ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1549/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de reclamantă în temeiul contractului, potrivit art. 1864 alin. (2) C. civ., precum și plata sumei de 75.864,92 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform art. 11 din contract.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1530-1537, art. 1547, art. 1548, art. 1549-1554 și art. 1851-1880 C. civ.

Pârâta a depus la data de 6 octombrie 2014 întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 217.435,16 RON cu titlu de contravaloare a lucrărilor de construcții executate conform facturilor nr. x/28.06.2013, nr. y/10.09.2013 și nr. 699/11.09.2013 și a sumei de 73.752,37 RON, cu titlul de penalități de întârziere de 0,1% pe zi calculate asupra facturilor mai sus amintite, de la scadență și până la 11.08.2014, precum și în continuare, până la plata efectivă.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 209 C. proc. civ., art. 1516, art. 1518 C. civ.

Prin sentința nr. 6/LP/2023 din 12.01.2023, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că s-a constatat rezilierea contractului de subantrepriză nr. x din 19.08.2013, fiind respinse în rest pretențiile din cererea principală.

A fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 25.000 euro plus TVA (în echivalent RON, conform cursului BNR de la data plății efective), reprezentând diferență de preț, plus penalități de întârziere aferente de 0,1% pe zi calculate de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la plata efectivă, dar fără a depăși cuantumul debitului principal menționat anterior.

A fost respins restul pretențiilor din cererea reconvențională.

Totodată, s-au compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți.

Prin apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., s-a solicitat admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată și respingerea cererii reconvenționale, iar prin apelul pârâtei B. S.R.L., s-a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul de a se dispune respingerea acțiunii principale și admiterea în tot a cererii reconvenționale.

Prin decizia civilă nr. 223 din 27.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile declarate, fiind schimbată în parte sentința atacată, în sensul că a fost obligată pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei A. S.R.L. suma de 199.555,79 RON cu titlu de despăgubiri.

Totodată, a fost obligată reclamanta A. S.R.L. să plătească pârâtei B. S.R.L. suma de 217.435,16 RON, reprezentând contravaloarea facturilor, urmând ca, după compensarea sumelor astfel stabilite, reclamanta să achite pârâtei suma de 17.879,37 RON.

Au fost menținute dispozițiile sentinței de respingere a celorlalte pretenții formulate prin cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională, precum și dispoziția de constatare a rezilierii contractului.

Au fost compensate cheltuielile de judecată din apel.

De asemenea, prin cererea înregistrată la data de 03.08.2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat îndreptarea erorii materiale cuprinse în dispozitivul deciziei, în sensul reținerii și indicării corecte a contravalorii cheltuielilor de judecată solicitate de către petentă cu titlu de onorariu avocațial în apel, respectiv a sumei de 8.330 RON, achitată integral de către aceasta.

Prin încheierea din 12 septembrie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a admis cererea de lămurire a dispozitivului deciziei, formulată de pârâta B. S.R.L., și, în consecință, a lămurit dispozitivul deciziei în sensul că nu a fost menținută dispoziția instanței de fond de obligare a reclamantei A. S.R.L. la plata penalităților de întârziere de 0,1 % pe zi calculate de la rămânerea definitivă a sentinței și până la plata efectivă.

Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamanta A. S.R.L.

Potrivit recurentei, considerentele deciziei recurate privind recunoașterea sumelor facturate de către pârâta-reclamantă sunt contradictorii și străine de natura pricinii.

În acest sens se menționează că prin notele de ședință din 22.09.2022, recurenta a arătat că sumele achitate pârâtei, în cuantum de 80.000 RON, nu reprezintă contravaloarea lucrărilor efectuate, ci un avans potrivit contractului, iar ulterior nu au mai fost efectuate plăți din cauza lucrărilor executate în mod defectuos de către pârâtă.

Prin urmare, susține recurenta că în mod greșit instanța de apel a reținut că aceasta nu a contestat sumele facturate de pârâtă, iar motivele reținute sunt străine de probele administrate în cauză.

