ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 323/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 770,621,84 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor, serviciilor prestate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, 1516, 1518 C. civ., 1345-1347 C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune si, pe cale de consecința, respingerea in parte a cererii de chemare in judecata ca fiind prescrisă (in ceea ce privește suma de 241.522,19 RON aferentă facturilor fiscale nr. x/02.07.2013 si nr. y/22.07.2013) admiterea excepției inadmisibilității acțiunii in răspundere civila delictuala si, pe cale de consecința, respingerea acțiunii in răspundere civilă delictuală ca inadmisibilă.

Prin încheierea pronunțată la data de 11.04.2018, Tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile în cuantum de 241.522,19 RON aferente facturilor nr. x/02.07.2013 și nr. y/22.07.2013 și a constatat că excepția de inadmisibilitate a rămas fără obiect.

Prin sentința civilă nr. 202/30.01.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, a respins ca prescrise pretențiile în cuantum de 241.522,19 RON aferente facturilor nr. x/2.07.2013 și nr. y/22.07.2013.

A respins restul pretențiilor solicitate de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca nefondate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului și rejudecând să se dispună modificarea în tot a sentinței atacate, admiterea acțiunii și obligarea intimatei la plata sumei de 529.099,65 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și facturate cu factura nr. x/22.11.2013 și anularea în întregime a încheierii din 11.04.2018 și evocând fondul să se dispună obligarea intimatei la plata sumei de 241.522,19 RON reprezentând contravaloarea lucrărilor executate și facturate cu facturile nr. x/2013 și y/2013.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1919 din 21 decembrie 2020 a admis cererea de majorare a onorariului specialistului; a obligat apelanta la plata sumei de 7.246 RON cu titlu de diferență onorariu specialist; a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva încheierii din 11.04.2020 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A., ca nefondat; a admis apelul declarat împotriva sentinței nr. 202/30.01.2019 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2017; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 529.099,65 RON cu titlu de debit; a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 8.896 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, 1.805,4 RON onorariu expert și 5.000 RON onorariu avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în fața primei instanțe; a menținut în rest sentința apelată; a obligat intimata la plata către apelată a sumei de 4.448 RON taxa judiciară de timbru și 5.000 RON onorariu specialist, cu titlu de cheltuieli de judecată apel.

La data de 21.04.2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă.

La data de 22.04.2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21.12.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L..

Criticile aduse deciziei recurate au fost încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referindu-se la nelegalitatea respingerii apelului declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din 11.04.2018 prin care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 241.522 RON reprezentând o parte din sumele facturate cu facturile fiscale nr. x/02/07.2013 și nr. 57/22.07.2013.

Criticile aduse acestui aspect, au vizat înlăturarea apărărilor reclamantei, prin care s-a susținut că o parte din sumele prevăzute de cele două facturi au făcut obiectul cererilor de chemare în garanție, promovate în dosarele nr. x/2015 și y/2015 soluționate de Judecătoria Panciu, în sensul admiterii acestora.

În consecință, formularea celor două cereri de chemare în garanție a produs întreruperea termenului de prescripție, pentru întreaga sumă prevăzută în cele două facturi fiscale, potrivit art. 2537 pct. 2 C. civ.

Recurenta-reclamantă mai arată că întreruperea nu poate opera parțial, întrucât norma legală nu distinge o asemenea situație, iar considerentele instanței de apel în sensul că întreruperea a vizat doar sumele care au făcut obiectul cererilor de chemare în garanție este greșită.

În continuare, recurenta-reclamantă formulează critici în ceea ce privește fondul pretențiilor constatate ca fiind prescrise, care reprezintă lucrări suplimentare.

În consecință, se susține că decizia recurată este nelegală, în privința respingerii apelului declarat împotriva încheierii din 11.04.2018 a Tribunalului București, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind prescripția dreptului la acțiune prevăzută de art. 2517, art. 2528, art. 2537 pct. 2, art. 2541 C. civ.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă recurenta-pârâtă B. S.A..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect recurenta susține că decizia recurată încalcă normele de drept material, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 C. civ. referitoare la excepția de neexecutare a contractului.

Considerentele instanței de apel prin care se reține că excepția de neexecutare a contractului nu poate fi luată în considerare, ignoră condițiile pentru invocarea excepției de neexecutare a contractului, cât și concluziile raportului de expertiză pe baza cărora a fost fundamentată hotărârea pronunțată.

Recurenta face trimitere la elemente de ordin doctrinar și arată că excepția de neexecutare a obligațiilor nu poate fi disociată de principiul forței obligatorii a contractului în sensul efectului pozitiv al acestuia, care obligă părțile la executarea contractului, conform acordului lor de voință.

Se mai invocă faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1270 C. civ. privind puterea de lege a convenției părților, cu implicare directă si asupra dispozițiilor art. 1266 și art. 1267 C. civ., referitoare la regulile de interpretare a contractelor.

