ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1538/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

- rezilierea contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014 în temeiul art. 10.2.2 din contract;

- obligarea pârâtei la plata de daune-interese în temeiul art. 10.3 din contract, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului și a construcției, evaluate provizoriu la suma de 5.000 Euro, urmând ca valoarea acestora să fie stabilită prin administrarea probei cu expertiză;

- obligarea pârâtei la restituirea diferenței dintre suma achitată de către reclamantă pârâtei până la momentul acțiunii și valoarea lucrărilor executate efectiv de către aceasta, potrivit calității acestora, diferență evaluată provizoriu la 43.548 Euro, urmând ca valoarea acesteia să fie stabilită prin administrarea probei cu expertiză;

- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată și până la plata efectivă a diferenței dintre suma achitată de către reclamantă pârâtei până la momentul acțiunii și valoarea lucrărilor executate efectiv de către aceasta, potrivit calității acestora, diferență evaluată provizoriu la 43.548 Euro;

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu art. 453 C. proc. civ.

În drept, reclamanta a invocat prevederile contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014, dispozițiile art. 1350, art. 1530, art. 1531, art. 1872, art. 1549, art. 1517, art. 1551 și art. 1552 C. civ., precum și art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, rezilierea contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014 în temeiul art. 10.2.1 lit. b) din contract, obligarea reclamantei la plata de daune-interese conform art. 10.3 din contract, constând în restul de plată neachitat în cuantum de 584.740,72 RON și a penalităților de întârziere, calculate conform art. 9.2 coroborat cu art. 10.2.1 lit. b) din contract, începând cu data la care facturile restante au devenit exigibile și până la data achitării efective a debitului.

Prin sentința civilă nr. 3697 din 11.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, s-a dispus rezilierea contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014 în temeiul art. 10.2.2. din contract și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 16.574,24 Euro, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului și a construcției și a sumei de 39.461 Euro, reprezentând diferența dintre suma achitată de reclamantă și valoarea lucrărilor executate de pârâtă, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.518,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus în cuantum de 10.000 RON, taxa judiciară de timbru în cuantum de 19.768,08 RON și onorariu de expert în cuantum de 750 RON.

Prin sentința civilă nr. 1930 din 06 iulie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis cererea principală, s-a dispus rezilierea contractului de antrepriză nr. x din 11.09.2014 din culpa pârâtei-reclamante, a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 16.574,24 Euro, în echivalentul în RON la data plății, cu titlu de daune interese și a sumei de 39.461 Euro, în echivalentul în RON la data plății, reprezentând diferența dintre suma achitată de către reclamantă și valoarea lucrărilor efectiv executate de către pârâtă, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii acțiunii principale (25.06.2015) până la data achitării efective a debitului. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională.

De asemenea, a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 40.518,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2023, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii apelantei de încuviințare a probei cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții cu motivarea că urmează a fi analizată utilitatea acestei probe în condițiile în care s-ar admite apelul, ar fi anulată sentința atacată și ar fi evocat fondul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 283A din 24.02.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI -a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul și a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 40.518 RON, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat pe proba cu expertiză solicitată, s-au încălcat prevederile art. 13 si art. 14 C. proc. civ. și s-a făcut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 476, art. 478 și art. 479 C. proc. civ., cu încălcarea interpretării obligatorii statuate prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2020, pronunțate în completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În acest sens, se arată că la termenul de judecată din 27 ianuarie 2023, instanța de apel nu s-a pronunțat pe solicitarea apelantei-pârâte de efectuare a unei noi expertize tehnice în specialitatea construcții, cu motivarea că nu se află în etapa procesuală în care să se poată pronunța pe această solicitare, urmând a pune în discuție admisibilitatea probei în situația în care s-ar anula sentința apelată și s-ar evoca fondul.

În opinia recurentei, procedând astfel, instanța de apel a soluționat cauza ca o veritabilă instanță de casare, deși a fost învestită cu soluționarea căii de atac a apelului, fiind încălcat dreptul la apărare, principiul contradictorialității, regula dublului grad de jurisdicție, efectul devolutiv al apelului și regulile privind admisibilitatea probelor, astfel cum au fost dezlegate prin Decizia RIL nr. 9/2020.