Referitor la bonusul solicitat, în cuantum de 30.000 de Euro, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod eronat că acesta nu a fost dovedit, întrucât bonusul rezultă din contractul de antrepriză depus la dosar, în extras, precum și din procesul-verbal de control nr. x din 4.11.2013.

În aprecierea recurentei, instanța de apel a constatat în mod eronat că s-a făcut dovada parțială a efectuării cheltuielilor de judecată, întrucât la dosar au fost depuse dovezi privind plata integrală a sumei facturate cu titlu de cheltuieli de judecată.

În opinia recurentei, în mod greșit, instanța de apel nu a aplicat clauza penală prevăzută la art. 3.6 și 11.2 din contract pentru plata cu întârziere a facturilor scadente, deși a reținut justețea pretențiilor solicitate de aceasta.

Așadar, prin respingerea penalităților de întârziere solicitate, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului, art. 1530 și art. 1531 C. civ. referitoare la dreptul creditorului la reparația integrală a prejudiciului și totodată art. 1538 și art. 1539 C. civ., care reglementează clauza penală.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut existența unor motive contradictorii și străine de natura cauzei, deoarece, pe de o parte, instanța de apel a stabilit justețea pretențiilor, iar, pe de altă parte, nu a acordat penalitățile motivat de faptul că recurenta a cauzat la rândul ei un prejudiciu celeilalte părți.

În opinia recurentei, instanța de apel în mod greșit a acordat mai mult decât s-a cerut, modificând soluția tribunalului în temeiul unui apel nemotivat în termen.

În acest sens, recurenta susține că instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., deoarece clauza penală privind penalitățile de întârziere nu a făcut obiectul vreunei dispute în calea de atac a apelului.

O altă critică a recurentei vizează faptul că instanța de apel, în rejudecare, a încălcat principiul disponibilității procesului civil prevăzut la art. 9 și art. 22 C. proc. civ., deoarece nu a solicitat reclamantei lămuriri privind cazul de reziliere pe care îl consideră incident în cauză și nu a pus în dezbaterea părților eventuala calificare juridică referitoare la încadrarea în cazul de reziliere prevăzut la art. 14.3.4 din contract.

În aprecierea recurentei, instanța de apel, procedând astfel, a încălcat și principiile contradictorialității, al dreptului la apărare și al oralității dezbaterilor procesului civil, fiind produsă o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor săvârșite cu nerespectarea acestora.

De asemenea, mai arată recurenta că instanța de apel în mod eronat a constatat că a intervenit rezilierea convențională a contractului fără a fi îndeplinite condițiile de formă și de fond stabilite de părți, pentru a fi incidentă această sancțiune.

În primul rând, recurenta susține că instanța de apel a omis faptul că sancțiunea rezilierii în oricare din variantele prevăzute la art. 14.3 din contract era condiționată de notificarea subantreprenorului. Așadar, au fost încălcate dispozițiile art. 1270 și 1553 alin. (2) C. civ. referitoare la aplicabilitatea pactului comisoriu, iar soluția privind constatarea rezilierii de drept a contractului este nelegală.

În al doilea rând, recurenta consideră că rezilierea contractului din culpa acesteia nu era aplicabilă în absența unei culpe dovedite în execuția contractului. În acest sens, recurenta a arătat că execuția și montajul ansamblurilor de prindere pe fațada clădirii beneficiarului nu erau în sarcina acesteia, contractul și devizele anexă neprevăzând astfel de obligații.

Se mai arată că, deși probele administrate în cauză nu au relevat culpa pârâtei în execuția lucrării, totuși instanța de apel a concluzionat că în cauză culpa aparține exclusiv pârâtei.

În opinia recurentei, motivele care au stat la baza acestei concluzii sunt contradictorii, insuficient sau chiar deloc fundamentate, fiind străine de natura cauzei.

