ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 499/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 499/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 5 martie 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună rezoluțiunea convențiilor dintre părți, precum și repunerea în situația anterioară în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 283.560,70 Euro, în echivalent în RON la data plății.

Prin sentința civilă nr. 3310/2016 din 30 mai 2016 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâtă; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1474/A din 26 septembrie 2017 instanța de apel a admis calea de atac declarată de reclamantă, a anulat în parte sentința de fond și a trimis cauza primei instanțe pentru continuarea judecății.

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.R.L., care a solicitat admiterea căii de atac, cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia nr. 147 din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1474/A din 26 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; totodată, a obligat recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 5000 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1017/10.05.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., s-a dispus rezoluțiunea convențiilor din 03.03.2011, 13.02.2012 și din 31.05.2012, a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta A., a sumei de 283.560,70 euro, reprezentând sumă achitată în temeiul convențiilor din 03.03.2011, 13.02.2012 și din 31.05.2012 și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 26.114,67 de RON și 18.800 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată în integralitate și obligarea intimatei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în fond și apel.

Prin decizia civilă nr. 725A din 11 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1017/10.05.2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.000 de Euro onorariu avocațial.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins cererea apelantei-pârâte de obligare a intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru din apel.

A obligat apelanta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 1.000 de Euro cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial din apel.

Împotriva deciziei civile nr. 725A din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Într-o primă critică, recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., greșita interpretare dată de instanța fondului relațiilor dintre părți, lipsa actului juridic și a elementelor necesare pentru constatarea existenței unui contract de vânzare între părți.

Recurenta a arătat că, în mod eronat, instanța fondului constată că între A. și B. S.R.L. s-ar fi incheiat contracte de vânzare la data de 03.03.2011, 13.02.2012 și 31.05.2012.

Astfel, simpla argumentație a instanței asupra faptului că recurenta ar fi emis factura proformă cu indicarea comenzii, preț de livrare și avans, ceea ce ar însemna acceptarea comenzii, nu are niciun fundament în realitate.

Potrivit materialului probator, a susținut recurenta, ceea ce exista, în realitate, erau convenții de vânzare cumpărare doar între C. și A., în formă simulată, prin mijlocirea sa, dovadă fiind modul de desfășurare a operațiunilor comerciale, care au fost enumerate în recurs.

Prin urmare, neexistând înțelegere în formă scrisă nu s-a dovedit natura juridică a raporturilor contractuale și clauzele înțelegerii dintre părți.

Mai mult, recurenta a precizat că a acționat ca un comisionar/intermediar, în care a avut rolul de mandatar fără reprezentare, prezentând argumentele care, în opinia sa, susțin această poziție.

Recurenta a solicitat a se observa că nu a purtat nicio corespondență comercială cu reclamanta în privința bunurilor ce urmau a fi livrate (autovehiculele).

Comenzile cuprinzând specificațiile tehnice și detaliile privind livrarea acestora, precum și negocierile de preț, s-au purtat întotdeauna doar între reprezentanții reclamantei și reprezentanții C. S.R.L..

In concluzie între A. și B. S.R.L. nu exista un act juridic - contract (instrumentum probationis) din care să rezulte condițiile și termenele de livrare, modalitățile și scadențele plăților, clauze cu privire la scadența obligațiilor contractuale, inclusiv situațiile în care avansurile plătite de creditoare se pot returna.

Chiar instanța recunoaște lipsa încheierii în mod expres a unei convenții, însă în mod incorect și excesiv estimează că anumite acțiuni ar reprezenta vânzări între pârâtă și reclamantă.

În continuare, recurenta a susținut încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1650 alin. (1) C. civ. civ., reiterând greșita interpretare dată de instanța fondului relațiilor dintre părți, lipsa unui înscris constatator privind condițiile contractuale.

În ceea ce privește raporturile juridice dintre părți, recurenta a susținut că, în mod incontestabil, între părți nu s-a încheiat un contract sub forma unui înscris care să cuprindă termenii și condițiile de executare a drepturilor și obligațiilor, pentru recurentă aceeași persoană, D., fiind furnizorul și cumpărătorul.

Cu privire la plăți, recurenta a prezentat situația acestora și a susținut că documentele pretinse, ca bază și temei, al raporturilor contractuale, nu au fost emise de recurentă și nu îi aparțin.

