ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 914/2024

Ședința publică din data de 23 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

La data de 27 ianuarie 2015, reclamanta A. S.A. a depus cerere precizatoare a primului capăt de cerere, prin care a înlocuit cererea în constatare cu o cerere în realizarea dreptului, respectiv cu obligarea pârâtei B. S.R.L. să plătească suma de 151.951,37 euro pe care a preluat-o în mod abuziv prin executarea scrisorii de garanție bancară nr. 13/CD738/PB emisă de C. S.A.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul aceleiași instanțe la date de 3 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 489.295,39 euro, cu TVA inclus, echivalentul sumei de 2.278.942,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de reclamantă cauzate de defecte de proiectare și execuție la imobilul D., apărute din culpa pârâtei, precum și la dobânda legală aferentă.

Prin încheierea din 6 septembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de conexitate și a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2014.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2018 s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința cererii conexate (dosar nr. x/2018).

Prin sentința civilă nr. 1029 din 8 iulie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de obiect a capătului al doilea de cerere - teza a doua și a respins acest capăt de cerere ca rămas fără obiect.

A admis cererea precizată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 151.951,37 euro în echivalent în RON raportat la cursul oficial al BNR din ziua plății.

A respins cererea conexată (dosar nr. x/2018) ca fiind prescris dreptul material la acțiune, ca urmare a admiterii excepției prescripției prin încheierea din data de 28 noiembrie 2018.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 59.140,19 RON.

Prin decizia civilă nr. 73 din 19 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 28 noiembrie 2018 și a sentinței civile nr. 1029 din 8 iulie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

A fost anulată în parte încheierea de ședință din 28 noiembrie 2018, în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, și în parte sentința civilă nr. 1029 din 8 iulie 2020, în ceea ce privește soluționarea cererii principale precizate și a cererii conexate și a fost trimisă cauza spre rejudecare, în aceste limite, aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în ceea ce privește soluția asupra excepției prescripției extinctive, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2531, art. 2515 C. civ. și statuările obligatorii ale instanței supreme din decizia de casare, prin care a fost trasată instanței de rejudecare dispoziția de a analiza excepția prescripției dreptului la acțiune cu luarea în considerare a existenței unui termen de garanție special, stabilit convențional, care modifică începutul curgerii termenului de prescripție.

Recurenta-pârâtă a menționat că potrivit art. 5 din Procesul-verbal oficial de negociere, parte integrantă din Subcontractul nr. FCC-M­_015/30.01.2012 încheiat între B. S.R.L. și A. S.A., termenul de garanție contractuală convențională a fost de 3 ani și 3 luni, de la efectuarea recepției la terminarea lucrărilor cu beneficiarul clădirii, prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor din 02.09.2013. Astfel, termenul de garanție contractuală expira la 02.12.2016, de la acest moment începând să curgă termenul de prescripție de 3 ani, care se împlinea la 02.12.2019.

A mai adăugat recurenta că scrisoarea de garanție de bună execuție avea o durată de valabilitate cuprinsă între 01.04.2013 - 30.06.2016, așa cum a reținut instanța supremă.

Prin urmare, a susținut autoarea cererii de recurs că doar la împlinirea acestui termen de garanție convețional începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru acțiunea în răspundere pentru vicii, cursul termenului de prescripție fiind astfel modificat prin acordul părților, aspect permis de dispozițiile art. 2515 C. civ.

Totodată, s-a mai arătat că prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că instanța de apel avea obigația de a analiza incidența dispozițiilor art. 2531 alin. (5) coroborat cu art. 2515 C. civ.

În continuare, recurenta a precizat că nu există un moment obiectiv al descoperirii viciilor, acestea fiind continue, manifestându-se pe întreaga perioadă de garanție contractuală.

De altfel, instanța de apel nu a indicat momentul descoperirii viciilor, dar a afirmat că termenul de prescripție a început să curgă cel târziu la data executării scrisorii de garanție bancară, anume la 04.12.2014, însă nu există niciun temei legal pentru a considera această dată ca marcând începutul curgerii prescripției extinctive. A apreciat recurenta că acest raționament greșit al instanței ar conduce la concluzia absurdă că dacă societatea pârâtă ar fi înțeles să execute scrisoarea de garanție de bună execuție în ultima zi de valabilitate a acesteia, respectiv la 30.06.2016, ar fi prelungit termenul de prescripție care s-ar fi calculat de la această dată.