În continuare, recurenta a menționat că urmare a respingerii capătului de cerere privind constatarea rezilierii, daunele-interese compensatorii solicitate de reclamantă trebuiau respinse.

Prin întâmpinarea înregistrată la 6 decembrie 2023, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la 23 octombrie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 martie 2024, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Ambele recurente au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea recursurilor.

Prin încheierea din 13 iunie 2024, Înalta Curte a respins excepția netimbrării cererii de recurs formulate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și excepția tardivității declarării recursului acesteia, excepții invocate de către recurenta-pârâtă B. S.R.L.

A fost admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. și s-a acordat termen la data de 19 septembrie 2024. De asemenea, a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului promovat de reclamanta A. S.R.L.

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și a instanței de apel.

În prezenta cauză, recursul reclamantei este întemeiat doar formal pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate cu privire la raționamentul expus de instanța de prim control judiciar în soluționarea apelului.

Se constată astfel că, în dezvoltarea motivelor de casare, recurenta-reclamantă reia situația de fapt și susține că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că ar fi recunoscut sumele facturate de pârâtă, întrucât din actele dosarului, respectiv cererea de chemare în judecată și notele de ședință din 22.09.2022, rezultă că aceste sume reprezentau un avans la contract și nu contravaloarea serviciilor prestate.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că despăgubirile în cuantum de 30.000 de Euro, solicitate cu titlu de bonus, au fost dovedite prin procesul-verbal de control nr. x din 04.11.2013 și prin contractul de antrepriză depus în extras.

Instanța supremă constată că prin criticile recurentei se urmărește reaprecierea situației de fapt și reanalizarea probelor administrate de instanțele de fond pentru clarificarea titlului cu care au fost achitate de către parte anumite sume de bani ori întinderea despăgubirilor solicitate cu titlu de bonus, astfel că sunt vizate aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a unei hotărâri, neputând face obiectul verificării în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aceste critici evocate de recurenta-reclamantă nu reprezintă o motivare a recursului, în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., nefiind relevate critici de nelegalitate punctuale împotriva hotărârii ce formează obiectul recursului, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, din perspectiva motivelor de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod.

În egală măsură, critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată raportat la dovezile depuse la instanța de fond vizează aspecte de netemeinicie și nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În consecință, întrucât din motivele expuse prin memoriul de recurs nu poate fi identificată nicio critică îndreptată împotriva deciziei din apel, aptă să fie încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, intervine sancțiunea nulității recursului pentru motivarea necorespunzatoare, care nu constituie o motivare, în sens procedural, a recursului.

Se va avea în vedere că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, constatând că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 223/2023 - A din 27 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Critica recurentei-pârâte privind încălcarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzute la art. 476 alin. (2) și art. 477 C. proc. civ., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură sau principii ale procesului civil, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, potrivit art. 174 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzute la art. 476 alin. (2) și art. 477 C. proc. civ., arătând că instanța de prim control judiciar, fără să fi fost învestită cu judecata unui apel împotriva soluției de obligare a reclamantei la plata penalităților de întârziere, a schimbat sentința, respingând penalitățile în totalitate.

Verificând această critică, Înalta Curte reamintește că apelul este devolutiv, în sensul că readuce în fața instanței superioare toate problemele de fapt și de drept ce au fost dezbătute în primă instanță, provocând o nouă judecată a fondului potrivit art. 476 C. proc. civ.

Totuși, devoluțiunea nu are caracter absolut, fiind limitată de două reguli exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appelatum" și "tantum devolutum quantum iudicatum".

Potrivit primei reguli prevăzute de art. 477 C. proc. civ. nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat, adică instanța de apel va proceda la o nouă judecată, însă numai în limitele criticii formulate de apelant.

Cea de a doua regulă "tantum devolutum quantum iudicatum", prevăzută de art. 478 C. proc. civ., presupune că în fața instanței de apel nu pot fi invocate alte aspecte referitoare la obiect, părți și cauză decât cele care au făcut obiectul judecății în fața primei instanțe.

