ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2670/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 06 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 3.335.406,61 RON, reprezentând debit principal, urmare a neachitării facturilor nr. x/22.02.2015, nr. x/22.12.2015, nr. x/22.12.2015, nr. x/22.12.2015, nr. x/22.12.2015, nr. x/31.01.2018 și nr. x/31.01.2018, a dobânzii legale penalizatoare, precum și a cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 95, art. 194 și art. 453 C. proc. civ., art. 1350, art. 1530, art. 1535 C. civ., art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 3449 din 25 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 1.709.275,38 RON și s-a respins acțiunea, ca prescrisă, pentru debitul de 1.709.275,38 RON. Totodată, s-a respins acțiunea în rest, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a formulat apel și cerere de repunere în termenul de apel, prin care a solicitat admiterea cererii de repunere în termenul de apel, admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 3449/25.11.2019 și, în rejudecare, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 186 și ale art. 466 C. proc. civ., art. 1350 și art. 1120 C. civ., precum și Legea nr. 85/2014 privind procedura insolvenței.

Prin decizia civilă nr. 1138 A din 28 iunie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția tardivității cererii de repunere în termen, a respins, ca tardivă, cererea de repunere în termenul de exercitare a apelului, formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a admis excepția tardivității apelului și, pe cale de consecință, a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 1138A/28.06.2021 și, în rejudecare, admiterea cererii de repunere în termenul de apel, admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 3449/25.11.2019, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 1284 din 24 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a casat decizia civilă nr. 1138 A din 28 iunie 2021 și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 56 A din 16 ianuarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva sentinței civile nr. 3449 din 25.11.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A. (fosta B.).

A schimbat, în parte, sentința, în sensul că, admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 845.703,66 RON. A respins acțiunea, ca prescrisă, pentru suma de 845.703,66 RON. A respins acțiunea în rest, ca nefondată.

Împotriva deciziei pronunțate în rejudecare de instanța de apel, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare, să se dispună admiterea apelului și, pe cale de consecință, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, iar, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

După prezentarea stadiului dosarului de insolvență deschis împotriva recurentei-reclamante (nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă), a relațiilor contractuale dintre părți precum și a parcursului litigios dintre acestea, cu privire la decizia pronunțată în rejudecare de instanța de apel, arată recurenta-reclamantă că, instanța, în mod greșit, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Detaliind, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după redarea prevederilor art. 2517, art. 2524 alin. (3) și ale art. 1405 C. civ., autoarea recursului învederează faptul că, potrivit dispozițiilor contractuale, plata facturilor fiscale emise de aceasta era condiționată de acceptarea serviciilor de către beneficiarul final, iar intimata-pârâtă D. S.A. (fosta B.) avea obligația de a întreprinde toate demersurile necesare în vederea aprobării din partea beneficiarului.

Arată recurenta-reclamantă că, deși a notificat intimata-pârâtă să achite debitele restante aferente celor două facturi (nr. x/31.10.2018 și y/31.10.2018) și să întreprindă demersurile necesare în vederea obținerii aprobărilor din partea beneficiarului final, aceasta, în mod nejustificat, a refuzat sa dea curs solicitărilor, aspect ce echivalează cu o împiedicare în sensul prevăzut la art. 1405 C. civ.

Mai susține autoarea recursului că, nenumăratele notificări transmise intimatei-pârâte au avut drept efect întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune, astfel cum prevede art. 2537 alin. (1) pct. 4 C. civ.

De asemenea, arată că, prin adresa nr. x emisă la 13.02.2017, intimata-pârâtă a recunoscut dreptul recurentei-reclamante de a pretinde sumele solicitate, recunoaștere ce are puterea de a întrerupe cursul prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 2537 alin. (1) pct. 1 C. civ.

În continuare, după redarea prevederilor art. 2538 și ale art. 2541 C. civ., precum și a celor statuate în doctrină cu privire la efectele întreruperii prescripției dreptului material la acțiune, susține recurenta-reclamantă că, în speță, de la data de 14.12.2017, data recunoașterii de către intimata-pârâtă a creanței în cuantum total de 863.571,72 RON, aferentă facturii fiscale nr. x/22.12.2015, a început să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani, ce urma a se împlini cel mai târziu la 14.12.2020.

Or, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost formulată la 06.11.2018, înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, apreciază autoarea recursului că instanța de apel, în mod greșit, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În privința celor reținute de instanța de apel prin decizia recurată, respectiv, "Prin urmare, creanța invocată de apelanta-reclamantă este supusă condiției suspensive ca autoritatea contractantă să plătească (...) Curtea constată netemeinicia pretențiilor solicitate, creanța nefiind exigibilă la momentul formulării cererii de chemare în judecată", recurenta-reclamantă arată că, la 17.06.2014, între Ministerul Mediului - Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Sectorial Mediu (în calitate de Achizitor) și asocierea formată din E. S.A. (în calitate de lider al asocierii), F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L. și I. S.R.L. (în calitate de Prestator), a fost încheiat Contractul principal de servicii nr. x denumit "Cadru instituțional modular de procesare a informației vehiculate prin intermediul Programului Operațional Sectorial Mediu", având ca obiect prestarea serviciilor individualizate în anexele 1-4 la contract, iar ulterior, între A. S.R.L. (în calitate de Furnizor) și B. S.R.L. (în calitate de Beneficiar) a fost încheiat Subcontractul nr. x/09/059/26.06.2014, având ca obiect furnizarea produselor și serviciilor descrise în anexa 1 la Contract.

