ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1999/2024

Asupra recursului, reține următoarele:

I. Circumstanțele litigiului.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 17.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.519.114,75 RON, reprezentând daune interese, în conformitate cu prevederile art. 1710 alin. (1) lit. a) teza a II-a, art. 1712 alin. (1) și art. 1530 C. civ., și la plata sumei de 38937 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă pentru declanșarea și susținerea cererii de asigurare dovezi, ce a format obiectul dosarului nr. x/2017

Prin întâmpinarea formulată la data de 24.11.2021, pârâta B. S.A. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, cu privire la fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând, în esență, că susținerile reclamantei nu pot fi reținute.

Prin sentința civilă nr. 180 din data de 04 februarie 2022, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta B. S.A., și respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca prescrisă.

Parcursul procesual

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând, în baza prevederilor art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în vederea soluționării fondului.

Prin decizia nr. 1810/A din 16 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a V-a Civilă, s-a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 teza a II-a C. proc. civ., prin care a solicitat casarea atât a deciziei recurate, cât și a sentinței pronunțate de prima instanță.

Prin decizia 1432/13.06.2023 a I. C. civ..J., a fost admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1810/A din 16 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă; s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1952 din 12 decembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în rejudecare: a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 180 din data de 04.02.2022, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., a anulat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei civile anterior menționate a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 și pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a relevat, foarte pe larg, istoricul cauzei, inclusiv din ciclul procesual anterior și, în dezvoltarea motivelor de recurs, a invocat, în esență, următoarele:

Un prim aspect de nelegalitate al deciziei recurate se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - întrucât prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, instanța de rejudecare era ținută de dispozițiile art. 501 C. proc. civ., fiind obligată să rejudece cauza în limitele stabilite de instanța de casare, respectiv, așa cum reiese din considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, să procedeze la rejudecarea cauzei prin punerea în discuția părților a tuturor împrejurărilor de fapt și de drept invocate din proprie inițiativă, respectiv cu privire la cele două momente de început a cursului prescripției, pe care anterior le stabilise în prima fază a apelului.

În acest context, Curtea, în rejudecare, era obligată să pună în discuția părților cele două termene, respectiv termenul din 15.02.2017, când Institutul de Cercetări pentru Echipamente și Tehnologii în Construcții București (ICECON S.A.), care atestă calitatea echipamentelor în baza Directivelor 98/37/CE și 2000/14/CE, prin încercări de laborator și în situ, a încunoștințat în mod direct A. că betonul livrat nu corespundea structurii unui beton de ciment rutier clasa BCR 4.5, și, respectiv, data de 07.02.2018, când prin Raportul de expertiză nr. x, Laboratorul de materiale de construcții din cadrul Universității Tehnice de Construcții București a concluzionat că probele ridicate din 7 zone diferite ale platformei betonate indicau folosirea unui beton de balastieră neconcasat, că rezistența la compresiune a probelor corespundea numai celei prelevate din zona 6, care a rezistat la o compresiune mai mare de 40N/mm2, restul rezultatelor nefiind conforme normativului menționat, că probele fizice prelevate relevau un conținut de aer sub 3% pentru probele 5167 și 5173 și că doar proba 5183 se încadra în prevederile normativului, sub acest aspect tehnic, precum și că în toate probele a fost evidențiat conținut de cloruri din exterior.

Recurenta susține că raționamentul Curții de Apel București în rejudecare este profund eronat, întrucât vine și invalidează în mod direct și în integralitate rapoartele de expertiză extrajudiciară efectuate la datele de 15.02.2017 și respectiv 07.02.2018, când părțile litigante au luat la cunoștință în mod subiectiv de existența viciilor ascunse ale betonului pentru ciment rutier.

În speță, nu se pune, așadar, problema dacă expertizele tehnice judiciare ar fi avut sau nu forță probantă, ci dacă prin aceste expertize părțile puteau sau nu să ia la cunoștință de existența viciilor în sensul prevăzut de dispozițiile art. 2531 alin. (1) lit. (b) C. civ.

