ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 942/2019

Motivele de casare invocate Împotriva deciziei pronunțate în apel, în termen legal, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii în tot a apelului promovat de reclamantul A.. În motivarea recursului, pârâta a prezentat evoluția litigiului în etapele procesuale anterioare și a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei și că a fost dată cu încălcarea unor norme de drept material. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâta a arătat că, deși instanța de apel pornește în argumentația sa de la premisa că părțile au fixat prin art. 9.2 din contractul de administrare o clauză de dezicere supusă prevederilor art. 1276-1277 C. civ., constată apoi că părțile nu au făcut decât să reitereze dreptul mandantului de a revoca mandatul conform prevederilor art. 2032 C. civ., iar exercitarea acestui drept trebuie făcută cu bună-credință și pentru motive justificate. În opinia recurentei, prin stabilirea unei clauze de dezicere, părțile au derogat energic de la regula unui mandat revocabil, nu au prevăzut o clauză expresă în sensul unui mandat irevocabil, astfel încât reținerea dreptului instanței de apel de a verifica motivele revocării este contradictorie. Pornind de la greșita înțelegere a naturii clauzei de la art. 9.2, instanța de apel afirmă că o expresie a abuzului o reprezintă "denunțarea neașteptată", deși contractul de administrare este un mandat revocabil, iar clauza de dezicere consacră un drept potestativ, care nu poate fi exercitat în mod neașteptat. Recurenta a mai susținut că împrejurările cu valoare probatorie reținute de instanța de apel pentru a ajunge la concluzia naturii intempestive a denunțării contractului de administrare reprezintă argumente străine de natura cauzei. Astfel, limitarea accesului reclamantului în exercitarea atribuțiilor nu are nicio legătură cu existența și efectele dreptului de dezicere ori de încetare a contractului înainte de termen în condițiile art. 2032 C. civ.. De asemenea, este contrazisă logica fixării termenului de preaviz, anume de a acorda celeilalte părți contractante posibilitatea de a-și găsi un nou partener contractual. Un alt motiv străin de natura cauzei este, în opinia recurentei, argumentul referitor la acordarea unui "vot de neîncredere" reclamantului prin Hotărârea AGA nr. 1/04.11.2015, ca element principal al naturii nejustificate a revocării mandatului. Argumentația instanței de apel nu s-ar concilia nici cu interpretarea "per a contrario" a prevederilor art. 2032 alin. (2) C. civ., de unde rezultă că numai revocarea unui mandat declarat irevocabil de părți poate fi apreciată ca nejustificată, atunci când are loc pentru alte motive decât culpa madatarului sau cazul fortuit ori forța majoră. Argumentația instanței de apel este criticată și pentru că reține că votul de neîncredere este de natură să îl prejudicieze pe reclamant, deși nu aceasta este cauza încetării mandatului. Pentru fapta de acordare a votului de neîncredere, recurenta ar putea fi ținută să răspundă pe tărâm delictual, fără a conduce la lipsirea de efecte juridice a clauzei de la art. 9.2 din contractul de administrare. Măsura de acordare a unui vot de neîncredere nu are legătură cu îndeplinirea/neîndeplinirea atribuțiilor, motivul real al măsurii colective de revocare fiind desființarea consiliului de supraveghere. Instanța de apel utilizează o supoziție pentru a înlătura motivarea primei instanțe potrivit căreia votul de neîncredere este expresia deciziei băncii de a nu mai atribui reclamantului o funcție în consiliul de administrație. Indicatorii economico-financiari ai băncii nu prezintă nicio relevanță în calificarea naturii nejustificate a revocării, din moment ce, în opinia recurentei, denunțarea agreată de părți nu trebuia justificată de obținerea ori nu a anumitor rezultate. Mai mult, pârâta a contestat că profitul obținut în anul 2015 este o consecință a activității consiliului de supraveghere. În fine, recurenta a susținut că în