Concluzionând privitor la criticile ce vizează soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune, recurenta-pârâtă a precizat că, dat fiind că fisurile au apărut și au evoluat pe întreaga durată a termenului de garanție, neexistând un moment obiectiv al descoperiri acestora, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă doar de la expirarea perioadei de garanție convențională de 3 ani și 3 luni, 02.12.2016, și s-a împlinit la 02.12.2019.

În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material privind răspunderea contractuală, respectiv art. 1350 și art. 1530 C. civ., a normelor privind răspunderea pentru vicii - art. 1879 C. civ., precum și a normelor din legea specială, Legea nr. 10/1995 referitoare la răspunderea proiectantului pentru vicii, art. 22 lit. f), art. 23 lit. k), art. 29 - forma în vigoare la data încheierii contractului.

De asemenea, a criticat recurenta decizia atacată și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 1879 alin. (3) teza a doua C. civ. privind cazul de exonerare a subantreprenorului de răspundere.

În dezvoltarea acestei din urmă critici a precizat titulara memoriului de recurs că, în mod eronat a reținut instanța de apel acest caz de exonerare de răspundere a reclamantei, având în vedere că acesteia i se impută cu precădere un viciu de proiectare, care rezultă din probele administrate în cauză. Prin urmare, nu putea fi incident cazul de exonerare de răspundere al subantreprenorului executant, prevăzut de art. 1879 alin. (3) teza a doua C. civ.. Pentru a fi aplicabil acest caz de exonerare, reclamanta trebuia să dovedească faptul că viciile rezultau din deciziile antreprenorului ori din expertizele sau planurile proiectantului, or, în cauză nu s-a reținut din probele administrate că societatea pârâtă i-ar fi dat indicații sau ar fi luat decizii în ceea ce privește execuția lucrărilor, planurile fiind întocmite chiar de reclamantă.

Totodată, a mai menționat că sunt eronate aprecierile instanței de apel care a reținut, în acord cu prima instanță că intimata A. S.A. ar fi respectat cerințele contractuale în momentul în care a luat în considerare o variație de temperatură de cel mult 8 grade Celsius și că ar fi respectat tema de proiectare propusă de proiectantul general, întrucât din nicio probă administrată în dosar nu rezultă că în tema de proiectare s-ar fi prevăzut o variație de temperatură de 8 grade Celsius.

Recurenta-pârâtă a mai criticat raționamentul instanței de apel prin care a reținut că apelanta B. S.R.L., în calitate de antreprenor general, era prima care trebuia să cunoască dacă subsolurile vor fi sau nu încălzite/ventilate, neputând ulterior să invoce față de intimata A. S.A. necomunicarea acestor detalii prin simpla afirmație că aceasta ar fi trebuit să verifice.

În susținerea acestei critici a arătat că reclamanta cunoștea care urma să fie destinația subsolurilor -3 și -2 precum și situația concretă a imobilului, iar în calitatea sa de proiectant de specialitate al plăcilor precomprimate, trebuia să cunoască toate normativele legale în vigoare prin care se stabilesc variațiile de temperatură care trebuie avute în vedere pentru elementele structurale situate inclusiv în spații interioare neîncălzite.

S-a mai criticat și raționamentul prin care instanța de apel a reținut că, simplul fapt că pârâta B. S.R.L., în calitate de antreprenor general, sau proiectantul general al clădirii au verificat proiectul întocmit de reclamanta A. S.A., ar face ca proiectantul de specialitate, reclamanta, să fie exonerat de orice răspundere pentru modul de întocmire a proiectului pentru lucrările sale, neîncadrându-se astfel în ipoteza cazului de exonerare prevăzut de art. 1879 C. civ.

În final, recurenta-pârâtă a apreciat că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1350 și art. 1530 C. civ., fapta ilicită a reclamantei A. S.A. constând în erorile de proiectare și de execuție ale planșelor precomprimate, viciul de proiectare fiind cauza principală a apariției fisurilor asupra planșeelor care fac obiectul litigiului.

În ceea ce privește prejudiciul s-a arătat că acesta constă în contravaloarea lucrărilor de remediere a viciilor/fisurilor apărute în planșeul dintre subsolul -3 și subsolul -2 al imobilului, fiind consecința directă și necesară a neexecutării în mod culpabil de către reclamantă a obligațiilor contractuale conform art. 1530 C. civ.. A mai adăugat că reclamanta a refuzat remedierea pe propria cheltuială a viciilor constatate prin raportul de expertiză tehnică, încălcând astfel prevederile art. 22 lit. f), art. 23 lit. k) și art. 29 din Legea nr. 10/1995 precum și prevederile art. 35 din Condițiile generale contractuale ale subantreprenorilor din România.

