivalentul a 6.084.000

RON, plus suma de 240.000 euro echivalentul a 960.000 RON, aferentă perioadei de

preaviz de 60 de zile.

Ulterior revocării,

la data de 3 octombrie 2011, între domnul B.D. și reclamanta SC F.Q.D.R. SRL s-a

încheiat un contract de transfer al drepturilor prin care reclamanta a preluat toate

drepturile, titlurile și beneficiile, de orice natură, prezente și/sau viitoare

(inclusiv drepturile procesuale), rezultând din sau în legătură cu Contractul de

administrare, deci inclusiv creanța în cuantum total de 16.054.426,74 RON, deținută

de creditorul inițial în baza Contractului de administrare.

Pretențiile deduse

judecății au fost prilejuite de actul adițional din 1 decembrie 2008 și asumat de

manager și de dna A.L. din partea SC C. I.F.N. SA. Până la momentul încheierii acestui

act adițional chematul în garanție primea o suma fixa netă lunară de 28.122 RON

(40.336 RON suma brută lunară), remunerația fiind renegociată anual, la începutul

anului, noua remunerație lunară convenită fiind obligatorie pentru părți începând

cu data de 1 martie a anului respectiv. După semnarea actului adițional din 1

decembrie 2008, chematul în garanție a încasat lunar suma de 10.000 euro pe perioada

1 iulie 2008-14 ianuarie 2010, fără a contesta cuantumul remunerației primite, fără

a previziona aceste sume în contabilitatea societății pentru ca datoria să fie reflectată

în situațiile financiare, fiind vorba de o datorie semnificativă, fără a solicita

garanții în vederea recuperării restului de plată și fără a anunța Consiliul de

administrație în condițiile art. 5.1 din contractul de mandat și art. 144

2

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată. Aceste diferențe exorbitante nu au

fost menționate nici prin notele explicative ce însoțesc situațiile financiare privind

salariile plătite sau care urmează a fi plătite administratorilor și directorilor

care dețin aceste funcții pe parcursul exercițiului financiar.

S-a constatat

că problema a apărut la momentul revocării chematului în garanție din funcția de

administrator și director general. În urma revocării mandatului de Director general,

SC C. I.F.N. SA a achitat domnului B.D. suma de 635.206 RON (155.000 euro net),

reprezentând drepturile bănești aferente încetării contractului de mandat, 140.000

euro, și bonusul aferent anului 2009, 15.000 euro.

Prin sentința

comercială nr. 8121 din 14 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București secția

a Vll-a comercială (irevocabilă prin decizia comercială nr. 932 din 25 mai 2011)

s-a reținut în mod irevocabil faptul că SC C. I.F.N. SA dispunea de suficiente fonduri

bănești pentru plata datoriilor sale certe, lichide și exigibile; creanța invocata

de B.D. nu are caracter cert; inserarea în actul adițional din anul 2008 a sumei

de 120.000 euro net ca remunerație lunară este în mod evident o eroare materială,

suma respectivă fiind negociată între părți prin referire la remunerația anuală.

Instanța de control a reținut că suma pretinsă de creditor nu este certă, fiind

contestată de către debitoare, ea fiind solicitată tocmai în momentul în care societatea

a decis încetarea relațiilor contractuale cu recurentul și nu s-a dovedit existența,

pe tot parcursul derulării contractului de mandat, a vreunor neînțelegeri privitoare

la cuantumul indemnizației lunare cuvenite. Curtea de Apel București, secția a V-a

comercială, a reținut totodată că susținerea recurentului B.D. că pe parcursul a

doi ani nu a adus în discuție diferența uriașă între ceea ce primea lunar efectiv,

10.000, și ceea ce pretinde că i s-ar fi cuvenit, 120.000 euro net, având în vedere

criza financiară și situația dificilă a societății a fost considerată ridicolă și

nu a fost avută în vedere.

Din cele expuse,

tribunalul a reținut astfel că remunerația în cuantum de 120.000 euro a fost avută

în vedere ca remunerație anuală, nu lunară, o remunerație în acest cuantum lunar

fiind exorbitantă comparativ cu activități similare în domeniu; chematul în garanție

a încasat lunar suma de 10.000 euro pe perioada 1 iulie 2008-14 ianuarie 2010, fără

a contesta cuantumul remunerației primite de 10.000 euro comparativ cu 120.000

euro cât pretinde; nu au fost previzionate aceste sume în contabilitatea societății

pentru ca datoria să fie reflectată în situațiile financiare, fiind vorba de o datorie

semnificativă; nu au fost solicitate garanții în vederea recuperării restului de

plată; nu a fost anunțat Consiliul de administrație; despre aceste diferențe nu

s-a făcut mențiune nici prin notele explicative ce însoțesc situațiile financiare

privind salariile plătite sau care urmează a fi plătite administratorilor și directorilor

care dețin aceste funcții pe parcursul exercițiului financiar.

