ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2149/2021

Ședința publică din data de 19 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual și soluția primei instanțe

Prin cererea înregistrată la 2 mai 2018, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea pârâtei să restituie suma de 47.171,84 Euro (219.226,41 RON – curs BNR 1 Euro = 4,6474 RON), reprezentând rate achitate și nerestituite pentru achiziționare imobil, conform promisiunii de vânzare și cesiune drepturi nr. 84/20.05.2009.

În drept, reclamanta a invocat art. 194 C. proc. civ., art. 1350, art. 1597 alin. (2) și art. 1635-1636 C. civ.

Prin încheierea din 15.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat și excepția lipsei calității procesuale pasive, ca nefondate.

Prin sentința civilă nr. 3824 din 17.12.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în parte; a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 129.603,29 RON.

II. Soluția instanței de apel

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta A. S.R.L.

Împotriva aceleiași sentințe și a încheierii din 15.10.2018, a declarat apel pârâta B. S.A.

Prin decizia nr. 2180/2019 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3824/17.12.2018; a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul aceleiași părți împotriva încheierii de ședință din 15.10.2019.

Prin aceeași decizie, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantei A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3824/17.12.2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă.

III. Judecata în recurs

Împotriva deciziei instanței de apel, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta a invocat următoarele critici:

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta arată că, întrucât C. civ. de la 1864 nu reglementează instituția juridică a denunțării, notificarea emisă de B. S.A. cu privire la denunțarea convenției, în lipsa unei opțiuni a recurentei, nu putea produce efecte, neavând la bază un temei legal sau convențional, convenția tripartită (asumată și de pârâtă) nefăcând nicio astfel de referire.

Arată recurenta că singura cale a pârâtei era de a uza de dispozițiile art. 1021 din C. civ. de la 1864, text care prevede expres și absolut inechivoc că, într-o atare situație, contractul nu este desființat de drept, ci doar pe cale judecătorească, cu atât mai mult cu cât motivul denunțării a fost neplata prețului, motiv care se subsumează, neîndoielnic, cauzei de rezoluțiune stipulate expres în art. 13.1 (ii) din promisiune, dar și prevederilor art. 1020 C. civ. de la 1864.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că motivarea instanței de apel potrivit căreia "denunțarea contractului a intervenit de drept în condițiile în care apelanta reclamantă nu a dat curs notificării de reziliere a contractului de leasing financiar și nu a dorit continuarea raporturilor contractuale cu locatorul" este profund eronată, denunțarea de drept a unui contract nefiind prevăzută de nicio normă juridică aplicabilă actului juridic dedus judecății.

Mai susține recurenta că nu se poate vorbi despre o "rezolvire de drept" a promisiunii, așa cum se reține în decizia atacată, întrucât nu există, pe tărâmul C. civ. de la 1864 "rezolvirea de drept", iar cauza "rezolvirii", așa cum o reține instanța de apel, este faptul că recurenta nu a răspuns notificării de continuare a relațiilor contractuale, poziție care, desigur, nu poate atrage "rezolvirea de drept". Sub acest aspect, recurenta apreciază că motivarea instanței este contradictorie, fiind evidentă confuzia gravă între două concepte diferite și chiar antagonice, și anume "denunțarea" și "rezolvirea de drept" a promisiunii.

Conchide recurenta că, și dacă promisiunea ar fi fost rezolvită de drept, consecința logică ar fi fost restituirea prestațiilor ("restitutio ad integrum"), o consecință esențială și obligatorie a rezoluțiunii, cu atât mai mult cu cât instanța a stabilit cu certitudine că vorbim, în cauză, despre o eventuală rezoluțiune a promisiunii, iar nu despre o reziliere.

În dezvoltarea criticilor, recurenta arată că art. 14 din promisiune (clauza referitoare la subrogare) era destinat să producă efecte în viitor și era de esența convenției. Continuă recurenta că subrogarea nu poate opera doar în parte, o atare interpretare echivalând cu o condiție pur potestativă, interzisă expres prin dispozițiile art. 1403 C. civ. de la 1864. Susține autoarea recursului că, prin această interpretare a clauzei de subrogare, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1403 C. civ. de la 1864.

În continuare, recurenta învederează că denunțarea unilaterală a promisiunii de către pârâtă s-a putut face tot ca urmare a subrogării, ceea ce înseamnă că, logic, subrogarea a operat, astfel că motivarea instanței de apel este inconsecventă și contradictorie cu privire la aceste aspecte.

