ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2738/2022

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 4 noiembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat să se constate inexistenta dreptului de creanță al pârâtei pentru suma de 151.951,37 Euro, reprezentând contravaloarea scrisorii de garanție bancara nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A., să se constate că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate prin Acordul de subcontractare nr. FCC-M 015 din 30 ianuarie 2012 și să fie obligată pârâta să convoace reprezentantul investitorului centrului D. în vederea efectuării recepției la terminarea lucrărilor de construcție, să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27 ianuarie 2015, reclamanta S.C. A. S.A. a depus cerere precizatoare a primului capăt de cerere, prin care a înlocuit cererea în constatare cu o cerere în realizarea dreptului, respectiv cu obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să plătească suma de 151.951,37 Euro pe care a preluat-o în mod abuziv prin executarea scrisorii de garanție bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A..

După data formulării cererii de chemare în judecată, pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat executarea și a încasat contravaloarea scrisorii de garanție bancară nr. 13/CD738/PB emisa de C. S.A., astfel încât dreptul reclamantei de a solicita restituirea acestei sume s-a născut.

Prin încheierea din 18 martie 2015, instanța a luat act că pârâta nu mai susține excepția inadmisibilității capătului 2 de cerere (prima teză).

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul aceleiași instanțe, la 3 aprilie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 489.295,39 Euro, cu TVA inclus, echivalentul sumei de 2.278.942,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de reclamantă datorate defectelor de proiectare și execuție la imobilul D., apărute din culpa pârâtei, precum și la dobânda legală aferentă.

Prin încheierea din 6 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de conexitate și a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2018 s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința cererii conexate (dosar nr. x/2018).

Prin sentința civilă nr. 1029 din 8 iulie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă admite excepția lipsei de obiect a capătului al doilea de cerere-teza a doua și respinge acest capăt de cerere, ca rămas fără obiect.

Admite cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 151.951,37 Euro în echivalent în RON raportat la cursul oficial al BNR din ziua plății.

Respinge cererea conexată (dosar nr. x/2018) ca fiind prescris dreptul material la acțiune (ca urmare a admiterii excepției prescripției prin încheierea din data de 28 noiembrie 2018).

Obligă pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 59.140,19 RON.

Împotriva acestei hotărâri și a încheierii din 28 noiembrie 2018, pârâtă B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2018 și a sentinței civile nr. 1029 din 8 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

A fost anulată în parte, încheierea de ședință din 28 noiembrie 2018, în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, și în parte, sentința civilă nr. 1029 din 8 iulie 2020, în ce privește soluționarea cererii principale precizate și a cereri conexate și a fost trimisă cauza spre rejudecare, în aceste limite, aceleiași instanțe.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.A..

Prin memoriul de recurs, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și în rejudecarea apelului respingerea apelului și menținerea încheierii și a sentinței de fond, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta apreciază că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, în argumentarea soluției reținându-se inițial că nu poate fi acceptată interpretarea, conform căreia, termenul de prescripție începe să curgă la expirarea perioadei de garanție, iar în final ca începutul termenului de prescripție coincide cu expirarea termenului de garanție. Astfel, cele două argumente ale instanței sunt diametral opuse.

In concret, în prima faza s-a reținut că raționamentul intimatei este nefondat și s-au prezentat argumentele care susțin această netemeinicie, bazate pe reglementarea explicita a art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ., pe regula prevăzută de art. 2523 C. civ. și pe faptul că termenul de garanție nu poate fi în același timp termen de prescripție, o astfel de concluzie făcând ca în cazul viciilor de rezistență acțiunea să fie imprescriptibilă.

Subsecvent acestei susțineri, motivarea a devenit diametral opusă, iar argumentele instanței contradictorii, abandonându-se teza netemeiniciei apelului și fiind prezentate o serie de motive care susțin contrariul, în baza cărora s-a concluzionat finalmente că începutul termenul de prescripție este de fapt cel al expirării termenului de garanție.

Cele doua teze care se regăsesc în motivarea hotărârii și care ar trebui să susțină în mod concomitent soluția, sunt în realitate contrare, iar această împrejurare determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în continuare recurenta făcând referire la practica Înaltei Curți de Casație si Justiție pe acest aspect.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta apreciază că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, reprezentate de art. 2531 alin. (1) lit. b) și art. 2523 C. civ.

În acest context, recurenta solicită instanței de recurs să constate că instanța de apel a fost în eroare cu privire la obiectul cererii conexe și a depășit limitele învestirii, iar aceasta eroare a fost hotărâtoare în pronunțarea unei soluții greșite asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Contrar susținerilor eronate ale instanței de apel, aceasta nu a fost învestită să analizeze pretenții ipotetice ale intimatei S.C. B. S.R.L. și nici să verifice o prescripție ipotetică, ci să analizeze și să se pronunțe în legătură cu pretențiile concrete formulate de această parte prin cererea de chemare în judecată, în legătură cu care se pot stabili: momentul descoperirii viciului care sta la baza pretențiilor, în sensul art. 2531 C. civ. și momentul la care s-a cunoscut nașterea dreptului la acțiune, în sensul art. 2523 C. civ.