În sensul că remunerația

negociată a avut în vedere o sumă de 10.000 euro/lună a fost reținut și cuantumul

primei anuale de 35.000 euro, în anii 2007-2009, între cuantumul bonusului anual

și remunerație existând un raport, în sensul că valoarea bonusului anual a fost

de 3,3/3,5 ori retribuția lunară din anul respectiv.

S-a constatat

astfel că inserarea acestei remunerații cu titlu lunar, nu anual a fost fără echivoc

rezultatul unei erori materiale, suma negociată de părți vizând remunerația anuală,

raportat la remunerații din anii anteriori, fără împărțirea sumei globale la 12

luni, aceasta eroare fiind reținută în mod irevocabil și prin sentința comercială

nr. 8121 din 14 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vll-a

comercială (irevocabilă prin decizia comercială nr. 932 din 25 mai 2011).

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C. a declarat

apel, solicitând schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii sale,

dar respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție.

Analizând sentința

atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea a apreciat nefondat apelul pentru

următoarele considerente:

Prima instanță

a reținut în mod corect situația de fapt și a dat relevanța cuvenită probelor administrate

în cauză, considerentele hotărârii atacate oferind o amplă analiză în fapt și în

drept relevantă în pronunțarea sentinței atacate.

Curtea a constatat

că remunerația lunară pretinsă de apelantă, în calitate de succesor cu titlu particular

al dlui B.D., nu se regăsește în nici un alt document, actul adițional nu se coroborează

cu nicio altă probă administrată în cauză, iar suma ar reprezenta de 12 ori indemnizația

încasată efectiv în perioada indicată de către directorul general fără ca această

diminuare considerabilă să se reflecte în orice mod în contabilitatea societății.

Pe de altă parte, poziția pârâtei se regăsește și în corespondență datată în perioada

semnării actului adițional, suma avută în vedere de aceasta fiind cea efectiv plătită

și acceptată fără obiecțiuni de domnul B.D., înregistrându-se o majorare față de

veniturile încasate anterior actului adițional, dar într-o marjă plauzibilă de aproximativ

1.000 euro, și nu una semnificativă de mai bine de 12 ori.

Față de cele deja

reținute de prima instanță, Curtea a considerat justificată aprecierea potrivit

căreia argumentele apelantei-reclamante se întemeiază pe o simplă eroare materială

strecurată în cuprinsul actului adițional din 2008, ce a putut fi corectată prin

raportare la întreg probatoriul administrat și la conduita părților în cursul derulării

contractului și ulterior denunțării acestuia. Nici un moment nu s-a avut în vedere

eroarea viciu de consimțământ ca și cauză de anulare a contractului, cum susține

apelanta, strecurarea unei erori materiale neputând fi exclusă de la nicio categorie

de înscrisuri.

Argumentul apelantei

potrivit căruia „perpetuarea unei erori înseamnă convertirea acesteia în realitate

juridică asumată de părți” poate fi utilizat în egală măsură în susținerea ideii

că acceptarea repetată și fără nicio obiecție a unei remunerații de 12 ori mai mică

decât cea ulterior pretinsă denotă asumarea realității acestui cuantum. Mai mult,

justificarea propusă de apelantă pentru stabilirea unui cuantum al remunerației

mult peste nivelul anterior al acesteia, respectiv „creșterea economică spectaculoasă

înregistrată de companie datorită eforturilor susținute ale domnului B.D.”, intră

în contradicție cu acceptarea în perioada imediat următoare în mod continuu timp

de un an de zile a unei remunerații diminuate de 12 ori cu motivarea „cunoașterii

situației financiare dificile globale” în condițiile în care actul adițional a fost

semnat după declanșarea crizei financiare.

Pentru aceste

motive, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia nr. 454/2014

din 18 iunie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC F.Q.D.R.

SRL prin administrator judiciar S.C.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar

S.C. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată,

în sensul admiterii apelului și pe fond schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe,

în sensul admiterii acțiunii introductive și menținerea respingerii cererii de chemare

în garanție ca neîntemeiată.