Mai mult, independent de aprecierile cu privire la proveniența facturilor proforma, reclamanta nu a făcut dovada întrunirii elementelor constitutive ale unui contract de vânzare între părțile litigante pentru a putea solicita sumele de bani prevăzute în petitul cererii de chemare în judecată.

In raport de probatoriul administrat, raporturile juridice de vânzare au fost încheiate între A. S.R.L. și C. S.R.L., care avea obligația de livrare, recurenta fiind un simplu intermediar (vânzător simulat) al operațiunii, s-a menționat.

Recurenta a susținut că a încasat sumele de bani trimise de reclamantă, însă, conform înțelegerii avute ințial, toate au fost transmise mai departe către C. S.R.L., conform înscrisurilor atașate.

Este greșită susținerea instanței de apel, a arătat recurenta, în sensul că sumele primite de la A., nu au fost virate către C., întrucât ele sunt recunoscut a fi achitate prin declarațiile de la dosar de către C.; ele diferă doar pentru că au fost cumulate cu altele și s-a scăzut comisonul său de intermediere.

Nici argumentul expertizei nu este sustenabil întrucât înregistrările contabile sunt irelevante față de raportul dintre părți și sunt identice pentru operațiunile de intermediere sau avansuri.

După redarea dispozițiilor art. 1650 C. civ., recurenta a susținut că raportul juridic de vânzare invocat de reclamantă era unul simulat și că între reclamantă și C. S.R.L. existau înțelegerile privind termenele și condițiile vânzării și plății în privința autovehiculelor, recurenta fiind doar un interpus prin intermediul căruia circulau banii și facturile.

Recurenta a mai invocat și încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1179 alin. (1) pct. 2 și art. 1204 C. civ., lipsa consimțământului pentru "așa zise vânzări" coroborat cu 1650 C. civ. și art. 1225, respectiv art. 1226, lipsa unui obiect clar determinat al vânzării, lipsa asumării de către recurentă a oricăror obligații specifice vânzării.

Contrar susținerilor reclamantei A., recurenta-pârâtă a susținut că nu și-a asumat nici expres și nici implicit, vreodată obligații de livrare față de reclamantă. De altfel, nu există niciun document din care să reiasă obligația sa de livrare sau condițiile și termenele de executare a înțelegerilor. Prin urmare, obligația de returnare a avansului, astfel cum este indicată de reclamantă, nu are niciun temei juridic.

A mai susținut recurenta că lipsește cu desăvârșire consimțământul său pentru așa-zisele vânzări, iar niciuna din condițiile de a contracta nu este întrunită, nu există un înscris material în acest sens, nu există un obiect al contractului, ce ar trebui sa fie clar determinat, conform 1225 C. civ. alin. (2), la fel ca obiectul obligației, conform art. 1226 alin. (2), ambele prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

Recurenta a susținut și încălcarea prevederilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ. prin raportare la art. 13 C. proc. civ. și art. 24 din Constituție, lipsa vreunei incidențe a hotărârilor judecătorești anterioare, inclusiv a deciziei civile nr. 1123/25.06.2015.

Astfel, a arătat că, în mod eronat, instanța de apel, la fel ca instanța de fond, preia și susține neîntemeiat mențiunile reclamantei, în sensul că natura juridică a raporturilor civile (natura contractului de vânzare - cumpărare) dintre părți ar fi intrat în putere de lucru judecat, în baza deciziei civile nr. 1123/2015 pronunțată în apel în dosarul nr. x/2013 de Curtea de Apel, secția a VI-a Civilă.

Recurenta a susținut că prin respectiva decizie nu s-a dat o dezlegare acestei probleme, iar considerentele unei hotărâri judecătorești nu intră în puterea lucrului judecat și nu erau susceptibile de a fi atacate de recurentă, atât timp cât dispozitivul hotărârii este cel ce poate determina intrarea în puterea lucrului judecat a unei cauze, iar in respectiva pricină s-a respins acțiunea aceleiași reclamante A..