decizia atacată nu există nicio motivare pentru echivalarea prejudiciului pretins suferit de reclamant și totalul remunerațiilor care i se cuveneau acestuia pentru perioada rămasă din contractul de administrare. Este contradictorie, în opinia recurentei, reținerea certitudinii prejudiciului, întrucât remunerațiile lunare s-ar fi datorat până la momentul denunțării pentru cauze obiective. Instanța de apel nu a preluat teza reclamantului în sensul că modificarea organizării societății ar fi fost de fațadă, ci a consolidat argumentația instanței de fond în sensul existenței unui motiv obiectiv de denunțare, în condițiile în care decizia de conversie a sistemului de administrare nu poate face obiectul verificării de legalitate ori de oportunitate. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita interpretare a prevederilor art. 1276 și 1277 C. civ., afirmând că exercitarea dreptului de dezicere consacră un drept potestativ și, prin urmare, arbitrar. Cu toate că instanța de apel reține existența în contractul de administrare a unei clauze de dezicere supuse art. 1276 C. civ., aceasta interpretează greșit efectele, plecând de la ideea că dreptul de dezicere trebuie exercitat numai justificat și procedând în concret la verificarea conduitei mandantului. Or, existența unei clauze de dezicere permite încetarea contractului fără motive justificative, astfel încât niciodată apelarea la o clauză de dezicere nu poate fi considerată intempestivă, nejustificată ori abuzivă. Prin soluția atacată, instanța de apel adaugă la lege, apreciind existența unei compatibilități între natura clauzei de dezicere și posibilitatea verificării de către instanță a naturii justificate a denunțării mandatului. Este nelegală teza potrivit căreia prevederile art. 216 alin. (2) și art. 2032 C. civ. sunt aplicabile unei încetări prin activarea clauzei de dezicere, din moment ce clauza de dezicere nu este o aplicație a revocării mandatului, ci un alt mijloc distinct de încetare a contractului. Invocând greșita aplicare în speță a prevederilor art. 216 alin. (2) teza finală și art. 2032 C. civ., recurenta susține că soluția instanței de apel este rezultatul unei confuzii sub aspectul manifestării de voință a mandantului, respectiv între modalitatea de încetare prin dezicere, pe de o parte, și revocarea "ad nutum" a mandatului, pe de altă parte. Între aceste două modalități de încetare a contractului, există diferențe evidente de regim juridic, dreptul de dezicere fiind manifestarea acordului de voință al părților care își conferă acest drept potestativ fără legătură cu executarea contractului ori cu persoana mandatarului. Dacă s-ar accepta teza instanței de apel în sensul că dreptul de dezicere este susceptibil de abuz în maniera exercitării nejustificate ori intempestive, atunci instituția dezicerii ar deveni golită de conținut. Printr-un alt motiv de recurs, s-a invocat greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 1531-1532 C. civ., referitor la stabilirea și evaluarea prejudiciului. Recurenta a susținut că părțile au evaluat convențional prejudiciul ocazionat de exercitarea dreptului de denunțare, prin clauza de la art. 9.2 din contractul de administrare, prejudiciul fiind acoperit prin plata de către pârâtă a remunerațiilor pe un interval de 90 de zile calendaristice. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1270 și art. 1538 C. civ., este exclusă o determinare judiciară a prejudiciului în prezența unei determinări convenționale. Argumentația instanței de apel privind natura certă și previzibilă a prejudiciului contravine reținerii legalității hotărârii AGEA nr. 1/04.11.2015, astfel încât nu există nicio dovadă cu privire la faptul că mandatul reclamantului ar fi putut continua în condițiile reorganizării structurii de conducere. Făcând referire la dispozițiile art. 1532 alin. (2) C. proc. civ., recurenta susține că lipsește orice element de certitudine cu privire la continuarea obținerii de către reclamant a veniturilor din contractul de administrare.