Pornind de la aceste considerații teoretice, se constată că prima instanță a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a constatat rezilierea contractului de subantrepriză, fiind respinse în rest pretențiile din cererea principală și, totodată, a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtă, fiind obligată reclamanta să plătească pârâtei diferență de preț în sumă de 25.000 euro plus TVA și penalități de întârziere aferente de 0,1% pe zi calculate de la rămânerea definitivă a hotărârii și până la plata efectivă.

Împotriva acestei hotărâri ambele părți au declarat apel. Prin apelul declarat de reclamantă, aceasta a solicitat în mod expres schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii cererii reconvenționale formulate de pârâtă.

Prin decizia recurată, au fost admise apelurile declarate, a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost obligată pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 199.555,79 RON cu titlu de despăgubiri și, totodată, a fost obligată reclamanta A. S.R.L. la plata sumei de 217.435,16 RON, cele două creanțe fiind compensate, petitul din cererea reconvențională referitor la penalități de întârziere fiind respins.

Rezultă, așadar, că reclamanta a contestat prin apelul declarat soluția dată de prima instanță asupra cererii reconvenționale.

Chiar dacă prin cererea de apel reclamanta nu a motivat calea de atac împotriva acestei soluții, în mod just instanța de apel s-a pronunțat în fond, pe baza apărărilor formulate de parte la prima instanță, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ.,

Ca atare, Înalta Curte va respinge această critică, constatând că instanța de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelanta reclamantă prin cererea de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (2) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, nu este întemeiată nici critica referitoare la faptul că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin respingerea penalităților solicitate de pârâtă pe cale reconvențională, nefiind învestită cu o astfel de cerere. După cum s-a arătat, instanța de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelanta-reclamantă prin cererea de apel, cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (2) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., nefiind în prezența unui caz de ultra petita.

În continuare, recurenta susține că instanța de apel, în rejudecare, a încălcat principiile disponibilității, contradictorialității, al dreptului la apărare și al oralității dezbaterilor procesului civil, pe motiv că nu a solicitat apelantei-reclamante lămuriri privind cazul de reziliere pe care îl consideră incident în cauză și nu a pus în dezbaterea părților eventuala calificare juridică referitoare la încadrarea în cazul de reziliere prevăzut la art. 14.3.4 din contract.

Examinând considerentele deciziei recurate se constată că instanța de apel a reținut că din probele administrate a rezultat, pe de o parte, faptul că pârâta nu a finalizat lucrarea în cadrul termenului convenit, iar, pe de altă parte, că executarea lucrării a fost defectuoasă.

În continuare, instanța a dat eficiență dispozițiilor art. 14.3.1 din contract și a constatat reziliat de drept contractul de subantrepriză pentru nepredarea lucrării în termenul asumat prin contract. Suplimentar, instanța de apel a reținut și incidența art. 14.3.4 din contract, referitor la desființarea de drept a contractului din culpa pârâtei, respectiv executarea defectuoasă a lucrării.

Raportat la caracterul indiferent al considerentelor prin care s-a reținut motivul suplimentar de desființare a contractului încheiat între părți, care puteau lipsi din conținutul hotărârii fără a o lipsi de fundament, Înalta Curte constată că nu se poate reține încălcarea principiilor disponibilității, contradictorialității, al dreptului la apărare și al oralității dezbaterilor procesului civil prin nepunerea în discuția părților a motivului suplimentar de reziliere a contractului.

De asemenea, criticile privind nemotivarea soluției de respingere a penalităților de întârziere solicitate de pârâtă prin cererea reconvențională, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Examinând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că pârâta a efectuat lucrări în sumă de 217.435,16 RON, potrivit facturilor depuse la dosar, confirmate și de reclamantă prin fișa de cont, obligând reclamanta la plata contravalorii acestora. Totodată, instanța de prim control judiciar a reținut că pârâta nu este îndreptățită la plata penalităților de întârziere pentru sumele reprezentând lucrările efectuate, întrucât pârâta este în culpă pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor sale contractuale, fapt care a cauzat reclamantei un prejudiciu.

