ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1100/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 18 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor B. și C. la plata sumei de 879.230 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a neîndeplinirii corespunzătoare a obligațiilor ce le reveneau pârâtelor, conform contractului de vânzare părți sociale din 18 decembrie 2012, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 14, art. 1270 și art. 1350 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 5 august 2016, pârâtele B. și C. au invocat excepțiile prematurității și prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6976 din 2 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția prematurității cererii de chemare în judecată; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. și C.; a respins ca neîntemeiată cererea pârâtelor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea în tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin Decizia civilă nr. 1838 din 8 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârilor pronunțate de instanțele de fond și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că decizia recurată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1355 alin. (1) și art. 1585 alin. (1) și (2) C. civ.

În concret, autorul recursului a arătat că, deși a invocat prin cererea de apel incidența art. 1355 alin. (1) C. civ., instanța de apel nu a analizat acest text de lege prin raportare la termenul general de prescripție și la momentul de la care se calculează acest termen.

Astfel, recurentul-reclamant a învederat că intimatele-pârâte nu pot beneficia de un termen de prescripție mai scurt decât cel general, chiar dacă s-ar aprecia că termenul mai scurt a fost convenit și cu privire la celelalte obligații ale vânzătoarelor pârâte, cât timp prejudiciul suferit de recurentul-reclamant este rezultatul unei intenții evidente.

Autorul recursului a susținut că limitarea răspunderii invocată de intimatele-pârâte nu poate fi reținută cu privire la obligațiile ce fac obiectul acțiunii introductive. În plus, această limitare nu este aplicabilă nici cu privire la garanțiile prevăzute exclusiv în contract.

În continuare, recurentul-reclamant a susținut că intimatele-pârâte au alcătuit decontul TVA cu sume fictive pentru pretinse activități desfășurate cu firme din același grup care, în realitate, nu au prestat nicio activitate, prestatorii neavând angajați, mijloace fixe și nici materiale de construcții. În sprijinul acestei susțineri, aceeași parte a invocat considerentele Sentinței nr. 461/2015, pronunțată de Curtea de Apel Iași, intrată în autoritatea lucrului judecat.

Autorul recursului a mai arătat că fapta ilicită a vânzătoarelor rezultă din faptul că acestea au depus un decont de TVA, ce conține sume care "nu au caracter concret și nu relevă realizarea lucrărilor în fizic pe stadiile de execuție" și din faptul că au inclus cu rea-credință sumele respective în prețul de vânzare al părților sociale ale D.

După evocarea dispozițiilor art. 1266 și art. 1268 C. civ., recurentul-reclamant a susținut că soluțiile instanțelor devolutive încalcă regulile de interpretare ale contractului prin raportare la voința concordantă a părților și la sensul atribuit clauzelor unui astfel de contract.

În concret, clauza de la art. 12.6 din contractul de vânzare prevede că termenul de prescripție de 2 ani este aplicabil doar garanțiilor vânzătoarelor prevăzute la art. 10 din același contract, astfel încât termenul general de prescripție de 3 ani este aplicabil celorlalte obligații contractuale.

Ca atare, recurentul-reclamant a subliniat că instanțele devolutive au aplicat în mod greșit termenul de prescripție convenit de părți, care nu putea fi extins și la obligația principală a vânzătoarelor de a transfera creanța având ca obiect rambursarea de TVA în schimbul prețului plătit.

Autorul recursului a susținut că trimiterea instanțelor la clauzele de la art. 11 lit. f) și art. 12.4 din contractul de dedus judecății este greșită. În acest sens, recurentul-reclamant a arătat că, din simpla sa calitate de asociat la D. S.R.L., deținută până la 12 aprilie 2011, nu se poate deduce că a avut cunoștință despre TVA-ul de recuperat.

Titularul cererii de recurs a mai învederat că soluțiile pronunțate în cauză încalcă dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. privitoare la momentul de la care curge termenul de prescripție.

Astfel, fără a analiza fapta ilicită săvârșită de intimatele-pârâte, instanțele devolutive au apreciat că momentul de la care curge termenul de prescripție este cel al finalizării tranzacției, nesocotind astfel dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Recurentul-reclamant a subliniat că a cunoscut paguba la data la care i-a fost comunicată decizia prin care s-a statuat definitiv că societatea achiziționată de la intimatele-pârâte nu era îndreptățită la rambursarea de TVA în cuantumul prevăzut în contract.