Potrivit criticilor formulate prin cererea de apel, aspectele care trebuiau analizate erau cele legate de raportul de expertiză tehnică judiciară care reprezintă un tot unitar și de concluzia privind faptul că procesele-verbale de neconformitate sunt incluse în activitățile facturate prin facturile fiscale nr. x/2013.

Luând în considerare cele menționate, solicită să se observe că factura fiscală nr. x/22.11.2013 nu este întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 14.1 din contract. Potrivit acestor dispoziții reclamanta avea obligația de a emite factura în baza situațiilor de lucrări vizate de către dirigintele de șantiei și după recepția acestora de către beneficiar și/sau de către beneficiarul final într-un termen de 28 de zile.

Această neregularitate a fost observată și de expertul tehnic judiciar specialitatea contabilitate în cadrul dosarului nr. x/2015

Prin urmare, potrivit raportului de expertiză contabilă, recurenta susține că rezultă faptul că ea nu datorează recurentei-reclamante suma solicitată reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/22.11.2013.

Cea din urmă avea obligația de a complini o serie de neregularități sesizate de către comisia de recepție, acestea nefiind remediate, recurenta-pârâta fiind nevoită să suporte integral costurile generate de remedierea deficiențelor semnalate prin procesul-verbal din 01.08.2013.

Recurenta-pârâtă a mai menționat că încetarea contractului a avut loc la data de 08.09.2013, adică la 30 de zile de la notificarea nr. x din data de 08.08.2013.

În ceea ce privește condițiile răspunderii civile contractuale recurenta solicită instanței de recurs să constate că instanța de apel le-a aplicat în mod greșit, apreciind nelegal că acestea sunt întrunite.

Pornind de la definiția faptei ilicite, recurenta arată că acesta se pretinde a consta în neachitarea unor pretinse lucrări executate, însă în realitate recurenta-reclamantă a executat obiectul contractului în mod necorespunzător, fiind întocmite și semnate procese-verbale de inventariere în care s-au sesizat neconformități în executarea lucrărilor și s-a solicitat acesteia remedierea acestora.

În ceea ce privește prejudiciul, aceeași parte a apreciat că prin neplata unor pretinse lucrări a fost prejudiciată, solicitând instanței atragerea răspunderii recurentei-pârâte pentru repararea prejudiciului, fără a fi în măsură să exibe dovezi în susținerea prejudiciului și a cuantumului acestuia.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, recurenta solicită să se aibă în vedere că aceasta nu este întrunită, atât timp cât prejudiciul nu s-a produs ca urmare a unei fapte ilicite, ci a fost produs de fapta recurentei-reclamante, care nu a înțeles să execute corespunzător lucrările și nici să le remedieze.

Cu privire la vinovăția autorului faptei ilicite, recurenta solicită să se aibă în vedere că din înscrisurile de la dosar, precum și din probele administrate în cauză, se poate constata că nu poate fi ținută de îndeplinirea necorepunzătoare a obligațiilor asumate contractului.

În concluzie, nu se poate aprecia că prejudiciul recurentei-reclamante a fost cauzat de vinovăția recurentei-pârâte în condițiile în care prima parte și-a executat necorespunzător obligațiile contractuale, nu a remediat lucrările executate neconform, iar recurenta-pârâtă a fost nevoită să continue și să finalizeze lucrările fie prin mijloace proprii, fie prin încheierea de contracte de prestări servicii cu alti executanți.

Pentru toate aceste considerente, solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, reținerea cauzei spre rejudecare și menținerea sentinței de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

A solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 05.07.2021, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare în combaterea recursului recurentei-reclamante A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința, în principal a constatării legalității și temeiniciei deciziei recurate și în secundar admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, acesta fiind redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin încheierea din 11.04.2018 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2017, instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile în cuantum de 241.522,19 RON aferente facturilor nr. x/02.07.2013 și nr. y/22.07.2013 și a constatat că excepția inadmisibilității a rămas fără obiect.

Sub un prim aspect, reclamanta a formulat apel împotriva soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar instanța de apel a analizat cursul prescripției din perspectivă contractuală.

A reținut faptul că sunt aplicabile dispozițiile contractuale privind exigibilitatea creanței într-un termen de 28 de zile de la emiterea facturilor în litigiu și neincidența efectelor întreruptive ale prescripției ca urmare a introducerii unei cereri de chemare în judecată.

În cadrul recursului, criticile vizează respingerea apelului declarat împotriva încheierii din 11.04.2018 pronunțată de Tribunalul București cu referire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. privind întreruperea cursului prescripției.