Așadar, în ceea ce privește termenul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, dispozițiile legale mai sus menționate fac referire expresă la data descoperirii viciilor, fără a condiționa o astfel de descoperire de existența unor probe judiciare în acest sens. Or, raționamentul Curții de Apel, în rejudecare, nu face decât să adauge la lege - lucru nepermis -condiționând descoperirea viciilor de existența probelor judiciare atunci când asimilează raportul de expertiză depus la data de 26.09.2018 în cadrul dosarului de asigurare dovezi ca fiind momentul la care părțile au luat la cunoștință de existența viciilor și respectiv termenul de la care a început să curgă prescripția.

Chiar și în lipsa apărătorului său la dezbaterile pe fond, dacă instanța de rejudecare ar fi respectat obligațiile de care era ținută prin decizia instanței de casare și ar fi analizat probatoriile existente la dosarul cauzei, ar fi constatat cu ușurință faptul că atât A. cât și recurenta au luat la cunoștință de existența viciilor (deci știau cu certitudine că acestea există și au fost descoperite) anterior promovării cererii de asigurare dovezi și, la nivel formal și activ, și-au însușit aceste probatorii extrajudiciare, conform celor menționate și subliniate în mod expres prin cererea introductivă de instanță.

În acest context, susține recurenta-pârâtă, apărea evident și faptul că promovarea de către A. a unei cereri în asigurare de dovezi nu avea nici pe departe scopul de a stabili cine se făcea vinovat de apariția viciilor, pentru că, de altfel, legea nici nu îi impunea o astfel de condiție prealabilă promovării acțiunii în daune, cu atât mai mult cu cât procedura asigurării de dovezi nu este întreruptivă a cursului prescripției extinctive, ci cererea a fost promovată cu scopul de a asigura dovada existenței viciilor, înainte de a proceda la refacerea lucrării la care era obligată față de terțul antreprenor și terțul beneficiar.

Concluzionând, recurenta-pârâtă apreciază că, în măsura în care Curtea, în rejudecare, ar fi respectat întru totul dispozitivul deciziei civile nr. 1432, ar fi identificat, fără urmă de tăgadă, probele necesare stabilirii termenului de la care a început să curgă prescripția, probe la care făcea referire Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cel de-al doilea aspect de nelegalitate al deciziei recurate, a arătat, se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susține că raționamentul utilizat de Curte este profund eronat și tinde a modifica dispozițiile legale în materie prin adăugarea la lege. Descoperirea viciilor - astfel cum este aceasta menționată atât de dispozițiile art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ., cât și de dispozițiile art. 30 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții - nu este condiționată de cunoașterea efectivă a motivului viciului, ci doar de existența/apariția viciului.

Altfel spus, potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate, persoana vătămată de apariția viciilor are la dispoziție un termen de 3 ani de la data descoperirii viciului, și nicidecum de la cunoașterea efectivă a motivului viciului, cum instanța de rejudecare lasă să se înțeleagă.

Per a contrario, în opinia recurentei, ar însemna ca persoana vătămată prin apariția viciilor (beneficiarul lucrării, antreprenorul lucrării în raport cu subantreprenorul), să nu se poată îndrepta împotriva unei alte persoane (executantul lucrării, furnizorul de materiale etc), decât după parcurgerea unor proceduri judiciare prin care să se stabilească motivul apariției viciilor, fapt ce contravine dispozițiilor legale în materie.

Prin urmare, concluzionând, intimata-reclamantă A. era liberă oricând ca, în interiorul termenului de prescripție, care, în opinia recurentei-pârâte, a început să curgă de la momentul comunicării rapoartelor de expertiză extrajudiciară mai sus menționate, să se adreseze instanței cu o acțiune în pretenții.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, la 21.03.2024, sub nr. x/2021**.