Cererea de recurs

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea

nelegalității deciziei pronunțată de instanța de apel, recurenta-reclamantă formulează

critici în legătură cu două aspecte.

Primul vizează

faptul că instanța de apel a aplicat greșit principiul disponibilității și al legalității

acțiunii civile, precum și consecințele acestora la nivelul dreptului substanțial.

Astfel, în lipsa

unei acțiuni în nulitatea relativă/absolută parțială a actului adițional și în prezența

necesității probării unei erori viciu de consimțământ, instanța de apel nu se putea

pronunța asupra existenței unei erori materiale în cuprinsul actului. Simpla eroare

materială reținută de către instanța de apel, are impact asupra substanței prestației

dintre părți.

Recurenta-reclamantă

mai arată că intimata pârâtă nu a susținut niciodată în fața instanțelor de fond

existenta unei erori materiale, ci teoria autocontractului.

Întrucât, susține

recurenta, eroarea materială nu are la nivelul dreptului substanțial o încadrare

corespunzătoare, apelează la argumentul de analogie cel mai apropiat și anume greșeala

materială în ipoteza prevăzută de art. 318 C. proc. civ. Ca atare, recurenta arată

că pretinsa greșeală materială se referă la un element esențial, fundamental al

acordului de voință între părți, iar instanța de apel a procedat la recalificarea

unei clauze contractuale, cu încălcarea principiilor disponibilității și legalității,

care ar fi obligat intimata la investirea instanței de fond cu o acțiune în nulitate

relativă/aboslută a art. 1 din actul adițional din anul 2008.

În consecință,

recurenta apreciază că părțile au exprimat în mod ferm și neechivoc voința lor juridică.

Cel de al doilea

motiv de recurs a fost invocat cu trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., cu referire la schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al art. 1 din actul

adițional.

Acest înțeles

a fost interpretat contrar voinței părților, în sensul că intenția comună a fost

de majorare a remunerației, iar de esența remunerației era caracterul său lunar.

Din corespondența purtată între părți a rezultat că domnul B.D. nu a fost de acord

cu remunerația propusă inițial de SC C. I.F.N. SA, iar din probe nu rezultă că remunerația

ar fi fost acceptată la nivel anual.

Recurenta mai

arată că inițiativa încheierii actului a aparținut reprezentanților intimatei, iar

persoana care a redactat actul nu a fost audiată ca martor.

În consecință,

rațiunea pacta sunt servanda transpare chiar din situația de fapt stabilită.

Ultima critică

a recurentei-reclamantă se referă la faptul că hotărârea atacată încalcă prevederile

legale privind răspunderea mandantului față de terț pentru eventuala încălcare a

limitelor mandatului de către mandatarul său.

În esență, chiar

în ipoteza în care actul în litigiu ar fi fost încheiat cu depășirea limitelor mandatului

încredințat doamnei A.L. prin actul constitutiv, actul în sine îl obligă pe SC

C. I.F.N. SA care trebuia să îl respecte.

Din acest punct

de vedere, arată recurenta, instanța de apel a aplicat în sens contrar efectele

depășirii mandatului.

În combaterea

cererii de recurs intimata SC C. I.F.N. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia

recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație

și Justiție retine următoarele:

Motivul de recurs

prin care recurenta-reclamantă susține că s-ar fi făcut o aplicare greșită a principiilor

disponibilității și legalității acțiunii civile este nefondat.

Prin prisma acestui

motiv de nelegalitate, recurenta a invocat două argumente și anume: instanța de

apel prin considerentele dezvoltate a procedat la recalificarea unei clauze contractuale,

care se referă la un element esențial al acordului de voință dintre părți, iar intimata-pârâtă

nu a invocat în apărările sale eroarea de redactare.

Susținerile recurentei

vor fi înlăturate.

Pretențiile deduse

judecății au fost prilejuite de actul adițional din 1 decembrie 2008, prin care

a fost majorată remunerația domnului B.D.

În raport de situația

de fapt reținută și de probele administrate în cauză, instanțele de fond au stabilit

că remunerația în cuantum de 120.000 euro trebuie raportată la o scadență anuală

și nu lunară, astfel cum susține reclamanta.

Revenind la critica

recurentei-reclamantă prin care a susținut că instanța a depășit principiul disponibilității

și legalității acțiunii civile, în lipsa unei acțiuni în nulitate relativă/absolută

parțială a actului adițional din 1 decembrie 2008, se reține că aceasta nu subzistă.