Se mai arată că instanța de apel a motivat respingerea probei prin faptul că aceasta nu a fost solicitată în prima instanță, în cel de-al doilea ciclu procesual, încălcându-se astfel dispozițiile art. 478 și art. 479 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate cu forță obligatorie prin decizia antereferită.

În opinia recurentei, instanța de apel a încălcat și regulile privind regimul probatoriu al prezumțiilor la începerea lucrărilor pe terenul aparținând reclamantei.

Recurenta susține că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a motivat de ce nu a fost încuviințată proba cu expertiză și, de asemenea, nu a analizat solicitarea recurentei privind încălcarea regimului probatoriu al prezumțiilor.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței apelate în ceea ce privește calitatea martorului C. de reprezentant a reclamantei.

Totodată, recurenta consideră că pentru aceleași motive este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât s-a creat recurentei o situație mai grea în propriul apel.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la mandat, întrucât nu a reținut mandatul acordat de reclamantă martorului C., chiar și tacit. Sub acest aspect, s-a menționat că declarația martorului C. se coroborează cu înscrisurile depuse la dosar în calea de atac a apelului.

În continuare, recurenta susține că nu a fost executat contractul, întrucât intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de plată a lucrărilor efectuate.

În aprecierea recurentei, era esențială pentru dezlegarea prezentei cauze calificarea corectă a proceselor-verbale de finalizare a stadiului fizic al lucrărilor.

Mai arată recurenta că prețul contractului a fost stabilit global, eșalonat pe etape și nu potrivit unui deviz, iar lucrările au început la ordinul și solicitarea beneficiarului, fără a exista o autorizație de construcție.

De asemenea, în aprecierea recurentei, au fost aplicate greșit regulile prevăzute în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea construcțiilor.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22 mai 2023, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului.

Cauza a fost înregistrată la 06 aprilie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu s-au conformat în acest sens.

Prin încheierea din 29 februarie 2024, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 25 aprilie 2024.

Prin încheierea din 25 aprilie 2024 a fost amânată soluționarea cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a reprezentantului convențional al recurentei - pârâte, fiind stabilit termen de judecată la 19 septembrie 2024.

Înalta Curte, analizând încheierea și decizia atacate, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură sau principii ale procesului civil, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, potrivit art. 174 C. proc. civ.

Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale.

Dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul impunând condiția ca actul de procedură întocmit cu nerespectarea cerinței legale să fi produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

Sub imperiul acestui motiv de recurs, reclamanta invocă neregularități de ordin procedural decurgând din faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcții solicitată de apelanta-pârâtă.

Sub acest aspect, recurenta a invocat încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, prevăzute de art. 13 și art. 14 C. proc. civ., a efectului devolutiv al apelului și a limitelor acestuia, potrivit art. 476 și art. 478 din același cod, precum și a dispozițiilor privind administrarea probelor în apel, conform art. 479 C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 9/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, dezlegare obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză, se constată că prin cererea de apel, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcții cu aceleași obiective ca și cele de la prima instanță, precum și suplimentarea cu două noi obiective privind conservarea lucrărilor executate.

Verificând încheierea recurată, se reține că instanța de apel a apreciat că, față de criticile formulate în motivarea apelului, nu se află în etapa procesuală în care să se poată pronunța asupra probei cu expertiză tehnică în specialitatea construcții, cu aceleași obiective ca și cele din fața primei instanțe, propusă de pârâtă prin cererea de apel.

Totodată, instanța de apel a precizat că, în ipoteza în care se vor admite și vor fi considerate întemeiate criticile din apel referitoare la raportul de expertiză și se va admite apelul pârâtei, cu consecința anulării sentinței atacate, se va pune în discuție, în evocarea fondului, utilitatea și legalitatea probei cu expertiză în specialitatea construcții, solicitate de apelanta-pârâtă.