Astfel, faptul că urmările viciilor pot continua să apară și să se manifeste în noi moduri, nu prezintă nicio relevanță în problema prescripției, întrucât intimata nu a emis pretenții în legătură cu manifestări viitoare ale unor vicii care nu au apărut încă, ci în legătură cu manifestări deja concretizate fizic.

Or, dacă viciile în legătură cu care s-au emis pretenții s-au manifestat deja, iar intimata a și făcut reparațiile subsecvent cărora a emis pretențiile deduse judecății, înseamnă că poate fi stabilit în mod obiectiv un moment temporar la care viciul a fost descoperit.

Momentul descoperirii viciului nu poate fi plasat în timp decât anterior reparației efectuată în legătură cu manifestarea acestuia, fiind evident că dacă manifestarea specifică nu s-ar fi observat, reparația nu ar fi avut loc.

In ceea ce privește eventualele vicii care se vor manifesta în viitor, acestea, împreuna cu pretențiile aferente lor, vor genera termene de prescripție distincte, fără legătură însă cu prescripția ce trebuie analizată în cauza de față.

In concluzie, pentru că în cauza de față se pun în discuție pretenții în legătură cu manifestări concrete ale viciilor, iar nu pretenții ipotetice în legătură cu manifestări potențiale, analizarea prescripției nu trebuia făcută în mod teoretic, ci în mod concret, raportat la datele care rezultă din probele administrate în cauză.

Mai susține recurenta că, în cauză nu prezintă relevanță nici termenul de garanție de 3 ani și 3 luni prevăzut în procesul-verbal de negociere și nici termenul de garanție de 10 ani prevăzut de art. 30 din Legea nr. 10/1995, întrucât viciile au fost descoperite înainte de împlinirea acestor termene, astfel că prescripția a început să curgă chiar de la data descoperirii lor.

Practic, regula referitoare la începutul prescripției extinctive în cazul acțiunii în răspundere pentru viciile lucrului, lucrării sau construcției se caracterizează prin aceea că stabilește două momente alternative de la care poate începe să curgă prescripția și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, constând în data descoperirii viciilor, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, constând în data expirării termenului de garanție.

Așadar, dacă înăuntrul termenului (legal sau, după caz, convențional) de garanție partea a descoperit viciul ascuns, atunci de la momentul descoperirii începe să curgă termenul de prescripție extinctivă. Data descoperirii viciilor este o chestiune de fapt care se stabilește prin orice mijloc de proba.

Doar dacă partea nu a descoperit viciul înăuntrul termenului de garanție, termenul de prescripție începe să curgă la expirarea acestuia or, în cauză, intimata nu a pus în discuție nici vicii nedescoperite și nici manifestări nedescoperite ale unor vicii, astfel încât termenul de început al prescripției să nu fi început să curgă.

În acest sens, recurenta susține că intimata a pus în discuție vicii pe care le-a descoperit și manifestări ale viciilor pe care le-a reparat, astfel încât problema prescripției nu poate primi o rezolvare teoretică, ci trebuie să primească o rezolvare concretă în raport cu data descoperirii viciilor în considerarea cărora s-a formulat cererea de chemare în judecată.

In speță, contrar celor reținute prin hotărârea recurată, intimata a recunoscut că a constatat încă din 27 noiembrie 2013 viciile pentru care solicita despăgubiri, respectiv pretinsa eroare de proiectare a planșeului de la cota -9,10 m și fisurile apărute la acest planșeu, întocmind un raport complet cu privire la acestea si la soluțiile de remediere, în luna iulie 2014.

Așadar, întrucât a început să curgă la 27 noiembrie 2013 și/sau cel mai târziu în luna iulie 2014, dreptul la acțiune al apelantei s-a prescris cu mult înainte de formularea cererii sale în pretenții, aceasta din urmă fiind înregistrată la 2 aprilie 2018.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de apel, nu prezintă nicio relevanță data la care societatea B. S.R.L. pretinde că ar fi cunoscut costurile totale necesare remedierii viciilor, întrucât, referindu-se la începutul prescripției, legiuitorul face referire exclusivă la data descoperirii viciilor, iar nu la data contabilizării pagubelor produse de vicii. In plus, intimata nici nu ar putea să invoce propria culpa de a fi amânat executarea lucrărilor de remediere a viciilor pe care le cunoștea încă din anul 2013, pentru a prelungi în mod artificial durata termenului de prescripție.

Având în vedere că decizia atacată este nelegală, întrucât nesocotește prevederile art. 2531 alin. (1) lit. b) și art. 2523 C. civ., concluzia instanței de apel în sensul în care "nu poate stabili un moment al descoperirii viciilor care au cauzat fisurile și infiltrațiile reclamate" nu poate fi primită din moment ce așa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulate de intimată, manifestările viciilor reclamate în cauza au fost deja reparate.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 15 iunie 2022, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 8 iulie 2022, recurenta a solicitat respingerea apărărilor intimatei ca fiind nefondate, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 22 septembrie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 73 din 19 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 15 decembrie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor de nelegalitate invocate și circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri judecătorești se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În cadrul criticilor de nelegalitate subsumate motivului de recurs amintit anterior, recurenta a arătat că motivarea instanței de apel cu privire la momentul de început al termenului de prescripție extinctivă al dreptului la acțiune aparținând intimatei B. S.R.L. este contradictorie.