Nu poate fi reținută calificarea dată de instanța de apel privind vânzarea -cumpărarea, preluată de reclamantă, întrucât, prin sentința civilă nr. 1865/2014, instanța a ținut cont de calificarea juridică dată de apelanta reclamantă prin acțiune (respectiv contract de vânzare-cumpărare cu executare succesivă), calificare ce a fost contestată de recurentă. În examinarea speței, instanța a constatat că este lipsit de relevanță acest aspect, câtă vreme chestiunea rezoluțiunii (identică pentru toate tipurile de contracte) prevalează în dezlegarea pricinii. Astfel, de fapt, instanța nu a înlăturat apărările sale privind contestarea calificării juridice a raporturilor contractuale cu apelanta reclamantă, ci a examinat problema dreptului la restituire a avansului numai prin analiza existenței contractului de vânzare - cumpărare (cu executare uno ictu sau cu executare succesivă) invocat de apelanta reclamantă raportat la lipsa solicitării de rezoluțiune.

Mai mult, nu se poate constatata nici îndeplinirea condiției triplei identități, respectiv același obiect, întemeiat pe aceeași cauză și aceleași părți, în aceeași calitate, în condițiile în care în primul dosar obiectul a fost pretenții, iar in speța pendinte obiectul este rezoluțiune contract.

Considerentele sau motivele hotărârii și tipul lor determină efectele puterii de lucru judecat, a susținut recurenta. Astfel, doar motivele decisive pot prelua din puterea lucrului judecat a dispozitivului, nu și motivele indiferente sau supraabundente, cum este cazul în speță, care depășesc sfera dezbaterilor și nu influențează soluția. In cazul de față instanțele au constatat că nu există temei pentru a acorda pretenții reclamantei dacă nu este indicat și izvorul acestora.

Considerentele hotărârii nu contribuie la puterea de lucru judecat decât în măsura în care conțin sau lămuresc declarații de drepturi provocate de părți și sunt cuprinse în dispozitiv, or în speță nu s-a menționat nimic în dispozitiv referitor la convenții/contracte.

Efectele puterii de lucru judecat prezintă un dublu aspect unul negativ pentru partea care a pierdut procesul (reclamanta), în sensul că nu poate fi pus în discuție dreptul său într-un alt litigiu, și unul pozitiv, pentru partea care a câștigat procesul în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-un alt proces.

Or, în atare situație, a arătat recurenta, ea este partea care a câștigat procesul anterior și nu reclamanta, așa că de efectul pozitiv se poate prevala aceasta, în niciun caz reclamanta.

In opinia recurentei, a refuza o analiză a cauzei pe motivul unei judecăți anterioare, este inadmisibil.

In cazul precedent, raport la situația concretă din acel dosar, apărările recurentei și probatoriile s-au limitat la speța în sine, respectiv dacă se poate admite acțiunea în pretenții fără a cere rezoluțiunea.

Refuzul unei analize pertinente a cazului în dosarul de față este o încălcare a normelor juridice ce creionează puterea de lucru judecat, precum și a dreptului la apărare în sensul formulării unor apărări de care să se poată ține cont. Or, in situația sa instanțele refuză o analiză, invocând o putere de lucru judecat față de o altă hotărâre în care recurenta nu avea niciun interes să administreze același probatoriu ca în speța pendinte și aceleași apărări.

În acest context, recurenta a arătat că invocă "excepția de neconstituționalitate a art. 430 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la art. 24 din Constituție".

În motivarea recursului, autoarea căii extraordinare de atac a susținut și încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ., lipsa condițiilor necesare pentru a se dispune rezoluțiunea.

În privința rezoluțiunii, curtea de apel păstrează eroarea instanței fondului și nu aplică în mod complet dispozițiile legale coroborate cu situația de fapt concretă, în condițiile în care, potrivit art. 1516 alin. (2) C. civ., trebuie îndeplinită în mod obligatoriu condiția lipsei unei justificări pentru a cere rezoluțiunea. Or, recurenta a susținut că îndeplinirea obligației nu ținea de aceasta, ci de C. S.R.L..

Având în vedere această situație, recurenta a considerat că reclamanta a tratat, a negociat și a încheiat contractul de vânzare pentru livrarea de autovehicule cu C. S.R.L., astfel încât recurenta nu poate răspunde în fața reclamantei A..

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată; totodată, întrucât dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., ce privesc autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri nu are legătură cu soluționarea cauzei, sesizarea Curții Constituționale cu această excepție este inadmisibilă, a susținut intimata-reclamantă.

Prin încheierea de ședință din 12 decembrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut că recursul este admisibil și că se impune respingerea excepției nulității.