În continuare, instanța de prim control judiciar a respins ca neutilă solicitarea de completare a expertizei cu cele două noi obiective, arătând că stabilirea conservării corespunzătoare sau nu a lucrărilor executate conform contractului de antrepriză încheiat între părți reprezintă o chestiune care excede obiectului cauzei, astfel cum acesta a fost fixat prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ. efectul devolutiv al apelului, specific acestei căi ordinare de atac, constă în posibilitatea părților de a supune analizei instanței de apel litigiul în ansamblul său, cu toate problemele de netemeinicie și nelegalitate supuse analizei primei instanțe și în limitele a ceea ce s-a apelat.

Subsecvent, art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevede că părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, precum și faptul că instanța de apel poate să încuviințeze probele a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, dacă se consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi.

Instanța se pronunță în ședință publică asupra probelor solicitate de părți, prin încuviințarea sau nu a acestora printr-o încheiere dată în conformitate cu dispozițiile art. 258 C. proc. civ., dispoziții aplicabile și în calea de atac a apelului, potrivit art. 482 din același cod.

În considerarea celor prezentate, instanța supremă constată că instanța de apel a încălcat dispozițiile procedurale evocate privind admisibilitatea probelor, reținând în cuprinsul încheierii din 27 ianuarie 2023 că în faza procesuală a apelului nu se poate pronunța pe solicitarea apelantei de încuviințare a probei cu expertiză tehnică, admisibilitatea probei urmând a fi analizată doar în eventualitatea admiterii apelului și anulării sentinței atacate. Prin urmare, instanța de apel avea obligația de a se pronunța pe admisibilitatea probelor solicitate de pârâtă în soluționarea cererii de apel, în condițiile art. 255 C. proc. civ.

În continuare, se reține că, în absența indicării de către legiuitor a sancțiunii nulității pentru nesocotirea acestor dispoziții, nulitatea este una virtuală și, întrucât ipoteza analizată nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de nulitate necondiționată de existența unei vătămări, devin incidente dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că neregularitatea produsă prin nepronunțarea asupra admisibilității probei cu expertiză tehnică nu a fost aptă să producă apelantei-pârâte o vătămare a drepturilor procesuale invocate de aceasta, atât timp cât prin decizia recurată, instanța de apel a analizat și înlăturat motivat toate criticile relative la raportul de expertiză efectuat în primă instanță privind diferența între DTAC și PT, obligația legală a reclamantei de a avea diriginte de șantier, natura juridică a anexei nr. 2 la contract și înscrisurile depuse la termenul din 23.05.2017, neanalizate de către expert.

În egală măsură, nici critica recurentei referitoare la încălcarea dezlegărilor statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 9/2020, pronunțată în recurs în interesul legii, privind admisibilitatea probelor în calea de atac a apelului, nu este întemeiată.

Problema de drept cu care a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție - completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a fost aceea de a se stabili "dacă în noțiunea de probe noi ce pot fi propuse și încuviințate în faza apelului se includ doar probele propuse în fața primei instanțe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare și care au fost respinse pentru nerespectarea condițiilor ce decurg din dispozițiile art. 255 și art. 258 din C. proc. civ. sau și acelea care nu au fost propuse în fața primei instanțe sau au fost propuse tardiv, iar prima instanță de fond a constatat decăderea". Așadar chestiunea dezlegată de instanța supremă a vizat admisibilitatea probelor menționate, în calea devolutivă de atac a apelului.

Or, în cauză, se constată că la termenul de judecată din 27 ianuarie 2023 instanța de apel nu a respins proba cu expertiză tehnică în specialitatea construcții, ci a reținut că nu se pronunță pe admisibilitatea probei în acea fază procesuală.

Drept urmare, Înalta Curte constată că nu a fost încălcată decizia evocată, pronunțată în recursul în interesul legii, întrucât dezlegările statuate privind regulile de admisibilitate a probelor solicitate în calea de atac a apelului nu sunt aplicabile în cauză, instanța de apel nepronunțându-se pe proba solicitată în apel.