Analiza motivelor de casare Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: 2.1. În prealabil, se impun a fi făcute anumite precizări și clarificări referitoare la limitele analizei motivelor de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. și a limitelor efectului devolutiv al apelurilor soluționate prin decizia atacată, determinate de ceea ce s-a apelat ("tantum devolutum quantum apellatum"). Astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței de primă instanță, principala divergență dintre părți privește modul de încetare a mandatului reclamantului în funcția de președinte al consiliului de supraveghere: reclamantul susține că mandatul a încetat prin revocare de către mandant, conform art. 2030 alin. (1) lit. a), art. 2031 alin. (1) și art. 2032 alin. (1) C. civ., în timp ce pârâta pretinde că încetarea contractului a avut loc prin denunțare unilaterală (drept potestativ de dezicere), în temeiul clauzei de la art. 9.2 din contractul de administrare și art. 1276 C. civ. Această chestiune litigioasă a primit o dezlegare la prima instanță, în sentința civilă nr. 3754/17.06.2016 reținându-se că: - dreptul părții de a pune capăt contractului, în ambele situații invocate mai sus, "presupune aceeași modalitate de manifestare, semantica termenilor utilizați de reclamantă și de pârâtă pentru încetarea contractului de mandat fiind, în cazul concret, aceeași"; - "...nu există diferențe semnificative între cele două instituții juridice, a revocării contractului de către mandant, respectiv a denunțării unilaterale de către acesta în temeiul clauzei de dezicere stipulate, sub aspectul efectelor pe care le produc între părți. În ambele cazuri partea poate pretinde despăgubiri la încetarea contractului"; - "dreptul părții căreia i se opune încetarea contractului prin denunțare unilaterală, la plata unei prestații în schimbul denunțării..., la care face referire art. 1276 alin. (3) din C. civ., nu reprezintă o modalitate de dezdăunare..., ci însăși o condiție pentru ca denunțarea să producă efecte. Aceasta nu înseamnă că dacă dreptul de a denunța contractul a fost exercitat abuziv..., mandatarul nu ar avea dreptul la despăgubire, conform regulilor generale aplicabile răspunderii civile contractuale. În acest context, consacrarea în art. 2032 alin. (1) din C. civ. a dreptului mandatarului la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs în cazul în care revocarea de către mandant a fost nejustificată ori intempestivă reprezintă o aplicație a principiului răspunderii civile contractuale în cazul exercitării abuzive a dreptului de a revoca mandatul (de a denunța unilateral, în temeiul legii, contractul de mandat)"; - "esențial în cauză este a se stabili dacă acest contract de administrare a încetat la inițiativa pârâtei (mandant) în mod nejustificat sau intempestiv, altfel spus dacă aceasta și-a exercitat în mod abuziv dreptul de revoca/denunța contractul". Prin cererea de apel formulată, reclamantul a criticat pentru nelegalitate considerentele sentinței referitoare la caracterul justificat și neintempestiv al revocării și la inexistența prejudiciului și întinderea acestuia. Prin cererea de apel formulată, pârâta a criticat doar soluția de respingere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat la prima instanță. Deși avea posibilitatea să declare apel împotriva considerentelor sentinței citate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., pârâta nu a utilizat calea de atac prevăzută de lege pentru a obține înlăturarea dezlegărilor în drept pe care le consideră greșite sau a constatărilor de fapt care o prejudiciază, referitoare la calificarea naturii juridice a clauzei de la art. 9.2 din contractul de administrare (clauză de dezicere), la efectele produse de această calificare și la regimul juridic aplicabil sub aspectul dreptului mandatarului la despăgubiri în cazul în care revocarea/denunțarea a fost intempestivă ori nejustificată. În consecință, era inadmisibilă reiterarea în recurs a apărării respinse de prima instanță, chestiunea litigioasă rezolvată intrând în autoritatea de lucru judecat (art. 430 alin. (2) C. proc. civ.), ca urmare a neatacării cu apel a considerentelor. În această situație, toate motivele de recurs referitoare la: greșita calificare a naturii clauzei, dreptul potestativ de dezicere, deosebirea de regim juridic între exercitarea dreptului de dezicere și revocarea "ad nutum" a mandatului, efectul principal al clauzei de dezicere de a permite încetarea contractului fără motive justificative, sunt formulate "omisso medio", cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât nu pot fi primite în vederea examinării pe fond. Ca urmare, analiza motivelor de casare invocate va fi făcută în limitele stabilite în apel, respectiv numai sub aspectele privind caracterul intempestiv și nejustificat al încetării contractului de mandat și întrunirea condițiilor răspunderii civile, respectiv existența și evaluarea prejudiciului cauzat prin încetarea mandatului înainte de termenul convenit. 2.2. Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, iar pentru unele aspecte nu există niciun fel de motivare (de ex: stabilirea prejudiciului). Textul normativ invocat consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă: - există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; - există contradicție între considerente, în sensul existenței unui raport logic între două raționamente, concluzii, care se exclud reciproc; - lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă. Acest motiv de casare nu poate fi utilizat pentru a spune examinării instanței de recurs raționamente privind interpretarea valorii probatorii a unor împrejurări concrete în stabilirea situației de fapt și nici critici privind calificarea unor clauze contractuale sau interpretarea ori aplicarea greșită a unor norme de drept material. Lipsa de legătură cu cauza a unor considerente trebuie să fie evidentă și neîndoielnică, în sensul inexistenței unei conexiuni a argumentului cu elementele acțiunii deduse judecății (părți, obiect, cauză). Nu se încadrează în această ipoteză critica unor argumente ale instanței prin care se stabilesc valențe probatorii unor împrejurări de fapt și nici lipsa de compatibilitate între argumentul instanței și temeiul legal aplicabil. 2.