Astfel cum s-a

arătat, acțiunea în pretenții formulată de reclamantă decurge din interpretarea

clauzei prevăzută la art. 1 din actul adițional din 1 decembrie 2008. Analizând

fundamentul pretențiilor formulate, instanțele devolutive au procedat la interpretarea

actului menționat, determinând și clarificând conținutul clauzelor sale, în scopul

stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta.

Astfel, în speță

s-a apelat la regula de interpretare a contractelor, consacrată de art. 977 C. civ.,

care instituie recomandarea de interpretare a clauzelor neclare, echivoce sau obscure

după intenția comună a părților și nu după sensul literal al termenilor.

Instanța de apel

a căutat tocmai aflarea acestei intenții comune a părților la încheierea actului

adițional, în acest sens coroborând dispoziția cuprinsă în art. 1 din actul adițional

din 1 decembrie 2008 cu probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri și prezumții.

Instanța de apel

nu a analizat existența erorii, viciu de consimțământ, ca motiv de nulitate absolută/relativă

parțială a actului adițional în litigiu, ci a reținut că inserarea remunerației

de 120.000 euro cu titlu lunar este rezultatul unei erori materiale, adică o eroare

strecurată la redactarea respectivului act.

În acest sens,

instanța a reiterat acest aspect privind existența unei erori materiale în cuprinsul

actului adițional, astfel cum s-a statuat, cu puterea lucrului judecat în sentința

comercială nr. 8121/2010 a Tribunalului București, secția a Vll-a comercială, irevocabilă

prin decizia comercială nr. 932/2011.

Contrar susținerilor

recurentei, instanța de fond nu a analizat eroarea strecurată la redactarea actului

prin prisma unei false reprezentări a realității, pentru ca această eroare să constituie

viciu de consimțământ, ci a stabilit voința juridică a părților la încheierea actului

adițional, fiind aceea a inserării unei remunerații anuale și nu lunare.

De altfel, aceste

considerente ale instanței de fond se impun cu puterea lucrului judecat față de

hotărârile pronunțate în cadrul dosarului privind deschiderea procedurii insolvenței

față de SC C. I.F.N. SA, situație în care nu se poate susține lipsa de opozabilitate

a acestora față de reclamantă.

În ce privește

argumentul recurentei-reclamantă prin care se pretinde analogia între eroarea strecurată

la redactarea unui act și noțiunea de eroare materială astfel cum este definită

de art. 318 C. proc. civ., acesta nu poate fi primit, analogia fiind nejustificată,

cele două noțiuni privind instituții diferite.

Critica încadrată

în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost argumentată

cu trimitere la principiul de drept pacta sunt servanda, care rezultă în opinia

recurentei chiar din situația de fapt stabilită și din probatoriile administrate

în cauză.

Înalta Curte reamintește

că în această etapă procesuală, care nu are caracter devolutiv, stabilirea voinței

juridice prin utilizarea regulilor de interpretare a contractelor și fundamentată

pe probatoriile administrate în cauză, se poate rezuma numai la constatarea unei

alterări a naturii juridice a actului juridic, fără posibilitatea de a se analiza

probele administrate în cauză.

Or, potrivit considerentelor

sus evocate, prin care s-a reținut că voința juridică exprimată de părți a fost

în sensul stabilirii unei remunerații fixe, anuale, și nu lunare, având în vedere

și dezlegările statuate prin hotărârile pronunțate în dosarul privind deschiderea

procedurii insolvenței față de SC C. I.F.N. SA, Înalta Curte constată că acest motiv

de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs

privind interpretarea eronată de către instanța de apel a efectelor actelor juridice

încheiate de mandatar, întemeiat pe argumentul instanțelor devolutive referitor

la neînregistrarea pretinsei remunerații de 120.000 euro în contabilitatea SC

C. I.F.N. SA, se constată că este străin de natura cauzei.

Astfel, teoria

depășirii limitelor mandatului de către mandatar, nu a fost invocată în instanțele

devolutive, astfel încât instanța de recurs nu poate examina această critică omiso

medio.

De altfel, acesta

a reprezentat unul dintre argumentele instanței de apel care a determinat respingerea

acțiunii și interpretarea art. 1 din actul adițional din 1 decembrie 2008 în sensul

menționat, aspecte asupra cărora instanța de recurs a procedat la efectuarea controlului

de legalitate.

În raport de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C.

împotriva deciziei civile nr. 454 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel București,

secția a Vl-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015.