Prin întâmpinare, intimata A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În cuprinsul întâmpinării au fost formulate apărări ce vizează inadmisibilitatea criticilor referitoare la fondul cauzei, apreciindu-se că recurenta solicită reaprecierea probatoriului administrat în cauză, toate trimiterile la încălcarea unor norme de drept material de către instanța de apel fiind făcute în mod formal.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2024, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, părțile neexercitându-și însă acest drept.

Prin încheierea din data de 19 martie 2024, instanța supremă a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în ședință publică la 9 aprilie 2024.

În considerentele acestei încheieri s-a reținut că apărările intimatei privind inadmisibilitatea criticilor recurentei referitoare la fondul cauzei nu prezintă valențele unei veritabile excepții de nulitate a recursului, întrucât nu vizează întregul memoriu de recurs, apărările urmând a fi avute în vedere cu ocazia analizării recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulând critici atât cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune privitor la cererea de chemare în judecată conexată, cât și cu privire la soluționarea pe fond a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.

Printr-un prim set de critici recurenta a susținut încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2531 C. civ., art. 2515 C. civ., cu nerespectarea statuărilor instanței de recurs din decizia civilă nr. 2738/15.12.2022, obligatorii potrivit art. 501 C. proc. civ.

În aprecierea recurentei, instanței de apel i-a fost trasată obligația de a analiza excepția prescripției dreptului la acțiune luând în considerare un termen de garanție special, stabilit convențional, care modifică începutul termenului de prescripție, obligație care nu a fost respectată de instanța de apel, aceasta reiterând aceleași aspecte ce au fost reținute și de prima instanță de fond. Or, stabilind că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă cel mai târziu la data executării scrisorii de garanție bancară, instanța de apel nu a dat nici o valență termenului de garanție convențională de 3 ani și 3 luni, de la împlinirea căruia a început să curgă termenul de prescripție.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în calea extraordinară de atac că momentul care marchează începutul termenului de prescripție a dreptului material la acțiune nu coincide cu data la care a luat cunoștință de existența viciilor ascunse, ci cu data expirării termenului de garanție stabilit pe cale convențională, respectiv de la data de 02.12.2016, susținând că prin convenția părților a fost schimbat cursul termenului de prescripție, în condițiile art. 2515 C. civ.

Aceste critici sunt neîntemeiate.

Astfel, prima instanță de recurs a reținut că scrisoarea de garanție consemnată în baza subcontractului nr. FCC-M 015 201-4601 din 30.01.2012 are o durată de valabilitate cuprinsă între 01.04.2013-30.06.2016, astfel că instanța de apel trebuia să cerceteze pretențiile deduse judecății din perspectiva altui termen de garanție, respectiv cel stabilit prin convenția părților, și să se aplece asupra incidenței art. 2531 alin. (5) C. civ. și art. 2515 C. civ., termenele de prescripție putând fi mărite sau reduse prin acordul expres al părților, în condițiile stabilite de legiuitor.

În același timp, instanța de recurs a stabilit că, în mod necorespunzător, instanța de apel a dat valență termenului de prescripție extinctivă stabilit prin Legea nr. 10/1995, ca termen special de garanție, cu ignorarea momentului de la care cel mai târziu poate să înceapă să curgă, în cauză, prescripția extinctivă. În continuare, după redarea dispozițiilor art. 2531 alin. (1) lit. b) C. civ., instanța de recurs a mai reținut că instanța de apel, în mod necorespunzător, a stabilit că dreptul apelantei de a acționa în justiție putea apărea numai în măsura în care scrisoarea de garanție executată nu acoperea costul reparațiilor, fără a mai avea relevanță momentul de la care a luat cunoștință efectiv de apariția viciilor ascunse obișnuite, în înțelesul normei evocate.

