ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 160/2015

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4719 din 10 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C. în contradictoriu cu pârâta SC C. I.F.N.

SA având ca obiect plata sumelor: 110.000 euro lunar, pentru perioada ianuarie 2009-ianuarie 2010, respectiv suma de 5.632.000 RON, reprezentând diferență indemnizație conform contractului de administrare din 8 decembrie 2007, modificat și completat prin actul adițional din 1 decembrie 2008 și prin actul adițional din 21 aprilie 2009; 6.084.000 RON, reprezentând despăgubire conform art. 10.2 din contractul de administrare, modificat și completat prin actul adițional din 1 decembrie 2008 și prin actul adițional din 21 aprilie 2009; 960.000 RON, reprezentând indemnizație aferentă perioadei de preaviz de 60 de zile, conform contractului de administrare, modificat și completat prin actul adițional din 1 decembrie 2008 și prin actul adițional din 21 aprilie 2009; precum și a dobânzii legale pentru sumele prevăzute la pct. a), b) și c) de la data exigibilității acestor sume și până la plata efectivă, conform dispozițiilor O.G.

nr. 9/2000. Pe cale de consecință a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție a pârâtei împotriva chematului în garanție B.D. Pentru a pronunța această soluție, la data de 18 decembrie 2007 între chematul în garanție B.D., în calitate de Manager, și pârâta, în calitate de societate, s-a încheiat contractul de administrare (management) pe o durată nedeterminată, art. 3.1, modificat și completat prin actul adițional din 1 decembrie 2008 și prin actul adițional din 21 aprilie 2009, având ca obiect prestarea de către creditorul inițial pentru pârâtă de servicii specifice poziției de director general (art. 2.1, art. 2.2 din Contractul de administrare). Prin dispozițiile art. 4.1 din Contractul de administrare și art. 1.1 și art. 1.2 din Anexa nr. 1 la Contractul de administrare, pentru serviciile prestate, SC C. I.F.N.

SA datora managerului o indemnizație lunară, ce urma a fi renegociată anual, noua indemnizație urmând a se plăti începând cu data de 1 martie a anului pentru care avea loc renegocierea. La data de 1 decembrie 2008 părțile au încheiat actul adițional din 1 decembrie 2008, fiind stabilit un nou cuantum al indemnizației lunare. De asemenea, la data de 21 aprilie 2009, în aplicarea dispozițiilor art. 1.3 lit. b) din Anexa nr. 1 la Contractul de administrare, s-a încheiat actul adițional din 21 aprilie 2009 prin care s-a stabilit ca îndemnizația lunară netă stabilită conform actului adițional din 1 decembrie 2008, de 120.000 euro, să fie plătită la un curs de 4,00 RON/euro. Prevederile actului adițional din 21 aprilie 2009 își produceau efecte începând cu data de 1 martie 2009. La data de 14 ianuarie 2010, prin decizia consiliului de administrație, SC C. I.F.N.

SA a denunțat unilateral Contractul de administrare și a procedat la revocarea dlui B.D. din funcția de director general. Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 10.1 lit. a) și art. 10.2 din Contractul de administrare, pârâta avea obligația de a plăti creditorului inițial la încetarea Contractului de administrare o compensație materială, echivalentul a 12 indemnizații lunare, în cuantum total de 1.440.000 euro echivalentul a 6.084.000 RON, plus suma de 240.000 euro echivalentul a 960.000 RON, aferentă perioadei de preaviz de 60 de zile. Ulterior revocării, la data de 3 octombrie 2011, între domnul B.D. și reclamanta SC F.Q.D.R.

SRL s-a încheiat un contract de transfer al drepturilor prin care reclamanta a preluat toate drepturile, titlurile și beneficiile, de orice natură, prezente și/sau viitoare (inclusiv drepturile procesuale), rezultând din sau în legătură cu Contractul de administrare, deci inclusiv creanța în cuantum total de 16.054.426,74 RON, deținută de creditorul inițial în baza Contractului de administrare. Pretențiile deduse judecății au fost prilejuite de actul adițional din 1 decembrie 2008 și asumat de manager și de dna A.L. din partea SC C. I.F.N. SA. Până la momentul încheierii acestui act adițional chematul în garanție primea o suma fixa netă lunară de 28.122 RON (40.336 RON suma brută lunară), remunerația fiind renegociată anual, la începutul anului, noua remunerație lunară convenită fiind obligatorie pentru părți începând cu data de 1 martie a anului respectiv.