Autorul recursului a arătat că decizia respectivă a fost pronunțată la 6 aprilie 2015, fiindu-i comunicată ulterior acestui moment, astfel încât dreptul la acțiunea în repararea pagubei se va prescrie după 6 aprilie 2018.

În partea finală a cererii de recurs, recurentul-reclamant a susținut că instanțele devolutive au reținut și analizat dispozițiile art. 1585 alin. (4) și art. 1707 alin. (2) C. civ. referitoare la viciile ascunse, în condițiile în care nu a invocat aceste dispoziții.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au depus întâmpinare la 21 martie 2018, prin care au invocat excepția insuficientei timbrări a recursului și au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare la 23 aprilie 2018, prin care a solicitat respingerea excepției insuficientei timbrări a recursului și înlăturarea apărărilor formulate de intimatele-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a susținut că recursul este admisibil în principiu.

Intimatele-pârâte au depus un punct de vedere la raport, prin care au arătat că sunt de acord cu soluția propusă prin raport.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a respins excepția insuficientei timbrări a recursului și a admis în principiu recursul.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile prin care recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel nu a analizat incidența art. 1355 alin. (1) C. civ. prin raportare la termenul general de prescripție și la momentul de la care se calculează acest termen se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că, deși în considerentele deciziei recurate nu s-a făcut referire la art. 1355 alin. (1) C. civ., expunerea situației de fapt reținută în apel relevă că instanța de prim control judiciar a exclus în mod implicit incidența acestui text de lege.

Relevante în acest sens sunt considerentele în cuprinsul cărora s-a reținut că apelantului cumpărător i s-a oferit oportunitatea de a efectua o verificare prealabilă și, în calitatea sa de fost asociat al societății și pe baza informațiilor care i-au fost furnizate de către vânzători, avea cunoștință de toate aspectele financiare, tehnice și juridice referitoare la societate.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Criticile privitoare la existența intenției în cauzarea prejudiciului și influența acestei forme de vinovăție asupra limitării răspunderii intimatelor-pârâte vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât antamează aspecte factuale ale cauzei, care țin de analiza cauzei pe fond. Or, instanțele devolutive s-au pronunțat cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, recurentul-reclamant urmărește să demonstreze în recurs incidența art. 1355 alin. (1) C. civ., pornind de la premisa, infirmată de instanțele devolutive, că intimatele-pârâte i-au cauzat cu intenție un prejudiciu. Or, acest aspect nu poate fi repus în discuție în recurs, întrucât ar presupune reevaluarea probelor aflate la dosarul cauzei.

Tot aspecte referitoare la temeinicia deciziei recurate vizează și criticile privitoare la pretinsa faptă ilicită a intimatelor-pârâte de a alcătui decontul TVA cu sume fictive și de a include cu rea-credință sumele respective în prețul de vânzare al părților sociale ale D.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului se analizează numai conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Evaluarea probelor administrate în cauză în vederea stabilirii situației de fapt intră în atribuția exclusivă instanțelor de devolutive.

Prin urmare, criticile vizând temeinicia deciziei recurate urmează a fi înlăturate.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1266 și art. 1268 C. civ., ca urmare a aplicării clauzei de la art. 12.6 din contractul de vânzare și obligației de transferare a creanței privind rambursarea de TVA, se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform clauzei de la art. 10.2 din contractul de vânzare părți sociale, vânzătorii nu acordă nicio altă garanție cumpărătorului în afara celor prevăzute în cadrul clauzei 10.5.

Din formularea clară a clauzei anterior evocate rezultă că părțile au convenit excluderea oricărei garanții a vânzătorilor, în afara celor prevăzute la art. 10.5.

Așadar, singurele garanții acordate cumpărătorului au natură contractuală, fiind excluse cele care ar decurge din lege, norma supletivă de la art. 1585 alin. (1) C. civ. neexcluzând dreptul părților de a agrava sau limita obligația de garanție.