În rejudecare, instanța de apel, dând eficiență statuărilor primei instanțe de recurs, a stabilit corect sensul reglementărilor din art. 2531 alin. (5) C. civ., respectiv că termenul de garanție prevăzut de acest text de lege se aplică numai dacă nu există un termen de garanție special. Aplicând aceste prevederi, a arătat că în cauză există un termen de garanție convențional de 3 ani și 3 luni. În continuare, instanța de apel a reținut judicios că existenta unui termen de garanție special nu înlătură aplicarea dispozițiilor art. 2531 alin. (1) lit. b) teza finală C. civ., astfel că, și în situația în care părțile au agreat un termen convențional de garanție, termenul de prescripție începe să curgă tot de la data descoperirii viciilor, dacă aceasta a avut loc înainte de expirarea perioadei de garanție stabilită prin convenție. Instanța de apel a înlăturat, astfel, criticile apelantei potrivit cărora existența unui termen de garanție special convențional modifică momentul de început al termenului de prescripție, potrivit art. 2515 C. civ., în sensul că acesta va începe să curgă doar de la data expirării termenului de garanție. Curtea de apel a argumentat corect că și în acest caz rămâne relevant momentul descoperirii viciilor ascunse. Raționând astfel, instanța a dat relevanță momentului de la care reclamanta din cererea conexată a cunoscut efectiv apariția viciilor, așa cum a dispus prima instanță de recurs, aplicând corect dispozițiile art. 2531 alin. (1) lit. b) și alin. (5) C. civ.. Deoarece acest moment se situează în interiorul termenului de garanție, nu mai prezintă importanță data când s-a împlinit termenul special convențional de garanție, întrucât termenul de prescripție a început să curgă de la un moment anterior.

Rezultă din cele expuse mai sus că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 2531 C. civ., art. 2515 C. civ. cu respectarea statuărilor instanței de recurs, potrivit art. 501 C. proc. civ.

Subsumat aceluiași motiv de casare recurenta invocă inexistența unui moment obiectiv al descoperirii viciilor, susținând că acestea sunt continue și se manifestă pe toată perioada de garanție contractuală.

Privitor la aceste critici, prioritar, se impune observația că ele au fost deduse spre analiză și instanței de apel, argumentele expuse de această instanță nefiind criticate sub aspectul nelegalității lor.

Or, pentru formularea unor veritabile motive de recurs cu privire la aceleași aspecte, recurenta ar fi trebuit să se raporteze la modalitatea în care instanța de apel a răspuns în concret criticilor sale.

Cu alte cuvinte, reclamanta avea obligația să invoce, punctual, motivele de nelegalitate identificate prin raportare la judecata realizată de instanța de control judiciar devolutiv, având în vedere că instanța de recurs se pronunță exclusiv din perspectiva legalității deciziei recurate.

Apoi, stabilirea momentului de început a curgerii termenului de prescripție s-a realizat după evaluarea probelor administrate în cauză, inclusiv a propriilor afirmații ale reclamantei din cererea conexată, instanța de apel reținând că, cel mai târziu, existența viciilor ascunse a fost cunoscută la data executării scrisorii de garanție bancară. Instanța de apel s-a raportat și la pretențiile reclamantei menționate în cererea de chemare în judecată, respectiv contravaloarea reparațiilor efectuate deja de aceasta anterior sesizării primei instanțe, pentru remedierea fisurilor produse anterior datei sesizării, cuantumul concret al acestora nefiind pretins prin raportare la fisurile ulterioare. Acestea au fost limitele stabilite de reclamantă și în aceste limite a avut loc analiza prescripției, la acea dată fiind deja cunoscute efectele concrete, care, de altfel, au și fost invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, posibilele efecte viitoare nefăcând obiectul acestei judecăți.

Reținând cele expuse mai sus, se impune observația că momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, când, cel mai târziu, reclamanta a cunoscut prejudiciul afirmat prin cererea de chemare în judecată, reprezintă o împrejurare de fapt, care se determină de către judecătorii de fond, urmare a evaluării circumstanțelor concrete ale cauzei, pe baza analizei probatoriului, în recurs neputându-se proceda la reaprecierea situației de fapt, astfel stabilite.

Se constată, astfel, că aceste aspecte deduse judecății, prin intermediul căii extraordinare de atac nu se circumscriu cazurilor expres reglementate de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., din moment ce reclamanta își reiterează, ca atare, motivele de apel și își exprimă nemulțumirea față de aprecierea instanței de apel asupra probatoriilor, precum și asupra situației de fapt deduse judecății, fiind în realitate critici de netemeinicie.

Un alt set de critici încadrate tot în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează fondul litigiului, recurenta susținând greșita aplicare a normelor de drept material privind răspunderea civilă contractuală-art. 1350 și art. 1530 C. civ.-, dar și a normelor de drept vizând răspunderea pentru vicii- art. 1879 C. civ., precum și a normelor din legea specială, Legea nr. 10/1995 referitoare la răspunderea proiectantului pentru vicii, art. 22 lit. f), art. 23 lit. k), art. 29 - forma în vigoare la data încheierii contractului.