Arată recurenta că în argumentarea deciziei atacate instanța de apel a reținut inițial că nu poate fi acceptată interpretarea conform căreia termenul de prescriție începe să curgă la expirarea perioadei de garanție, pentru ca în final să concluzioneze că începutul termenului de prescripție extinctivă coincide cu expirarea termenului de garanție.

Totodată, recurenta subliniază că motivarea sumară și confuză a unei hotărâri judecătorești echivalează din punct de vedere juridic cu nemotivarea acesteia.

În raport de cele evocate, instanța supremă reține că sub aspectul soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune a cererii conexate, formulată în cauză de către intimata-pârâtă B. S.R.L., și dispusă de prima instanță prin încheierea de ședință din 28.11.2018, instanța de apel a considerat corectă interpretarea dată de către tribunal prevederilor art. 2531 alin. (1) lit. "b" din C. civ., în sensul stabilirii a două momente alternative de la care poate începe să curgă termenul de prescripție extinctivă în cazul dreptului la acțiune în răspundere pentru vicii ascunse dar că a mai considerat că termenul legal de garanție de la împlinirea căruia începe să curgă termenul de prescripție, în situația în care viciul nu a fost descoperit înăuntrul perioadei de garanție, este cel de 10 ani reglementat de art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea in construcții, iar nu cel de trei ani reglementat de C. civ.

A mai reținut instanța de apel că nu se poate identifica în cauză un moment al descoperirii viciilor care au cauzat fisurile și infiltrațiile reclamate prin cererea conexă câtă vreme viciile ascunse ale construcțiilor nu pot fi reduse la primele efecte exteriorizate ale acestora iar în ceea ce privește pretențiile deduse judecății de B. S.R.L. a considerat că partea nu putea prezenta un interes mai devreme de 31.10.2014, raportat la reparațiile efectuate de apelantă ulterior datei menționate; pentru viciile descoperite anterior, B. S.R.L. având la dispoziție posibilitatea executării scrisorii de garanție.

Se observă așadar că instanța de apel a prezentat un raționament logico juridic, chiar dacă inadecvat prin raportare la circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, pe care se sprijină decizia recurată și că nu se poate reține o motivare contradictorie sau sumară a hotărârii judecătorești atacate, astfel cum pretinde recurenta, situație față de care criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civile apar ca nefondate.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la pronunțarea de către instanța de apel a unei decizii prin care s-au încălcat sau aplicat greșit normele de drept material, subsumate motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se reține că instanța de apel, în mod necorespunzător, a dat valență termenului de prescripție extinctivă stabilit prin art. 29 din Legea nr. 10/1995, ca termen special de garanție, cu ignorarea momentului de la care cel mai târziu poate să înceapă să curgă, în speță, prescripția extinctivă.

Astfel, potrivit art. 2531 alin. (1) lit. "b" din C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile ascunse începe să curgă, în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.

Potrivit alin. (4) al articolului redat anterior, termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanție înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.

Potrivit alin. (5) al textului de lege enunțat, prin dispozițiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanție speciale, legale sau convenționale.

Așadar, termenul de garanție stabilit de C. civ. marchează momentul la care cel mai târziu poate începe să curgă prescripția extinctivă numai dacă, în cazul concret, nu își găsește aplicare un termen special de garanție, indiferent că acesta ar fi legal sau convențional, spre exemplu: art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, ce instituie un termen determinat de 10 ani de la recepția lucrării, pentru viciile ascunse obișnuite, precum și un termen nedeterminat, pe întreaga durată a construcției, pentru viciile structurii de rezistență.

Prin urmare, instanța de apel a interpretat greșit art. 29 din Legea nr. 10/1995 referitor la termenul special de garanție și, în mod necorespunzător, a stabilit că dreptul apelantei B. S.R.L. de a acționa în justiție putea apărea numai în măsura în care scrisoarea de garanție executată nu îi acoperea costul reparațiilor, fără a mai avea relevanță momentul de la care a luat cunoștință efectiv de apariția viciilor ascunse obișnuite, în înțelesul normei evocate. Pe de altă parte, părțile au convenit și ca scrisoarea de garanție consemnată în baza subcontractului nr. FCC-M 015 201-4601 din 30.01.2012 să aibă o durată de valabilitate cuprinsă între 1.04.2013-30.06.2016, fapt pentru care instanța de apel avea obligația de a se apleca asupra incidenței art. 2531 alin. (5) coroborat cu art. 2515 din C. civ. termenele de prescripție putând fi reduse sau mărite prin acordul expres al părților, în condițiile stabilite de legiuitor. Această din urmă dispoziție legală, care își găsește aplicabilitatea în dosar, impunea cercetarea pretențiilor deduse judecății din perspectiva altui termen de garanție.

Față de cele expuse, având în vedere și prevederile legale invocate, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În atare condiții, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul formulat de A. S.A., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 73 din 19 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

Casează decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2022.