Apărarea formulată în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât procesul a fost început după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 10 iunie 2024, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 5 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În esență, criticile formulate de către recurenta-pârâtă pe calea demersului său judiciar pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctul 5 și punctul 8 C. proc. civ., referitoare la situația în care hotărârea a fost dată cu nesocotirea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și, respectiv, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Din această perspectivă, susținerile recurentei-pârâte din cuprinsul motivelor de recurs referitoare la modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți și la modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă nu vor fi analizate, câtă vreme nu relevă aspecte de nelegalitate a deciziei atacate, ci tind către reevaluarea situației de fapt, astfel că nu impun o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material.

Prin intermediul unui prim motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (ce vizează situația când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), recurenta-pârâtă a învederat nesocotirea de către instanța de apel a prevederilor art. 501 C. proc. civ., respectiv a dezlegărilor obligatorii date de către instanța de recurs în primul ciclu procesual.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de rejudecare nu a respectat indicațiile instanței de casare, în sensul că nu a dat eficiență apărărilor sale în coroborare cu indicațiile instanței de control judiciar, deși era obligată să procedeze la rejudecarea cauzei prin punerea în discuția părților a tuturor împrejurărilor de fapt și de drept cu privire la cele două momente de început al cursului prescripției.

Critica este nefondată.

Conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ. "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul." De asemenea, alin. (3) arată că "După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată."

Aceste prevederi legale instituie regula potrivit căreia dezlegările instanței de recurs cu privire la problemele de drept analizate trebuie respectate de către instanța de fond care rejudecă procesul.

Totodată, instanța care rejudecă cauza are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanței de fond, iar, în cadrul rejudecării, ea poate să ajungă la o altă soluție decât cea pronunțată anterior sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare.

În cauza de față, însă, instanța de apel a respectat pe deplin decizia de casare anterioară și a dat cuvântul asupra apelului reclamantei, în care puteau fi dezbătute toate aspectele care, de altfel, au fost consemnate în practicaua deciziei din apel.

Recurenta-pârâtă a și lipsit la aceste dezbateri, astfel încât, cu atât mai mult, nu i se poate reproșa instanței de apel vreo nesocotire a regulilor de procedură, după cum tot la fel de important este a se sublinia că instanța de apel, în rejudecare, nu este obligată să pună în discuție, în mod punctual, toate aspectele la care părțile au făcut referire pe parcursul procesului (printre care se numără și momentul de debut al termenului de prescripție), fiind suficient să acorde acestora ocazia de a formula concluzii.

Deopotrivă, analiza de conținut a deciziei instanței de apel relevă că aceasta a respectat pe deplin indicațiile deciziei de casare și în privința evaluării probatoriului administrat, soluția dispusă fiind sprijinită de considerente care fac trimitere expresă la probele existente la dosar. Evaluarea în concret a acestora, însă, excedează controlului permis instanței de recurs, care este ținută a statua doar asupra legalității hotărârii atacate, nu și asupra temeiniciei acesteia.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a mai arătat că, în ceea ce privește termenul de la care începe să curgă prescripția extinctivă, dispozițiile legale ale art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ. fac referire expresă la data descoperirii viciilor, fără a condiționa o astfel de descoperire de existența unor probe judiciare în acest sens; or, consideră recurenta, raționamentul Curții de Apel în rejudecare nu face decât să adauge la lege - lucru nepermis -condiționând descoperirea viciilor de existența probelor judiciare atunci când asimilează raportul de expertiză depus la data de 26.09.2018 în cadrul dosarului de asigurare dovezi ca fiind momentul la care părțile au luat la cunoștință de existența viciilor și, respectiv, termenul de la care a început să curgă prescripția.

Înalta Curte observă, însă, că o astfel de abordare nu are fundament legal.