După redarea clauzelor contractuale prevăzute la art. 4 și 5 din Subcontract, autoarea recursului susține că acestea au dat naștere unor obligații contractuale sinalagmatice între părți, astfel: Prestatorul (recurenta-reclamantă) se obliga să efectueze serviciile menționate în contract, iar Beneficiarul (intimata-pârâtă) se obliga să achite contravaloarea serviciilor efectiv prestate și acceptate.

Mai arată recurenta-reclamantă că, intimata-pârâtă, prin cele menționate în cuprinsul Adresei nr. x/2986 emisă în 29.04.2016, "Activitățile pentru care au fost emise facturile menționate mai sus au fost prestate în conformitate cu clauzele contractuale și în interiorul duratei contractului, prelungite, de drept până la data de 31.12.2015, în temeiul clauzei 27.5 din Contract", a recunoscut faptul că prestațiile și serviciile efectuate de A. S.R.L. au fost conforme contractului.

Raportat la cele reținute de instanța de apel în privința sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv faptul că nu ar fi exigibile și scadente întrucât Autoritatea nu a recepționat serviciile, recurenta-reclamantă, invocând prevederile art. 1862 C. civ., susține că beneficiarul final, în speță Autoritatea, avea obligația de a recepționa serviciile prestate, într-un termen rezonabil calculat de la data la care furnizorul i-a comunicat finalizarea lucrărilor.

Mai arată autoarea recursului faptul că, astfel cum rezulta din cuprinsul Adresei nr. x/29.04.2016, emisă de intimata-pârâtă, "Potrivit Ofertei tehnice, parte integrantă a Contractului, în cazul în care Achizitorul nu înștiințează Prestatorul de acceptul sau respingerea acestor livrabile, în termenul agreat, acestea vor fi considerate ca acceptate", serviciile prestate de aceasta au fost recepționate cel mai târziu la 08.03.2016, dată la care Autoritatea, în mod nejustificat, a refuzat să dea curs solicitărilor de achitare a contravalorii serviciilor, solicitări provenite atât din partea recurentei-reclamante cât și din partea intimatei-pârâte.

În încheiere, reiterează solicitarea de admitere a recursului, casarea deciziei recurate și rejudecând, să se dispună admiterea apelului astfel cum acesta a fost formulat.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ., precum și pe toate celelalte dispoziții legale invocate.

Sub aspect probatoriu, solicită încuviințarea și administrarea probei cu înscrisuri, precum și orice alte probe care se vor dovedi utile, concludente și pertinente cauzei.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 03.04.2023 . La 27.04.2023, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs, solicitând, în principal, admiterea excepției, iar, în subsidiar, respingerea cererii de recurs, ca neîntemeiată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 08.05.2023, care a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 10.10.2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu posibilitatea acordată acestora de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus, la dosar, un punct de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În primul rând, analizând cele susținute în memoriul de recurs, raportat la motivele de nelegalitate invocate, se constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării, din perspectiva celor trei ipoteze prevăzute de motivul de casare corespunzător art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În al doilea rând, deși recurenta-reclamantă a invocat ca și temei al cererii de recurs cazul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în expunerea motivelor de recurs, susținerile acesteia nu conțin veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, ci urmăresc, în realitate, reevaluarea și reinterpretarea de către instanța de recurs a probatoriului administrat, în vederea reținerii unei alte situații de fapt cu privire, pe de o parte, la data începerii cursului prescripției extinctive, iar pe de altă parte, la îndeplinirea condițiilor pentru exigibilitatea facturii fiscale nr. x/22.12.2015, în cuantum de 863.571,72 RON.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul încheiat între părți și restul înscrisurilor depuse de părți în probațiune.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2524 alin. (3), art. 1405, art. 2537 alin. (1) pct. 1 și 4, art. 2541 C. civ., cu consecința reținerii ca împlinit în luna octombrie 2017 a termenului prescripției extinctive pentru recuperarea sumei de 845.704,28 RON, deoarece curgerea termenului de prescripție a fost întreruptă atât prin punerea în întârziere a intimatei, cât și prin recunoașterea debitului. Totodată, recurenta-pârâtă susține că, întrucât intimata-pârâtă nu a dat curs solicitărilor de a achita cele două facturi, condiția suspensivă pentru exigibilitatea debitului se consideră a fi îndeplinită.

Instanța de recurs constată că recurenta invocă dispozițiile C. civ. amintite pentru a susține admiterea în mod greșit a excepției prescripției dreptului material la acțiune, însă prin raportare la existența unor înscrisuri (notificări, adresa nr. x din 13.02.2017), cărora instanța de apel nu le-ar fi dat relevanță în construirea silogismului judiciar care a stat la baza adoptării soluției pronunțate în cauză.