În considerarea celor prezentate, constatând că nu i-a fost cauzată nicio vătămare recurentei-pârâte prin încălcarea drepturilor procesuale invocate de aceasta, în raport cu dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă nu poate reține nulitatea hotărârii apelate, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica privind încălcarea de către instanța de apel a regulilor privind regimul probatoriu al prezumțiilor judiciare în ceea ce privește începerea lucrărilor pe terenul reclamantei, nu va fi analizată, deoarece vizează aspecte de netemeinicie prin care se urmărește reinterpretarea probatoriului administrat, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate, neputând face obiectul verificării în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat.

De asemenea, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Sub un prim aspect, recurenta a invocat nemotivarea deciziei atacate, pe considerentul că instanța de apel nu a motivat respingerea probei cu expertiza tehnică în specialitatea construcții.

După cum s-a menționat, la termenul de judecată din 27 ianuarie 2023 instanța de apel nu a respins proba cu expertiză solicitată de apelanta-pârâtă ci, la acel moment, a înțeles să nu se pronunțe pe admisibilitatea acesteia, cu motivarea că, în situația în care criticile relative la aceasta ar fi întemeiate și s-ar admite apelul, iar sentința primei instanțe ar fi anulată, se va pune în discuție utilitatea probei.

Prin urmare, instanța supremă constată că instanța de apel nu a respins proba cu expertiză solicitată de apelanta-pârâtă pentru a se putea susține o eventuală nemotivare a soluției, ci nu s-a pronunțat, în mod argumentat, pe admisibilitatea acesteia.

În al doilea rând, recurenta a susținut nemotivarea deciziei recurate, pe considerentul că instanța de apel nu a analizat criticile privind începerea lucrărilor la ordinul beneficiarului prin raportare la regimul probatoriu al prezumțiilor.

Verificând decizia recurată, instanța supremă constată că instanța de apel a analizat criticile privind începerea lucrărilor și a reținut că apelantei, și nu părții adverse, îi revenea sarcina de a proba că beneficiarul i-a dat dispoziție să înceapă lucrările în lipsa autorizației de construire. Mai mult, analizând condițiile răspunderii civile contractuale, instanța de apel a reținut că lipsa autorizației de construire este consecința neîndeplinirii obligațiilor aflate în sarcina pârâtei, prevăzute la art. 2.1 și 3.2 din contractul de antrepriză nr. xdin 11.09.2014, privind întocmirea și predarea documentației PAC.

Prin urmare, se constată că au fost analizate și înlăturate în mod argumentat, într-o manieră care permite înțelegerea raționamentului juridic care a fundamentat soluția instanței de apel, criticile privind începerea lucrărilor la ordinul beneficiarului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că motivarea instanței de apel conține temeiurile pentru care s-a admis apelul pârâtei doar în ceea ce privește obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, răspunde criticilor din apel și apărărilor formulate în cauză și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind în ipoteza unei nemotivări a deciziei recurate.

Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel, nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu este întemeiată nici critica privind încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor sentinței apelate referitoare la calitatea de reprezentant a martorului C., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Motivul de casare invocat de recurentă vizează nerespectarea principalului efect al hotărârilor judecătorești, respectiv autoritatea de lucru judecat.

Potrivit dispozițiilor art. 430 C. proc. civ. " (1) hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului ".

Ca efect al lucrului judecat, în conformitate cu art. 431 C. proc. civ. " nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Prin urmare, legiuitorul a conferit autoritate de lucru judecat și considerentelor decizorii, prin care se rezolvă chestiuni litigioase pe care se sprijină soluția din dispozitiv.

În cauză, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței apelate privind calitatea de reprezentat a martorului C., reținând că acesta nu a semnat procesele-verbale în calitate de reprezentant al reclamantei, în condițiile în care nu s-a probat vreun mandat acordat de societatea reclamantă în legătură cu recepția lucrărilor.

Verifind această critică, instanța supremă constată că prima instanță a reținut că în situația în care reclamanta nu a probat că a adus la cunoștința pârâtei revocarea mandatului acordat martorului, înainte de încheierea proceselor-verbale, semnarea fără obiecțiuni de către martor, în numele și pentru reclamantă a acestora, nu este aptă să conducă la paralizarea dreptului reclamantei de a invoca deficiențele cantitative și calitative ale lucrărilor executate.