Făcând aplicarea acestor considerente de principiu, Înalta Curte reține că, în speță, nu pot fi identificate în decizia instanței de apel considerente contradictorii și nici motive străine de natura cauzei. Astfel, nu este contradictorie argumentarea posibilității instanței de apel de a verifica motivele revocării, respectiv de a stabili dacă revocarea/denunțarea a fost intempestivă ori nejustificată. În acest sens, trebuie avute în vedere atât limitele judecății în apel, cât și limitele examinării motivelor de recurs, astfel cum au fost expuse anterior, la pct. 2.1. Pentru a reține că denunțarea mandatului a fost intempestivă, instanța de apel a interpretat probele administrate și a apreciat ca relevante două împrejurări: (i) punerea reclamantului în imposibilitatea exercitării atribuțiilor specifice funcției de președinte al consiliului de supraveghere anterior deciziei de revocare din 04.11.2015, prin interzicerea accesului în sediul băncii și a restricționării accesului la poșta electronică a societății; (ii) nerespectarea clauzei de la art. 9.2 din contractul de administrare, prin aceea că termenul de preaviz a fost acordat concomitent cu măsura denunțării, deși părțile conveniseră ca notificarea acestei măsuri să fie comunicată celeilalte părți cu minim 90 de zile înainte de data la care se dorea să se producă încetarea contractului, în condițiile legii. Aceste argumente ale instanței de apel nu sunt străine de natura cauzei, ci în mod evident sunt într-o evidentă legătură cu problemele litigioase deduse judecății. În realitate, recurenta aduce critici de netemeinicie, referitoare la valoarea probatorie a unor împrejurări de fapt, aspecte care nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, limitată la examinarea legalității hotărârii atacate. În analiza caracterului nejustificat al revocării, instanța de apel a avut în vedere "votul de neîncredere" acordat reclamantului prin hotărârea AGOA nr. 1/04.11.2015 și a concluzionat argumentat că retragerea intempestivă a încrederii acordate mandatarului este expresia exercitării dreptului de revocare cu depășirea limitelor bunei-credințe. În urma evaluării probelor administrate, instanța de apel a stabilit în fapt că, deși pârâta se prevalează de un motiv obiectiv pentru încetarea mandatului - reorganizarea organelor de conducere ale societății, în realitate s-a avut în vedere o conotație negativă a "votului de neîncredere", de retragere a susținerii datorită unei culpe a mandatarului, ce a stat la baza revocării sale. Aceste statuări în fapt nu sunt în mod evident străine de natura cauzei și nici nu pot fi cenzurate în recurs, întrucât nu constituie aspecte de nelegalitate. Valoarea probatorie a "votului de neîncredere" și interpretarea instanței de apel referitoare la conotația unei asemenea mențiuni din hotărârea AGA de revocare reprezintă aspecte de temeinicie, astfel încât nu pot fi primite criticile recurentei prin care se tinde la stabilirea unei alte situații de fapt privind motivul încetării mandatului. 2.