Analiza argumentelor dezvoltate de recurentă în susținerea criticilor relevă că în cvasitotalitatea lor acestea vizează netemeinicia deciziei recurate și nu nelegalitatea acesteia.

Sub un prim aspect, recurenta a afirmat că instanța de apel a reținut în mod greșit incidența cazului de exonerare de răspundere a societății A. S.A., prevăzut de art. 1879 alin. (3) C. civ., sub argumentul că planul de proiectare întocmit de acesta a fost verificat de recurentă și de proiectantul general, omițând calitatea societății A. S.A. de proiectant de specialitate al planșelor precomprimate, deși din toate probele administrate în cauză rezultă în mod evident culpa acestuia în proiectarea și executarea defectuoasă a lucrărilor subcontractante. De asemenea, deși activitatea de proiectare este temeiul răspunderii civile, instanța de apel a reținut numai calitatea de subantreprenor executant. Mai mult, din probele administrate, nu rezultă că recurenta i-ar fi dat indicații sau că ar fi luat decizii în ce privește execuția lucrărilor de către intimată, planurile fiind întocmite de aceasta și nu de un alt proiectant.

Instanța de recurs reține că prin cererea de apel au fost invocate critici identice, apelanta imputându-i primei instanțe greșita aplicare a art. 1879 alin. (3) C. civ., arătând că din expertizele administrate în cauză rezultă culpa intimatei atât în calitate de proiectant, cât și în calitate de executant al plăcilor comprimate.

Criticile au fost analizate detaliat de instanța de apel și, contrar alegațiilor recurentei, a fost reținută atât calitatea de proiectant a intimatei, cât cea de executant, în sensul Legii nr. 10/1995, însă doar în limitele ce rezultă din contractul încheiat de părți.

Apoi, se constată că deși se invocă o greșită interpretare și aplicare a art. 1879 alin. (3) C. civ., în fapt, recurenta face trimitere la probele administrate în cauză și își exprimă nemulțumirea față de modul în care acestea au fost valorificate la stabilirea situației de fapt, criticând și raționamentul instanței de apel privitor la obligațiile ce îi reveneau recurentei în calitate de antreprenor general.

Similar, toate susținerile recurentei privitoare la fapta ilicită imputată intimatei, la culpa ei în proiectarea eronată, la prejudiciu și legătura de cauzalitate fac trimitere exclusiv la probele administrate în cauză, care sunt prezentate de recurentă potrivit propriei sale aprecieri, cu scopul de a contrazice dezlegările instanței de apel, critici care nu pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Aceste critici care vizează aspecte de netemeinicie, nu pot fi examinate în recurs întrucât situația de fapt și aprecierea probelor administrate intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Concluzia ce se desprinde din analiza susținerilor părții este că recurenta nu supune cenzurii instanței de recurs modul de aplicare a dispozițiilor de drept material sau dezlegările oferite unor probleme de drept, ci tinde să dovedească netemeinicia raționamentului precedentei instanțe, construit pe baza situației de fapt stabilite pe baza aprecierii probelor.

Împrejurarea că recurenta-pârâtă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat concluzia instanței de apel asupra respectării obligațiilor contractuale și a prevederilor din legea specială de către intimată, cu consecința constatării lipsei culpei și a exonerării acesteia de răspundere, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte reține că întreaga construcție a acestui din urmă set de critici prezintă valențele unui veritabil control de temeinicie, incompatibil cu structura căii extraordinare de atac, în care se exercită exclusiv un control de legalitate a hotărârii recurate.

Finalitatea urmărită de recurenta-pârâtă este de a se obține o nouă verificare a susținerilor sale, deși litigiul a parcurs cele două etape devolutive prevăzute de lege. În recurs, însă, nu se reia judecata în fond, ci se analizează legalitatea hotărârii iar, numai în eventualitatea neconformității acesteia cu legea, poate fi dispusă casarea, așa încât partea avea obligația să se raporteze la considerentele instanțele de apel, să le combată și să expună un raționament juridic contrar, apt să releve greșita aplicare a legii. Simpla expunere a propriei viziuni asupra situației de fapt deduse judecății, cu trimitere la probele dosarului, nu este suficientă pentru a declanșa controlul de legalitate în calea extraordinară de atac.

În concluzie, susținerile părții nesocotesc caracterul de cale extraordinară de atac a recursului.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 992A din 9 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 992A din 9 iunie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2024.