Recurenta-reclamantă apreciază că interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 2537 pct. 2 C. civ. este una restrictivă, iar restricția nu este prevăzută de norma legală. Reclamanta în calitate de creditor a înlăturat efectele pasivității prin formularea celor două cereri de chemare în garanție care au format obiectul dosarelor nr. x/2015 și y/2015

Înalta Curte reține sub acest aspect că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 2537 pct. 2 C. civ., pentru pretențiile aferente facturilor nr. x/02.07.2013 și nr. y/22.07.2013 fiind împlinit termenul de prescripție la data formulării acțiunii.

În ceea ce privește cursul prescripției, în mod just s-a apreciat de către ambele instanțe de fond că în speță sunt aplicabile dispozițiile contractuale, respectiv art. 14.1 și art. 14.3 din contractul de prestări servicii nr. x/18.06.2012 încheiat între pârâtă în calitate de beneficiar și reclamantă în calitate de executant, din care rezultă că beneficiarul are obligația de achita facturile în termen de 28 de zile de la emiterea acestora.

Criticile recurentei privind calculul termenului de prescripție de la data recepției finale și nu de la împlinirea unui termen de 28 de zile de la emiterea celor două facturi nu pot fi reținute, fiind în contradicție cu dispozițiile contractuale evocate, care reglementează chestiunea exigibilității facturilor.

De altfel, aceste aspecte nu au format obiectul analizei instanței în cadrul apelului, în lipsa argumentării în fapt și în drept.

Criticile legate de înteruperea cursului prescripției, prin raportare la dispozițiile art. 2537 pct. 2 C. civ. și art. 2540 C. civ. sunt de asemenea nefondate.

Curtea de apel a reținut că nu este incident cazul de întrerupere prevăzut de art. 2537 pct. 2 C. civ., întrucât cererea de chemare în garanție nu a vizat diferența solicitată în prezenta cauză în sumă de 241.522,19 RON, astfel încât nu se poate aprecia că la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată (26.03.2015) cursul prescripției a fost întrerupt.

Anterior formulării acțiunii de față, pentru pretențiile aferente celor două facturi, termenul de prescripție era împlinit, prin urmare efectul întreruptiv nu a fost extins asupra pretențiilor din prezenta cauză.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 2540 C. civ., se constată că în mod corect nu a fost reținută ca fiind incidentă, întrucât reclamanta nu a chemat în judecată pârâta în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere (08.12.2014) prezenta acțiune fiind introdusă la data de 15.05.2017.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate prin memoriul de recurs nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În speță, se constată că recurenta-pârâtă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din analiza memoriului de recurs se apreciază că acestea nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor evocate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie privind situația de fapt și probatoriul administrat.

Astfel, recurenta nu dezvoltă, în cuprinsul cererii de recurs, motivul de casare invocat, limitându-se la simpla reluare a argumentelor care țin exclusiv de fondul litigiului dintre părți și care, oricum, a fost soluționat de instanțe în ciclurile procesuale anterioare.

Se observă că sub aparența aplicării greșite a dispozițiilor art. 1156 C. civ., recurenta-pârâtă critică decizia de apel prin raportare la situația de fapt și la probatoriul administrat, susținerile sale vizând modalitatea în care s-au derulat raporturile contractuale dintre părți, care ar justifica, în opinia sa, temeinicia excepției de neexecutare.

Aceste aspecte nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului, limitat, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. la verificarea conformității hotărârii atacate cu aspectele de drept aplicabile.

În acest context, se apreciază că, în motivarea cererii de recurs nu se arată, în mod concret, cum au fost încălcate sau cum au aplicat greșit instanțele inferioare normele de drept material cu referire la dispozițiile art. 1556 C. civ. privind excepția de neexecutare.

Astfel, simpla nemulțumire a părții cu privire la modul în care instanța a răspuns referitor la anumite aspecte de fapt în ciclul procesual precedent nu reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate care să poată fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, deși a invocat greșita aplicare și interpretare a art. 1270 C. civ. și a normelor referitoare la interpretarea contractului, în dezvoltarea acestei critici recurenta-pârâtă face referire la probatoriul administrat, respectiv la expertiza efectuată în cauză.

Or, în această fază procesuală nu este posibilă reevaluarea probatoriului, prin raportare la dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., menționat anterior.

Așadar, motivarea cererii de recurs se rezumă exclusiv la prezentarea acelorași susțineri din fața instanței de apel cu privire la interpretarea probatoriului administrat în cauză, respectiv expertiza tehnică judiciară contabilă și înscrisurile depuse în susținerea acțiunii.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o rejudecare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În consecință, se constată că recurenta-pârâtă nu indică în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și ce dispoziții legale au fost încălcate de către instanța de apel în raport cu soluția pronunțată.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2), coroborat cu art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1919 din 21 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă în ceea ce privește recursul reclamantei.

Fără nicio cale de atac în ceea ce privește recursul pârâtei.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2022.