Printr-un motiv de recurs distinct, pârâta a invocat lipsa totală a motivării pentru stabilirea certitudinii prejudiciului și pentru determinarea acestuia prin raportare la totalul remunerațiilor cuvenite reclamantului pentru 30 de luni, în condițiile imposibilității de continuare a mandatului datorită reorganizării structurii de conducere a societății pârâte. Acest motiv de recurs este întemeiat. Potrivit art. 1531 alin. (1) C. civ., creditorul are dreptul la repararea integrală prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Unul dintre principiile evaluării judiciare a prejudiciului este prevăzut la art. 1533 teza a II-a C. civ. în sensul că este reparabil numai prejudiciul direct, care se găsește în legătură cauzală directă și necesară cu fapta care a generat neexecutarea contractului. De altfel, prima instanță a arătat în mod corect că, pentru angajarea răspunderii contractuale a mandantului, este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 1531-1537 C. civ., între care și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Pentru a pronunța soluția de respingere a acțiunii, prima instanță a reținut, între altele, că prejudiciul viitor pretins de reclamant nu are caracter cert și nu reprezintă urmarea directă și necesară a revocării mandatului (legătura cauză-efect). În considerentele deciziei recurate, instanța de apel motivează, în mod extrem de succint și fără a dezvolta raționamentul, că un indiciu clar de previzibilitate a prejudiciului este valoarea remunerației lunare prevăzute în contractul de administrare, considerând că plata unor asemenea sume de bani reprezintă o reparație echitabilă. Deși era obligată să analizeze prejudiciul sub toate aspectele, în raport de situația de fapt reținută, și să înlăture motivat toate apărările intimatei-pârâte, instanța de apel nu explică legătura cauzală directă și necesară, cerută pentru existența unui prejudiciu cert, ignorând împrejurarea potrivit căreia prin hotărârea AGEA din 04.11.2015 s-a decis schimbarea sistemului de administrare dintr-un sistem dualist într-un sistem unitar, ceea ce presupunea desființarea consiliului de supraveghere și a funcției deținute anterior de reclamant. Această analiză exhaustivă se impunea cu atât mai mult cu cât, chiar curtea de apel a reținut că hotărârea AGEA din 04.11.2015 nu ar putea face obiectul unei verificări a instanței, nici sub aspectul legalității și nici al oportunității, ceea ce înseamnă că produce efecte juridice care ar putea avea relevanță în prezenta cauză. Pe de altă parte, evaluarea întinderii prejudiciului s-a făcut cu ignorarea situației de fapt stabilite în mod necontestat încă de la prima instanță, din care rezulta că, prin hotărârea AGEA din 01.07.2014, reclamantul A. a fost numit membru și președinte al consiliului de supraveghere pentru un mandat limitat de 2 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 153 12 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 care stabilesc că durata mandatului primilor membri ai consiliului de administrație, respectiv al primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu poate depăși 2 ani. În acest context, instanța de apel era obligată să verifice dacă mențiunea de la art. 9.1 din contractul de administrare privind durata de 4 ani era de natură a produce efecte juridice în contra hotărârii adunării generale a acționarilor care a stat la baza convenției de mandat și cu încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate sau, dimpotrivă, pentru ca președintele consiliului de supraveghere să își poată exercita atribuțiile după expirarea termenului inițial de 2 ani, era necesară o nouă hotărâre a adunării generale a acționarilor de realegere/prelungire a mandatului reclamantului. Pentru considerentele anterior expuse, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., față de lipsa motivării necesare sub aspectul evaluării judiciare a prejudiciului. 2.

Recurenta a mai invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă acesta nu poate fi primit. Față de considerentele expuse anterior la pct. 2.1, nu pot fi analizate pe fond motivele de recurs referitoare la greșita interpretare a prevederilor art. 1276 și 1277 C. civ., calificarea dreptului de dezicere ca un drept potestativ și greșita aplicare a prevederilor art. 216 alin. (2) teza finală și art. 2032 C. civ. Nu poate fi reținută nici încălcarea prevederilor art. 2032 alin. (2) C. civ., în interpretarea "per a contrario" a textului, deoarece în situația mandatului revocabil în cauză, instanțele de fond au stabilit în mod definitiv că nu există diferențe semnificative între cele două instituții juridice, a revocării contractului de către mandant, respectiv a denunțării unilaterale de către acesta în temeiul clauzei de dezicere stipulate, sub aspectul efectelor pe care le produc între părți. În ambele cazuri partea poate pretinde despăgubiri pentru încetarea intempestivă sau nejustificată a contractului. În această logică, instanța de apel a stabilit caracterul abuziv al încetării contractului (care putea exclude cauzele obiective), cu atât mai mult cu cât art. 2032 alin. (2) C. civ. se referă la mandatul irevocabil. De asemenea, nu este fondată nici susținerea recurentei potrivit căreia părțile au evaluat convențional prejudiciul prin stipularea preavizului la art. 9.2 din contractul de administrare. Printr-un considerent necontestat de pârâtă și intrat în autoritatea de lucru judecat, prima instanță a reținut că dreptul părții căreia i se opune încetarea contractului prin denunțare unilaterală, la plata unei prestații pe perioada preavizului, nu reprezintă o modalitate de dezdăunare, iar mandatarul are dreptul la despăgubire, conform regulilor generale aplicabile răspunderii civile contractuale, dacă dreptul de a denunța contractul a fost exercitat abuziv. Așadar, evaluarea prejudiciului este judiciară, iar nu convențională, prevederile art. 1538 C. civ. nefiind aplicabile. 2.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.