În continuare, tribunalul a reținut, potrivit concluziilor raportului de expertiză judiciară, că deficiențele lucrărilor executate de către pârâtă nu pot fi considerate aparente, în așa fel încât ele să poată fi percepute printr-o simplă examinare vizuală de o persoană care nu deține calificarea profesională necesară unei asemenea evaluări, astfel că semnarea de către martor a proceselor-verbale nu poate fi asimilată recepției fără rezerve a lucrărilor, în sensul prevăzut de dispozițiile art. 1862 C. civ.

În concluzie, tribunalul a constatat existența elementelor răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei reclamante, considerent pentru care a admis cererea principală și a dispus rezilierea contractului de antrepriză din culpa acesteia.

Or, instanța de prim control judiciar, în acord cu prima instanță, a reținut că din raportul de expertiză tehnică specialitatea construcții au rezultat deficiențe ale lucrărilor executate de pârâtă, astfel că procesele-verbale invocate de recurentă nu au valoarea unor procese-verbale de recepție finală fără rezerve. Totodată, instanța de apel a reținut că prin neapelarea considerentelor tribunalului privind caracterul neaparent al viciilor lucrărilor au devenit definitive, intrând în puterea lucrului judecat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu este incidentă autoritatea de lucru judecat în sensul invocat de recurentă, întrucât instanța de apel în motivarea soluției, nu a reținut în sens contrar considerentelor primei instanțe, ci, dimpotrivă, a stabilit în acord cu aceasta că procesele-verbale semnate de martorul C. nu au valoarea unor procese-verbale de recepție finală fără rezerve, nefiind incidente dispozițiile art. 1862 alin. (3) C. civ., privind viciile aparente.

Totodată, este de menționat și faptul că, față de constatările celor două instanțe de fond privind caracterul neaparent al viciilor lucrărilor și neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor contractuale privind predarea integrală a documentația necesară pentru obținerea autorizației de construire și executarea conformă a lucrărilor, considerentul primei instanțe privind calitatea de reprezentant al reclamantei martorului C. la semnarea proceselor-verbale nu este unul decizoriu.

În consecință, Înalta Curte constată că nu a existat o încălcare a autorității de lucru judecat, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 nefiind întemeiat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă constată că acesta a fost invocat formal întrucât nu au fost relevate normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel.

În esență, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că martorul C. nu a avut mandat pentru a semna procesele-verbale de recepție a stadiului fizic al lucrărilor, deoarece acesta a fost cel care a încheiat contractul de antrepriză iar din probele administrate, respectiv declarația martorului și înscrisurile depuse în apel, rezultă contrariul, iar pentru corecta dezlegare a cauzei, era esențială calificarea corectă a proceselor-verbale de finalizare a stadiului fizic al lucrărilor.

În continuare, în dezvoltarea motivului de casare invocat, autoarea recursului a arătat că nu a fost executat contractul de antrepriză întrucât intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit obligația de plată a lucrărilor efectuate. Mai arată recurenta că prețul contractului a fost stabilit global, eșalonat pe etape, și nu potrivit unui deviz de lucrări, astfel că lucrările au fost executate până când reclamanta a sistat abuziv plățile.

Totodată, recurenta a afirmat că lucrările au început la ordinul și solicitarea beneficiarului, dându-se dispoziția de a efectua lucrările fără autorizație, aspect esențial pentru determinarea corectă a situației de fapt.

S-a mai arătat că expertiza administrată în cauză nu reflectă realitatea, este neclară, conține erori de calcul și aprecieri subiective, fiind validată în mod greșit de prima instanță.

De asemenea, în aprecierea recurentei au fost aplicate greșit regulile prevăzute în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea construcțiilor, în ceea ce privește diferența dintre proiectul tehnic și proiectul pentru autorizația de construcție și obligația legală de a avea un diriginte de șantier.