Cum pretențiile recurentului-reclamant sunt întemeiate pe contractul de vânzare părți sociale rezultă că angajarea răspunderii contractuale a intimatelor-pârâte se putea realiza numai în baza garanțiilor de natură contractuală. Or, conform art. 10.3 din același contract, garanțiile vânzătorilor și orice pretenții privind aceste garanții vor fi supuse limitărilor prevăzute în cadrul clauzei de la art. 12.

De asemenea, se constată că prin clauzele contractuale de la pct. 12.4 denumit "Excepții" s-a stabilit că vânzătorii nu vor fi răspunzători pentru niciun fel de pierderi legate de o pretenție privind garanțiile în măsura în care aspectul sau împrejurarea care a dat naștere unei pretenții privind garanțiile:

(a) a fost avută în vedere în cadrul conturilor contabile sau este reflectată în alt mod în conturile contabile;

(b) este sau decurge în mod direct sau indirect din orice fapt sau împrejurare prezentată sau la care se face referire în contract;

(c) era cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cumpărătorului în legătură cu perioada anterioară datei de 11 august 2011;

(d) constituie un fapt sau o împrejurare pe care cumpărătorul o cunoaște în mod concret sau prin interpretare la data prezentului contract.

Or, situația documentelor contabile ale societății, inclusiv a celor privind recuperarea creanței TVA a fost cunoscută de către recurent și în legătură cu aceasta și-a asumat orice risc, inclusiv cel decurgând din procedura de recuperare TVA.

Trebuie subliniat că, în concret, recurentul invocă o pretinsă obligație de garantare a încasării TVA și nu neîndeplinirea obligației de a se transfera creanța având ca obiect rambursarea de TVA.

Or, obligația pretinsă este cuprinsă în limitările și excepțiile de răspundere convenite prin contract în favoarea vânzătorilor.

În aceste condiții, în domeniul de aplicare al clauzei conținute de art. 12.6, sub aspectul reducerii termenului de prescripție, intră și pretențiile recurentului-reclamant privind angajarea răspunderii contractuale a intimatelor-pârâte pentru netransferarea creanței având ca obiect rambursarea de TVA sau pentru neîncasarea TVA.

Criticile referitoare la încălcarea art. 2528 alin. (1) C. civ. privitoare la momentul de la care curge termenul de prescripție sunt nefondate, întrucât acest text de lege este aplicabil numai acțiunilor în răspundere extracontractuală. Or, acțiunea din prezenta cauză a fost întemeiată pe răspunderea contractuală.

În aceste condiții, din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție, este irelevantă data la care recurentul-reclamant a luat cunoștință de soluția prin care s-a statuat definitiv că societatea achiziționată de la intimatele-pârâte nu era îndreptățită la rambursarea de TVA.

Singura dată care prezintă relevanță pentru stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție de 2 ani este cea a finalizării tranzacției dintre părți, conform art. 12.6 din contractul de vânzare părți sociale.

Având în vedere că tranzacția dintre părți a fost finalizată la 31 decembrie 2012, conform procesului-verbal privind finalizarea tranzacției încheiat la aceeași dată, rezultă că termenul de prescripție extinctivă de 2 ani s-a împlinit la 31 decembrie 2014.

Prin urmare, formularea acțiunii introductive la 18 decembrie 2015 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție extinctivă stabilit pe cale convențională de părți, în conformitate cu art. 2515 alin. (3) C. civ.

Critica în sensul că instanța de apel a analizat dispozițiile art. 1585 alin. (4) și art. 1707 alin. (2) C. civ. referitoare la viciile ascunse, în condițiile în care recurentul-reclamant nu invocase aceste dispoziții, nu este susceptibilă să influențeze soluția dată excepției prescripției extinctive, motiv pentru care devine inutilă examinarea sa.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea intimatelor-pârâte de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea numai de către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum 3.198,32 euro.

Cum Factura nr. x nu este menționată în ordinele de plată depuse la dosarul de recurs, nu va fi acordată cu titlu de cheltuieli de judecată suma din cuprinsul acestei facturi.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 3.198,32 euro.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei civile nr. 1838 din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată parțiale în cuantum de 3.198,32 euro.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 mai 2019.

GGC - NN