După o scurtă prezentare teoretică a instituției subrogației, recurenta arată că, în cauză, pârâta (creditor ulterior) a preluat, prin clauza de subrogare, dreptul de a primi în continuare plățile de la debitor (recurenta), substituindu-se creditorului inițial (C. S.R.L.), precum și drepturile creditorului inițial împotriva debitorului, în caz de neplată.

Conchide recurenta că instanța de apel a ignorat acest mecanism coerent și a confundat elemente fundamentale de drept, conferind pârâtei, ca urmare a subrogării, drepturi pe care nici creditorul inițial nu le avea, și anume dreptul de denunțare unilaterală a promisiunii, încălcând însuși principiul forței obligatorii a contractului.

O altă critică a recurentei cu privire la clauza de subrogare privește ignorarea de către instanța de apel a efectelor juridice reale ale actului încheiat. Susține recurenta că instanța de apel era obligată să observe că, în fapt, s-a produs o novație subiectivă, cel mai elocvent și mai tipic procedeu prin care o obligație poate fi transformată în cele mai variate moduri cu putință. Mai susține recurenta, că putea fi vorba despre o veritabilă cesiune a contractului, supusă unei condiții suspensive, iar nu despre o subrogare. Învederează recurenta că instanța trebuia să dea litigiului dedus judecății încadrarea reală a actului juridic exhibat, nu după denumirea actului.

Cu privire la motivarea contradictorie, recurenta arată că instanța de apel a concluzionat greșit că plățile efectuate în contul escrow nu ar fi fost încasate de pârâtă, pentru că destinația sumelor de bani a căror restituire o solicită a fost dovedită neechivoc prin raport de expertiză judiciară, prin extrase de cont, prin înscrisul depus la dosarul cauzei cu anexa situației fiecărei sume/client, cu copia contractului de cont escrow și a actelor adiționale la acesta.

Susține recurenta că pârâta nu a răsturnat prezumția de plată și nici nu s-a înscris la masa credală a societății C. S.R.L., ceea ce dovedește chiar încasarea banilor din contul escrow.

Recurenta învederează că, în speță, convenția de cont escrow prevede expres faptul că sumele de bani virate în acest cont se află la dispoziția pârâtei. Așadar, proba esențială de făcut pe chestiunea temeiului de fapt al cuantumului sumelor solicitate este cea care vizează soarta sumelor din contul escrow deschis chiar la pârâtă, probă care a fost făcută cu prisosință în cauză, arată recurenta. Mai susține aceasta că, în aceeași manieră contradictorie, instanța de apel a respins proba cu înscrisuri solicitată de pârâtă, prin care ar fi urmărit să dovedească acest lucru și, cu toate acestea, a pronunțat o hotărâre în care a motivat că nu s-ar fi făcut această probă.

În opinia recurentei, nu are relevanță dacă suma din contul escrow a ajuns sau nu în contul pârâtei, de vreme ce sumele din acest cont escrow erau la dispoziția pârâtei.

O altă critică a recurentei privește încălcarea dispozițiilor legale de către instanța de apel, când a considerat că și dacă reclamanta ar fi făcut dovada plății sumelor din contul escrow, recurenta nu ar avea dreptul la restituire, dat fiind că nu a dorit continuarea relațiilor contractuale. În lipsa unei clauze contractuale care să stipuleze expres faptul că sumele achitate se rețin de către promitentul vânzător, sumele nu pot fi reținute de către pârâtă, cu atât mai mult cu cât C. civ. de la 1864 nu prevede (spre deosebire de C. civ. 2009), reținerea arvunei de către promitentul-vânzător (fiind îndeobște cunoscut faptul că o astfel de soluție este posibilă doar dacă părțile au stipulat expres o clauză contractuală cuprinzând această sancțiune). Așa fiind, recurenta susține că nu exista niciun temei legal sau contractual, contrar celor reținute de instanța de apel, în temeiul cărora pârâta să aibă dreptul de a reține sumele plătite.

În primul rând, recurenta precizează că rezilierea contractului de leasing nu are relevanță în speță, de vreme ce există actul de cesiune a contractului de leasing, promisiunea dedusă judecății conținând expres și mențiunea de cesiune a contractului de leasing.

În al doilea rând, recurenta arată că art. 14 din promisiune nu face referire la rezilierea contractului de leasing, astfel că motivarea instanței de apel este în plus față de cele convenite expres de părți.