După semnarea actului adițional din 1 decembrie 2008, chematul în garanție a încasat lunar suma de 10.000 euro pe perioada 1 iulie 2008-14 ianuarie 2010, fără a contesta cuantumul remunerației primite, fără a previziona aceste sume în contabilitatea societății pentru ca datoria să fie reflectată în situațiile financiare, fiind vorba de o datorie semnificativă, fără a solicita garanții în vederea recuperării restului de plată și fără a anunța Consiliul de administrație în condițiile art. 5.1 din contractul de mandat și art. 144 2 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată. Aceste diferențe exorbitante nu au fost menționate nici prin notele explicative ce însoțesc situațiile financiare privind salariile plătite sau care urmează a fi plătite administratorilor și directorilor care dețin aceste funcții pe parcursul exercițiului financiar.

S-a constatat că problema a apărut la momentul revocării chematului în garanție din funcția de administrator și director general. În urma revocării mandatului de Director general, SC C. I.F.N. SA a achitat domnului B.D. suma de 635.206 RON (155.000 euro net), reprezentând drepturile bănești aferente încetării contractului de mandat, 140.000 euro, și bonusul aferent anului 2009, 15.000 euro. Prin sentința comercială nr. 8121 din 14 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București secția a Vll-a comercială (irevocabilă prin decizia comercială nr. 932 din 25 mai 2011) s-a reținut în mod irevocabil faptul că SC C. I.F.N. SA dispunea de suficiente fonduri bănești pentru plata datoriilor sale certe, lichide și exigibile; creanța invocata de B.D.

nu are caracter cert; inserarea în actul adițional din anul 2008 a sumei de 120.000 euro net ca remunerație lunară este în mod evident o eroare materială, suma respectivă fiind negociată între părți prin referire la remunerația anuală. Instanța de control a reținut că suma pretinsă de creditor nu este certă, fiind contestată de către debitoare, ea fiind solicitată tocmai în momentul în care societatea a decis încetarea relațiilor contractuale cu recurentul și nu s-a dovedit existența, pe tot parcursul derulării contractului de mandat, a vreunor neînțelegeri privitoare la cuantumul indemnizației lunare cuvenite. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a reținut totodată că susținerea recurentului B.D.

că pe parcursul a doi ani nu a adus în discuție diferența uriașă între ceea ce primea lunar efectiv, 10.000, și ceea ce pretinde că i s-ar fi cuvenit, 120.000 euro net, având în vedere criza financiară și situația dificilă a societății a fost considerată ridicolă și nu a fost avută în vedere.

Din cele expuse, tribunalul a reținut astfel că remunerația în cuantum de 120.000 euro a fost avută în vedere ca remunerație anuală, nu lunară, o remunerație în acest cuantum lunar fiind exorbitantă comparativ cu activități similare în domeniu; chematul în garanție a încasat lunar suma de 10.000 euro pe perioada 1 iulie 2008-14 ianuarie 2010, fără a contesta cuantumul remunerației primite de 10.000 euro comparativ cu 120.000 euro cât pretinde; nu au fost previzionate aceste sume în contabilitatea societății pentru ca datoria să fie reflectată în situațiile financiare, fiind vorba de o datorie semnificativă; nu au fost solicitate garanții în vederea recuperării restului de plată; nu a fost anunțat Consiliul de administrație; despre aceste diferențe nu s-a făcut mențiune nici prin notele explicative ce însoțesc situațiile financiare privind salariile plătite sau care urmează a fi plătite administratorilor și directorilor care dețin aceste funcții pe parcursul exercițiului financiar.