În esență, recurenta a subliniat că normele de drept încălcate au fost clar și explicit indicate în motivele de recurs, precum și faptul că, deși prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului se reține, printre altele, faptul că dispozițiile art. 430 din C. proc. civ. și art. 431 din același cod nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea sunt norme materiale de drept care vizează puterea de lucru judecat/autoritatea de lucru judecat, fiind norme de drept evidente, care nu se circumscriu noțiunii de situație de fapt; în acest context, recurenta a susținut că, atât instanța de apel, cât și prima instanță, sunt de acord, în mod neîntemeiat, cu argumentele reclamantei, în sensul că natura juridică a raporturilor civile (de natura contractului de vânzare-cumpărare) dintre părți ar fi intrat în putere de lucru judecat, în baza deciziei civile nr. 1123/2015, pronunțate în dosarul nr. x/2013 de Curtea de Apel București.

Intimata a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut că este de acord cu raportul întocmit în cauză.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 5 martie 2024.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menționat.

In conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, în mod expres, de recurentă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Se reține că, deși recurenta a susținut, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ., art. 1650 alin. (1) C. civ., art. 1179 alin. (1) pct. 2, art. 1204 C. civ., art. 1225, respectiv art. 1226 din același cod, aceasta aduce, în realitate, în discuție, doar chestiuni vizând probele administrate, situația de fapt, greșita interpretare dată de instanța fondului relațiilor dintre părți, lipsa actului juridic și a elementelor necesare pentru constatarea existenței unui contract de vânzare între părți, lipsa unui înscris constatator privind condițiile contractuale, lipsa consimțământului pentru "așa zise vânzări", lipsa unui obiect clar determinat al vânzării, lipsa asumării de către recurentă a oricăror obligații specifice vânzării, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea, se observă că, prin memoriul de recurs, recurenta a susținut, în esență, și încălcarea prevederilor art. 430 și art. 431 C. proc. civ., invocând sub acest aspect cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, deși se întemeiază recursul pe cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), dezvoltarea acestei neregularități vizează greșita valorificare a autorității lucrului judecat, aspect acoperit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. ("când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat").

Or, acest din urmă motiv de casare impune expunerea unor raționamente de nelegalitate referitoare la ignorarea autorității de lucru judecat, iar nu greșita sa valorificare și prezentarea unor critici, care, în fapt, readuc în dezbatere chestiuni legate de stabilirea naturii juridice a relațiilor dintre părți, antamând, astfel, aspecte de netemeinicie.

Deși, recurenta insistă, prin punctul de vedere la raport, asupra faptului că motivele sale de recurs cu privire la dispozițiile art. 430 din C. proc. civ. și art. 431 din același cod se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind norme de drept material, Înalta Curte constată că reglementarea acestui motiv de casare este foarte clară, fiind de natura evidenței că vizează doar norme juridice de drept material, iar dispozițiile criticate nu pot constitui astfel de norme, așa cum susține recurenta.

Recurenta afirmă că instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat/autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1123/2015, dar în susținerea acestei afirmații nu aduce critici de nelegalitate, ci doar își exprimă nemulțumirea față de valorificarea autorității de lucru judecat de către instanța de apel, reproșând acesteia reținerea, în mod neîntemeiat, a faptului că natura juridică a raporturilor civile (de natura contractului de vânzare-cumpărare) dintre părți ar fi intrat în putere de lucru judecat.

Din expunerea argumentelor prezentate în cererea de recurs sub aspectul autorității de lucru judecat/puterii de lucru judecat, se constată că aceste critici nu pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în condițiile în care ceea ce invocă recurenta este faptul că instanța a dat eficiență autorității de lucru judecat/puterii de lucru judecat prin decizia recurată, ipoteză care nu se încadrează în textul de lege arătat și, de asemenea, nu se încadrează în niciunul din celelalte motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care se aduc în dezbatere numai aspecte de netemeinicie.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării unor critici care să se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul.

Totodată, având în vedere că efectele nulității căii de atac se răsfrâng asupra întregului proces, inclusiv asupra excepțiilor, incidentelor procedurale sau altor cereri formulate de părți și au drept consecință excluderea lor din analiză, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că examinarea cererii recurentei cu referire la invocarea excepției de neconstituționalitate a art. 430 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la art. 24 din Constituție, nu se mai impune.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-reclamantă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 7.500 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 725A din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 7.500 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A..

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2024.