În al treilea rând, recurenta susține că instanța de apel ar fi fost într-o eroare gravă când a reținut rezilierea contractului de leasing. Contractul de leasing reziliat avea ca obiect terenul, nu și construcția, ceea ce înseamnă că desființarea titlului pe teren nu putea afecta dreptul recurentei de a obține proprietatea asupra apartamentului promis, urmând ca ulterior să își reglementeze situația juridică prin instituirea unui drept real asupra terenului (ex., superficia). Din acest motiv, statuarea instanței de apel, care afirmă că de la data rezilierii contractului de leasing, promitentul nu mai avea ce transmite, este total contrară legii, de vreme ce obiectul promisiunii era apartamentul, bun care nu făcea obiectul contractului de leasing.

Mai invocă recurenta o contradicție în motivarea instanței cu privire la decelarea temeiului reținerii sumelor plătite pârâtei. Susține recurenta că aceeași contradicție este reiterată și cu privire la motivarea instanței de apel potrivit căreia B. S.A. are calitate procesuală pasivă dar, totuși, nu poate fi obligată la restituirea sumelor.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată de completul de filtru la 20 aprilie 2021, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, a fost admis în principiu recursul și a fost stabilit termen de judecată la 19 octombrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

2.1. În prealabil, trebuie precizat că analiza instanței de recurs va fi limitată la chestiunile de legalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., iar nu la aspectele de netemeinicie, prin care recurenta urmărește o reevaluare a probatoriului administrat în cauză și restabilirea situației de fapt (de exemplu, cu privire la plățile efectuate în contul escrow).

O a doua precizare prealabilă care se impune a fi făcută este că, așa cum a reținut și prima instanță, prin Decizia nr. 2215/05.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014, au fost dezlegate cu autoritate de lucru judecat (efectul pozitiv – art. 431 alin. (2) C. proc. civ.), aspecte privind modalitatea în care a încetat Promisiunea de vânzare și cesiune de drepturi nr. x (denumită "Acordul") și sumele achitate de reclamantă în executarea contractului, astfel încât aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuție.

2.2. Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Textul normativ invocat consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă: - există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; - există contradicție între considerente, în sensul existenței unui raport logic între două raționamente, concluzii, care se exclud reciproc; - lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă.

Acest motiv de casare nu poate fi reținut, întrucât analiza considerentelor deciziei atacate nu relevă contradicții evidente ale raționamentului logico-juridic. Chiar și recurenta, în dezvoltarea motivelor de recurs, a expus combinat criticile subsumate celor două cazuri de casare invocate, ceea ce demonstrează că, în realitate, pretinsa contradicție a considerentelor hotărârii este strâns legată de greșita aplicare a normelor de drept material.

2.3. Grupând criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza mai întâi legalitatea concluziei instanței de apel referitoare la subrogarea pârâtei în drepturile și obligațiile "promitentului-vânzător/utilizator cedent", respectiv incidența clauzei 14 din Promisiunea de vânzare și cesiune de drepturi nr. x (denumită "Acordul").

Astfel, instanța de apel a reținut că, prin rezilierea la 30.05.2013 a contractului de leasing financiar încheiat între pârâtă și C. S.R.L., anterior intrării utilizatorului în insolvență la 24.03.2014, pârâta nu s-a subrogat în drepturile și promitentului vânzător, întrucât aplicarea clauzei 14 din contract presupunea ca insolvența utilizatorului să intervină anterior rezilierii convenției de leasing. Totodată, a mai reținut că, față de limitele în care era ținut locatorul în cazul subrogării, obligațiile acestuia nu vizau plățile.

Instanța de apel a apreciat că aceste aspecte au fost statuate cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 2215/05.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2014.

Concluziile instanței de apel anterior redate sintetic sunt greșite, fiind încălcate următoarele norme de drept material:

- prevederile art. 973 C. civ. 1864, cu referire la relativitatea efectelor contractului de leasing financiar nr. x/06.12.2007 și actului adițional nr. x/20.08.2008, precum și efectele încetării acestui contract;

- prevederile art. 969 alin. (1) C. civ. 1864, cu referire la lăsarea fără efecte a clauzei 14 din Promisiunea de vânzare și cesiune de drepturi nr. x (denumită "Acordul"), contrar voinței părților.

În acest sens, trebuie făcută distincție între cele două contracte, primul de leasing financiar încheiat între pârâta finanțator și utilizatorul C. S.R.L., iar al doilea, tripartit, încheiat între utilizator (care devine promitent-vânzător cedent), pârâta locator și reclamanta promitent-cumpărător.