Această argumentație nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta nu ține seama de considerentele deciziei recurate, prin care instanța de apel a reliefat că recepția finală, cantitativă și calitativă, a serviciilor ce fac obiectul facturii nr. x/20.10.2014, fusese realizată până în octombrie 2014, beneficiarul acceptând facturarea modulului J. informare zona publică, iar în privința serviciilor "integrare cu sisteme externe - Integrare Registrul Comerțului" și "Integrare cu sisteme externe - Integrare Evidența Populației", arătând că vor fi acceptate la plată după încheierea protocoalelor de colaborare cu instituțiile în cauză. În aceste circumstanțe factuale, care scapă controlului de legalitate specific recursului, instanța de apel a stabilit că, de vreme ce recepția calitativă și cantitativă a produselor și serviciilor fusese semnată de beneficiar, în temeiul art. 5 din contract, dreptul reclamantei de a pretinde contravaloarea acestora a luat naștere în noiembrie 2014, termenul de prescripție de 3 ani fiind îndeplinit la data cererii de chemare în judecată (01.11.2018). A mai reținut instanța de apel și faptul că, stornarea facturii nr. x/20.10.2014, prin emiterea facturilor nr. x/31.01.2018 și nr. y/31.01.2018, este lipsită de relevanță din perspectiva curgerii termenului de prescripție, apelanta-reclamantă având posibilitatea de a emite noi facturi, aferente serviciilor facturate anterior, în interiorul acestui termen, adică până în octombrie 2017.

Prin raportare la toate aceste elemente, instanța de apel a dat eficiență principiului efectului devolutiv al apelului și a verificat momentul la care creanța a devenit exigibilă conform contractului și existența unor cauze de întrerupere a curgerii termenului de prescripție.

Prin urmare, dispozițiile prevederile art. 2524 alin. (3), art. 1405, art. 2537 alin. (1) pct. 1 și 4, art. 2541 C. civ. au fost invocate formal, de vreme ce recurenta nu arată modalitatea greșită în care instanța de apel a aplicat aceste dispoziții, ci se cantonează în a dezvolta considerente cu privire la interpretarea probatoriului de către instanța de apel, urmărind, în esență, prin devoluarea integrală a fondului, să demonstreze că termenul de prescripție a început să curgă la un alt moment decât cel reținut de instanța de apel.

Însă legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad de jurisdicție devolutiv.

În plus, instanța supremă constată că, adresa nr. x din 13.02.2017, care, potrivit recurentei, conține o recunoaștere a debitului din partea intimatei-pârâte, capabilă să întrerupă curgerea termenului de prescripție, conform art. 2537 alin. (1) pct. 1 C. civ., se referă la factura nr. x/22.12.2015, în cuantum de 863.571,72 RON, or, în cauză, instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 845.703,66 RON, aferentă facturii fiscale nr. x/31.10.2014.

Tot aspecte de netemeinicie sunt puse în discuție și cu privire la omisiunea aplicării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1862 C. civ., în sensul de a considera acceptate lucrările executate de recurentă, pe baza lipsei unui răspuns din partea beneficiarului final, de vreme ce, fără a dezvolta critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmărește reanalizarea probatoriului constând în adresa din 19.04.2016, pentru a demonstra o altă stare de fapt decât cea reținută de instanța de apel, privind acceptarea lucrărilor de către beneficiarul final și, drept urmare, a îndeplinirii condițiilor pentru exigibilitatea creanței.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Recurenta ignoră considerentele instanței de apel, care a reținut faptul că, din probatoriul administrat (înscrisurile aflate la filele x din vol. 2 al dosarului primei instanțe) rezultă că autoritatea contractantă nu a efectuat recepția cantitativă și calitativă a produselor și serviciilor ce fac obiectul facturilor solicitate de reclamantă și, în consecință, nici nu a achitat furnizorului (intimatei-pârâte) contravaloarea acesteia. A mai reținut că, neplata contravalorii facturilor emise de reclamanta-apelantă nu se datorează neîndeplinirii corelative a obligației de către intimată, ci lipsei de exigibilitate a creanței solicitate. Nu în ultimul rând, a reținut instanța de prim control judiciar că, împrejurarea că aceasta și-ar fi îndeplinit obligațiile contractuale nu este suficientă pentru a o îndreptăți pe apelanta-reclamantă la plata creanței, de vreme ce ea însăși a acceptat ca achitarea contravalorii produselor și serviciilor să fie condiționată de recepția calitativă și cantitativă și de plata din partea unui terț cu care nu se află în raporturi contractuale.

Or, recurenta-reclamantă nu a criticat acest raționament al instanței de apel, ci, prin reluarea argumentelor expuse în memoriul de apel, urmărește o nouă verificare și interpretare a celor susținute în fața instanței de apel, deși legea recunoaște doar dublu grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv

În speță, instanța supremă reține, pentru argumentele pe care le-a expus, că susținerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate și nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 493 alin. (5) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 56A din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei civile nr. 56A din 16 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.