În sensul că remunerația negociată a avut în vedere o sumă de 10.000 euro/lună a fost reținut și cuantumul primei anuale de 35.000 euro, în anii 2007-2009, între cuantumul bonusului anual și remunerație existând un raport, în sensul că valoarea bonusului anual a fost de 3,3/3,5 ori retribuția lunară din anul respectiv. S-a constatat astfel că inserarea acestei remunerații cu titlu lunar, nu anual a fost fără echivoc rezultatul unei erori materiale, suma negociată de părți vizând remunerația anuală, raportat la remunerații din anii anteriori, fără împărțirea sumei globale la 12 luni, aceasta eroare fiind reținută în mod irevocabil și prin sentința comercială nr. 8121 din 14 decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vll-a comercială (irevocabilă prin decizia comercială nr. 932 din 25 mai 2011). Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC F.Q.D.R.

SRL prin administrator judiciar S.C. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinței în sensul admiterii acțiunii sale, dar respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanție. Analizând sentința atacată prin prisma motivelor invocate, Curtea a apreciat nefondat apelul pentru următoarele considerente: Prima instanță a reținut în mod corect situația de fapt și a dat relevanța cuvenită probelor administrate în cauză, considerentele hotărârii atacate oferind o amplă analiză în fapt și în drept relevantă în pronunțarea sentinței atacate.

Curtea a constatat că remunerația lunară pretinsă de apelantă, în calitate de succesor cu titlu particular al dlui B.D., nu se regăsește în nici un alt document, actul adițional nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză, iar suma ar reprezenta de 12 ori indemnizația încasată efectiv în perioada indicată de către directorul general fără ca această diminuare considerabilă să se reflecte în orice mod în contabilitatea societății. Pe de altă parte, poziția pârâtei se regăsește și în corespondență datată în perioada semnării actului adițional, suma avută în vedere de aceasta fiind cea efectiv plătită și acceptată fără obiecțiuni de domnul B.D., înregistrându-se o majorare față de veniturile încasate anterior actului adițional, dar într-o marjă plauzibilă de aproximativ 1.000 euro, și nu una semnificativă de mai bine de 12 ori.

Față de cele deja reținute de prima instanță, Curtea a considerat justificată aprecierea potrivit căreia argumentele apelantei-reclamante se întemeiază pe o simplă eroare materială strecurată în cuprinsul actului adițional din 2008, ce a putut fi corectată prin raportare la întreg probatoriul administrat și la conduita părților în cursul derulării contractului și ulterior denunțării acestuia. Nici un moment nu s-a avut în vedere eroarea viciu de consimțământ ca și cauză de anulare a contractului, cum susține apelanta, strecurarea unei erori materiale neputând fi exclusă de la nicio categorie de înscrisuri. Argumentul apelantei potrivit căruia „perpetuarea unei erori înseamnă convertirea acesteia în realitate juridică asumată de părți” poate fi utilizat în egală măsură în susținerea ideii că acceptarea repetată și fără nicio obiecție a unei remunerații de 12 ori mai mică decât cea ulterior pretinsă denotă asumarea realității acestui cuantum.

Mai mult, justificarea propusă de apelantă pentru stabilirea unui cuantum al remunerației mult peste nivelul anterior al acesteia, respectiv „creșterea economică spectaculoasă înregistrată de companie datorită eforturilor susținute ale domnului B.D.”, intră în contradicție cu acceptarea în perioada imediat următoare în mod continuu timp de un an de zile a unei remunerații diminuate de 12 ori cu motivarea „cunoașterii situației financiare dificile globale” în condițiile în care actul adițional a fost semnat după declanșarea crizei financiare. Pentru aceste motive, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia nr. 454/2014 din 18 iunie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC F.Q.D.R.

SRL prin administrator judiciar S.C. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurată, în sensul admiterii apelului și pe fond schimbarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii acțiunii introductive și menținerea respingerii cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată. Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În susținerea nelegalității deciziei pronunțată de instanța de apel, recurenta-reclamantă formulează critici în legătură cu două aspecte. Primul vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit principiul disponibilității și al legalității acțiunii civile, precum și consecințele acestora la nivelul dreptului substanțial.