Încetarea contractului de leasing la 30.05.2013, prin reziliere de către locator, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de utilizator, are ca efect obligația acestuia din urmă de a restitui bunul și de a plăti toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing, conform art. 15 din O.U.G. nr. 51/1997.

Ca efect al rezilierii contractului de leasing, a încetat dreptul de folosință al utilizatorului cedent asupra bunului obiect al promisiunii de vânzare, precum și dreptul de achiziție al apartamentului, cesionat către promitentul-cumpărător prin "Acordul" nr. 84/20.05.2009.

Corelativ, având în vedere și prevederile clauzei 12 pct. (ii) din "Acord", a încetat obligația pârâtei locator de a transfera dreptul de proprietate asupra Apartamentului către promitentul-cumpărător.

Aceasta nu înseamnă că rezilierea contractului de leasing financiar a avut ca efect și încetarea "Acordului" în întregime sau cu privire la alte clauze, a căror supraviețuire nu era incompatibilă cu reposedarea bunului de către proprietar.

Potrivit clauzei 14 din "Acord", în cazul în care "promitentul-vânzător/utilizator cedent" intra în insolvență sau faliment, locatorul se subroga în drepturile și obligațiile utilizatorului față de promitentul-cumpărător cu privire la Apartament.

Așadar, în condițiile în care "Acordul" nr. 84/20.05.2009 a fost desființat, din culpa promitentului-cumpărător, începând cu data de 30.04.2014 (ca urmare a notificării pârâtei din 26.03.2014), iar "promitentul-vânzător/utilizator cedent" a intrat în insolvență la 24.03.2014, este fără nici un dubiu că transmiterea obligațiilor promitentului-vânzător către pârâta locator s-a produs prin activarea clauzei 14 privind "subrogarea".

În ceea ce privește drepturile și obligațiile transmise, trebuie avută în vedere clauza 13.3 din "Acord", potrivit căreia, în cazul în care "promitentul-vânzător/utilizator cedent" hotărăște să declare rezoluțiunea Acordului, acesta are dreptul să recupereze valoarea integrală a prejudiciilor suferite ca urmare a culpei promitentului-cumpărător și ca urmare a desființării acestui Acord, dar nu mai mult de 10% din valoarea Prețului de achiziție al Apartamentului, la care se adaugă 19% TVA.

Așadar, în condițiile în care pârâta, "subrogată" în drepturile și obligațiile promitentului-vânzător, avea dreptul să rețină cu titlu de daune-interese pentru rezoluțiune, o sumă de maxim 10% (+TVA 19%) din prețul de achiziție menționat la clauza 5, este obligată să restituie reclamantei sumele ce depășesc acest plafon, plătite în executarea contractului.

Condiționând dreptul reclamantei la restituirea prestațiilor în caz de reziliere convențională de executarea propriilor obligații ale acesteia, precum și de lipsa culpei, instanța de apel a făcut o greșită aplicare în cauză a efectelor rezilierii "Acordului", cu ignorarea manifestării de voință a părților, care au limitat convențional daunele-interese pentru desființarea contractului din culpa promitentului-cumpărător.

În fine, mai trebuie subliniat că instanța de apel a apreciat în mod eronat că prin decizia nr. 2215/05.12.2017 s-ar fi statuat cu autoritate de lucru judecat că banca nu s-a subrogat în drepturile și obligațiile cedentului.

Dincolo de faptul că, în considerentele deciziei amintite, nu există o asemenea exprimare, se poate observa că instanța anterioară a respins acțiunea în rezoluțiunea "Acordului" pe motiv că promitentul-cumpărător nu și-a îndeplinit obligația de plată a prețului și că actul fusese deja desființat, prin declarație unilaterală de rezoluție, de către pârâtă.

Prin urmare, orice considerente interpretate de instanța de apel în sensul că subrogarea nu privea, eventual, și clauza de limitare a daunelor-interese pentru reziliere apar ca fiind supraabundente (care ar putea lipsi, fără a afecta fundamentul hotărârii), astfel încât nu constituie considerente decisive sau decizorii care să intre sub incidența autorității de lucru judecat.

2.4. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa în parte decizia atacată, numai în ceea ce privește apelurile declarate de ambele părți împotriva sentinței de primă instanță și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel. Va fi menținută dispoziția de respingere a apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de ședință din 15.10.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, având în vedere că această soluție a devenit definitivă, nefiind atacată cu recurs de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2180/2019 din 16 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Casează, în parte, decizia atacată, numai în ceea ce privește apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. și apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3824 din 17.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Menține dispoziția de respingere a apelului declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de ședință din 15.10.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 octombrie 2021.