Verificând decizia recurată, instanța supremă constată că instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei pentru nerespectarea obligațiilor privind transmiterea către reclamantă a situațiilor de lucrări spre verificare și aprobare, executare conformă a lucrărilor și predarea documentației necesare pentru obținerea autorizației de construire. Totodată, instanța de prim control judiciar nu a găsit întemeiat motivul de reziliere a contractului de antrepriză, invocat de pârâtă, privind nerespectarea de către reclamantă a obligației de plată integrală a prețului.

În ceea privește critica privind mandatul martorului C. de a semna procesele-verbale de finalizare a stadiului fizic al lucrărilor și calificarea corectă a naturi juridice a acestor procese-verbale, instanța de apel a reținut că la dosar nu există nicio dovadă privind mandatul acordat martorului menționat de către administratorii reclamantei pentru a semna în numele și pe seama acesteia procesele-verbale de recepție, potrivit art. 75 și art. 197 alin. (1) și (3) din Legea nr. 31/1990 și că împrejurarea potrivit căreia același martor a semnat contractul de antrepriză nu poate reprezenta o dovadă a mandatului.

Referitor la natura juridică a proceselor-verbale de recepție a lucrărilor semnate de martorul C., instanța de apel a reținut faptul că prima instanță a stabilit că deficiențele lucrărilor executate de pârâtă nu pot fi considerate aparente în condițiile art. 1862 alin. (3) C. civ., iar aceste considerente au intrat în puterea lucrului judecat, deoarece pârâta nu a contestat acest aspect.

În continuare, instanța de apel a clarificat și modalitatea de stabilire a prețului, constatând că prețul total în cuantum de 456.850 Euro urmează a fi plătit pe deviz, în funcție de valoarea lucrărilor efectiv executate, potrivit art. 2.1 și 8.1 din contractul de antrepriză nr. x din 11.09.2014 coroborat cu anexa nr. 2, parte integrantă a contractului.

În ceea ce privește criticile privind începerea executării lucrărilor fără autorizație de construcție la ordinul reclamantei, instanța de apel a reținut că pârâta nu a administrat nicio dovadă în acest sens și, oricum, pârâta nu a respectat obligația contractuală de a preda documentația reprezentând proiectul autorizației de construcție.

Totodată, instanța de apel a reținut că potrivit art. 3.2 din contractul de antrepriză și răspunsul la obiecțiuni, pârâta în calitate de antreprenor avea obligația de a preda proiectul autorizației de construire și nu proiectul tehnic în vederea obținerii de către beneficiar a autorizației de construcție. De asemenea, s-a stabilit că în lipsa autorizației de construcție, reclamanta nu avea obligația de a numi un diriginte de șantier, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (3) și art. 22 lit. d) din Legea nr. 10/1995.

Așadar, prin reiterarea prin cererea de recurs a situației de fapt, a motivelor de apel și a apărărilor formulate în concluziile scrise depuse la prima instanță privind mandatul acordat martorului C. pentru semnarea proceselor-verbale de recepție a lucrărilor, natura juridica a acestor procese-verbale, modalitatea de plată a prețului și neîndeplinirea de către reclamantă a obligației de plată a acestuia, precum și obligația de a numi un diriginte de șantier, nu sunt relevate critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel.

Mai mult, toate aceste motive au primit o soluționare din partea instanței de apel și nu pot face obiectul unui nou control judiciar în calea extraordinară a recursului.

Pe de altă parte, prin criticile recurentei privind reanalizarea probelor administrate, respectiv a declarației martorului, a înscrisurilor depuse în apel și a expertizei tehnice în specialitatea construcții, efectuată în primă instanță, sunt vizate aspecte de netemeinicie, nefiind relevate critici de nelegalitate în ceea ce privește încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, potrivit motivului de casare invocat de recurentă.

Având în vedere faptul că, prin criticile invocate, recurenta nu a relevat norme de drept material încălcate sau aplicate greșit, instanța supremă constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 a fost invocat formal.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2023 și a deciziei civile nr. 283 A din 24 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii din 27 ianuarie 2023 și a deciziei civile nr. 283 A din 24 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2024.