Astfel, în lipsa unei acțiuni în nulitatea relativă/absolută parțială a actului adițional și în prezența necesității probării unei erori viciu de consimțământ, instanța de apel nu se putea pronunța asupra existenței unei erori materiale în cuprinsul actului. Simpla eroare materială reținută de către instanța de apel, are impact asupra substanței prestației dintre părți. Recurenta-reclamantă mai arată că intimata pârâtă nu a susținut niciodată în fața instanțelor de fond existenta unei erori materiale, ci teoria autocontractului. Întrucât, susține recurenta, eroarea materială nu are la nivelul dreptului substanțial o încadrare corespunzătoare, apelează la argumentul de analogie cel mai apropiat și anume greșeala materială în ipoteza prevăzută de art. 318 C. proc.

civ. Ca atare, recurenta arată că pretinsa greșeală materială se referă la un element esențial, fundamental al acordului de voință între părți, iar instanța de apel a procedat la recalificarea unei clauze contractuale, cu încălcarea principiilor disponibilității și legalității, care ar fi obligat intimata la investirea instanței de fond cu o acțiune în nulitate relativă/aboslută a art. 1 din actul adițional din anul 2008. În consecință, recurenta apreciază că părțile au exprimat în mod ferm și neechivoc voința lor juridică. Cel de al doilea motiv de recurs a fost invocat cu trimitere la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., cu referire la schimbarea înțelesului vădit neîndoielnic al art. 1 din actul adițional.

Acest înțeles a fost interpretat contrar voinței părților, în sensul că intenția comună a fost de majorare a remunerației, iar de esența remunerației era caracterul său lunar. Din corespondența purtată între părți a rezultat că domnul B.D. nu a fost de acord cu remunerația propusă inițial de SC C. I.F.N. SA, iar din probe nu rezultă că remunerația ar fi fost acceptată la nivel anual. Recurenta mai arată că inițiativa încheierii actului a aparținut reprezentanților intimatei, iar persoana care a redactat actul nu a fost audiată ca martor. În consecință, rațiunea pacta sunt servanda transpare chiar din situația de fapt stabilită. Ultima critică a recurentei-reclamantă se referă la faptul că hotărârea atacată încalcă prevederile legale privind răspunderea mandantului față de terț pentru eventuala încălcare a limitelor mandatului de către mandatarul său.

În esență, chiar în ipoteza în care actul în litigiu ar fi fost încheiat cu depășirea limitelor mandatului încredințat doamnei A.L. prin actul constitutiv, actul în sine îl obligă pe SC C. I.F.N. SA care trebuia să îl respecte. Din acest punct de vedere, arată recurenta, instanța de apel a aplicat în sens contrar efectele depășirii mandatului. În combaterea cererii de recurs intimata SC C. I.F.N. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție retine următoarele: Motivul de recurs prin care recurenta-reclamantă susține că s-ar fi făcut o aplicare greșită a principiilor disponibilității și legalității acțiunii civile este nefondat.

Prin prisma acestui motiv de nelegalitate, recurenta a invocat două argumente și anume: instanța de apel prin considerentele dezvoltate a procedat la recalificarea unei clauze contractuale, care se referă la un element esențial al acordului de voință dintre părți, iar intimata-pârâtă nu a invocat în apărările sale eroarea de redactare. Susținerile recurentei vor fi înlăturate. Pretențiile deduse judecății au fost prilejuite de actul adițional din 1 decembrie 2008, prin care a fost majorată remunerația domnului B.D. În raport de situația de fapt reținută și de probele administrate în cauză, instanțele de fond au stabilit că remunerația în cuantum de 120.000 euro trebuie raportată la o scadență anuală și nu lunară, astfel cum susține reclamanta.

Revenind la critica recurentei-reclamantă prin care a susținut că instanța a depășit principiul disponibilității și legalității acțiunii civile, în lipsa unei acțiuni în nulitate relativă/absolută parțială a actului adițional din 1 decembrie 2008, se reține că aceasta nu subzistă. Astfel cum s-a arătat, acțiunea în pretenții formulată de reclamantă decurge din interpretarea clauzei prevăzută la art. 1 din actul adițional din 1 decembrie 2008. Analizând fundamentul pretențiilor formulate, instanțele devolutive au procedat la interpretarea actului menționat, determinând și clarificând conținutul clauzelor sale, în scopul stabilirii drepturilor și obligațiilor născute din acesta. Astfel, în speță s-a apelat la regula de interpretare a contractelor, consacrată de art. 977 C. civ., care instituie recomandarea de interpretare a clauzelor neclare, echivoce sau obscure după intenția comună a părților și nu după sensul literal al termenilor.