Pe lângă faptul că această critică nu poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ci mai degrabă celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât face referire la dispoziții de drept material (art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ.), iar nu de drept procesual, se constată că, prin intermediul acesteia, sunt aduse în discuție aspecte de fond, de analiză a probatoriilor (din perspectiva dovedirii momentului de început al cursului prescripției), care nu pot fi cenzurate pe calea recursului.

În acest context, Înalta Curte reamintește că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, permițând instanței de control judiciar verificarea hotărârii atacate exclusiv sub aspectul legalității acesteia. Pe calea recursului nu pot fi cenzurate chestiuni ce țin de temeinicia soluției instanței de apel, cum sunt cele ce privesc modalitatea de apreciere a utilității probelor, de interpretare a probatoriului administrat ori de stabilire a situației de fapt.

Cum criticile recurentei-pârâte, anterior enunțate, aduc în discuție aspecte de temeinicie, ele excedează limitelor controlului pe care instanța de recurs îl poate exercita în cauză și, prin urmare, nu pot fi analizate.

Pe de altă parte, însă, trebuie să se țină seama că nu orice neregularitate procedurală poate conduce la anularea deciziei pronunțate, ci, astfel cum reiese din prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să fie vorba de o neregularitate care a produs părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Nu au fost încălcate, din această perspectivă, nici principiile care guvernează procesul civil, respectiv dreptul la apărare, întrucât părțile au avut posibilitatea de a pune concluzii cu privire la aceste probe în cadrul dezbaterii asupra apelului.

Pe cale de consecință, nu pot fi reținute criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A invocat recurenta-pârâtă și cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privește situația când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta-pârâtă a invocat greșita interpretare și aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2531 alin. (1) lit. b) din C. civ. și art. 30 din Legea nr. 10/1995, susținând că descoperirea viciilor nu este condiționată de cunoașterea efectivă a motivului viciului, ci doar de existența sau apariția acestuia.

Motivul de recurs invocat nu este fondat.

Potrivit art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ., "dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă, în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii".

Ceea ce încearcă să opună recurenta-pârâtă în cadrul acestei critici este aplicarea greșită de către instanța de apel a respectivelor dispoziții din perspectiva condiționării cunoașterii efective a motivului viciului ascuns, pe când normele legale indicate se referă la cunoașterea apariției viciului.

Nu poate fi primită o astfel de susținere, simpla cunoaștere a apariției viciului nefiind suficientă și efectivă pentru acțiunea în răspundere pentru viciile ascunse, câtă vreme nu se cunoaște cine este răspunzător.

Dispozițiile art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ. se impun a fi interpretate în spiritul legii, acestea reglementând sancțiunea prescripției în cazul răspunderii pentru vicii ascunse, prescripție care are natura unei sancțiuni aplicabile creditorului nediligent. Or, diligența creditorului, manifestată prin inițierea unui demers judiciar, poate să se manifeste doar în situația în care acesta deține suficiente informații nu numai cu privire la existența viciului ascuns, ci și cu privire la natura acestuia ori motivul apariției, întrucât doar în acest fel poate fi determinată persoana responsabilă împotriva căreia se să îndrepte acțiunea în justiție. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cazul unor construcții, există mai multe categorii de profesioniști care contribuie la realizarea lucrării (proiectant, arhitect, constructor, furnizor de materiale etc.), astfel că este necesar a se identifica de o manieră suficientă natura viciului, pentru stabilirea persoanei împotriva căreia poate fi exercitată acțiunea în justiție, ca expresie a ieșirii din pasivitate a creditorului.

Prin urmare, în mod judicios a reținut instanța de apel că momentul subiectiv al cunoașterii viciilor ascunse trebuie raportat nu la primele indicii cu privire la existența unor astfel de vicii, ci la o posibilitate efectivă a creditorului de a se îndrepta împotriva celui vinovat de astfel de vicii.

În raport cu toate aceste aspecte, se consideră ca fiind temeinică și legală soluția pronunțată de instanța de apel, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În consecință, pentru considerentele anterior expuse, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1952 din 12 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2024.