Instanța de apel a căutat tocmai aflarea acestei intenții comune a părților la încheierea actului adițional, în acest sens coroborând dispoziția cuprinsă în art. 1 din actul adițional din 1 decembrie 2008 cu probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri și prezumții. Instanța de apel nu a analizat existența erorii, viciu de consimțământ, ca motiv de nulitate absolută/relativă parțială a actului adițional în litigiu, ci a reținut că inserarea remunerației de 120.000 euro cu titlu lunar este rezultatul unei erori materiale, adică o eroare strecurată la redactarea respectivului act. În acest sens, instanța a reiterat acest aspect privind existența unei erori materiale în cuprinsul actului adițional, astfel cum s-a statuat, cu puterea lucrului judecat în sentința comercială nr. 8121/2010 a Tribunalului București, secția a Vll-a comercială, irevocabilă prin decizia comercială nr. 932/2011.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond nu a analizat eroarea strecurată la redactarea actului prin prisma unei false reprezentări a realității, pentru ca această eroare să constituie viciu de consimțământ, ci a stabilit voința juridică a părților la încheierea actului adițional, fiind aceea a inserării unei remunerații anuale și nu lunare. De altfel, aceste considerente ale instanței de fond se impun cu puterea lucrului judecat față de hotărârile pronunțate în cadrul dosarului privind deschiderea procedurii insolvenței față de SC C. I.F.N. SA, situație în care nu se poate susține lipsa de opozabilitate a acestora față de reclamantă. În ce privește argumentul recurentei-reclamantă prin care se pretinde analogia între eroarea strecurată la redactarea unui act și noțiunea de eroare materială astfel cum este definită de art. 318 C. proc.

civ., acesta nu poate fi primit, analogia fiind nejustificată, cele două noțiuni privind instituții diferite. Critica încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost argumentată cu trimitere la principiul de drept pacta sunt servanda, care rezultă în opinia recurentei chiar din situația de fapt stabilită și din probatoriile administrate în cauză. Înalta Curte reamintește că în această etapă procesuală, care nu are caracter devolutiv, stabilirea voinței juridice prin utilizarea regulilor de interpretare a contractelor și fundamentată pe probatoriile administrate în cauză, se poate rezuma numai la constatarea unei alterări a naturii juridice a actului juridic, fără posibilitatea de a se analiza probele administrate în cauză.

Or, potrivit considerentelor sus evocate, prin care s-a reținut că voința juridică exprimată de părți a fost în sensul stabilirii unei remunerații fixe, anuale, și nu lunare, având în vedere și dezlegările statuate prin hotărârile pronunțate în dosarul privind deschiderea procedurii insolvenței față de SC C. I.F.N. SA, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este fondat. Motivul de recurs privind interpretarea eronată de către instanța de apel a efectelor actelor juridice încheiate de mandatar, întemeiat pe argumentul instanțelor devolutive referitor la neînregistrarea pretinsei remunerații de 120.000 euro în contabilitatea SC C. I.F.N. SA, se constată că este străin de natura cauzei.

Astfel, teoria depășirii limitelor mandatului de către mandatar, nu a fost invocată în instanțele devolutive, astfel încât instanța de recurs nu poate examina această critică omiso medio. De altfel, acesta a reprezentat unul dintre argumentele instanței de apel care a determinat respingerea acțiunii și interpretarea art. 1 din actul adițional din 1 decembrie 2008 în sensul menționat, aspecte asupra cărora instanța de recurs a procedat la efectuarea controlului de legalitate. În raport de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC F.Q.D.R. SRL prin administrator judiciar S.C. împotriva deciziei civile nr. 454 din 18 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2015.