Prin urmare, deși s-a reținut că pârâta este îndreptățită la plata contravalorii lucrărilor executate, instanța de apel, în rejudecarea fondului, a respins solicitarea de plată a penalităților de întârziere pentru lucrările executate, reținând culpa acesteia în executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.

În acest context este de menționat că, în fața instanțelor de fond, reclamanta a opus solicitării pârâtei de achitare a contravalorii lucrărilor efectuate excepția de neexecutare a propriilor obligații, motivat de faptul că lucrările au fost efectuate în mod necorespunzător.

Această apărare a reclamantei a fost validată de instanța de apel, care a reținut, pe baza probelor administrate, că lucrările au fost efectuate necorespunzător, obligând pârâta la plata sumei de 199.555,78 RON cu titlu de despăgubiri. În ceea ce privește suma solicitată de pârâtă pe cale reconvențională, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate potrivit facturilor invocate, în absența unor probe certe pe aspectul întinderii valorii lucrărilor și constatând că facturile nu au fost contestate, ci au fost înregistrate în contabilitatea societății, instanța a apreciat ca fiind dovedite pretențiile formulate de pârâtă pe cale reconvențională.

În acest context factual, instanța de apel a considerat că nu se impune sancționarea reclamantei pentru plata cu întârziere a contravalorii lucrărilor, în condițiile în care pârâta este la rândul său culpabilă pentru executarea necorespunzătoare a acelorași lucrări.

Ca atare, chiar dacă instanța de apel a motivat concis soluția de respingere a penalităților de întârziere solicitate de pârâtă prin raportare la excepția de neexecutare a contractului invocată de reclamantă, nu suntem în ipoteza unei nemotivări a deciziei recurate sau a unor motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului, art. 1530 și art. 1531 C. civ. referitoare la dreptul creditorului la reparația integrală a prejudiciului, dar și art. 1538 și art. 1539 C. civ., care reglementează clauza penală, pe motiv că nu a aplicat corect clauza prevăzută la art. 3.6 și 11.2 din contract privind plata cu întârziere a facturilor scadente.

Examinând decizia recurată se reține că instanța de apel a constatat reziliat de drept contractul de subantrepriză potrivit clauzelor prevăzute la art. 14.3.1 și 14.3.4 din contract pe considerentul că lucrarea nu a fost finalizată în termenul contractual de execuție a lucrării, iar din probele administrate a rezultat culpa pârâtei în executarea defectuoasă a lucrării.

În ceea ce privește pretențiile solicitate de părți sunt de menționat prevederile art. 1554 C. civ. potrivit cărora contractul reziliat încetează pentru viitor, cu consecința neatingerii prestațiilor deja executate.

Pornind de la această regulă, în rejudecare, instanța de apel a analizat pretențiile pârâtei solicitate pe cale reconvențională și a constatat că este întemeiată solicitarea de plată a contravalorii lucrărilor executate potrivit facturilor menționate. În schimb, în ceea ce privește capătul de cerere privind plata penalităților, instanța de prim control judiciar a reținut că pârâta nu este îndreptățită la plata acestora, atât timp cât este în culpă pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 3.6 și 11.2 din contractul de subantrepriză, pârâta, în calitate de subantreprenor, poate solicita reclamantei, în calitate de antreprenor, penalități de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere din contravaloarea facturii neachitate, care a devenit scadentă.

Este de menționat că pârâta a solicitat penalități de întârziere pentru nerespectarea obligației reclamantei de a efectua plata contravalorii lucrărilor executate potrivit contractului de subantrepriză, în temeiul facturilor menționate și acceptate la plată.

În justificarea refuzului de a executa propria obligație de plată a lucrărilor executate de pârâtă potrivit contractului de subantrepriză, reclamanta a invocat excepția de neexecutare a contractului, iar din situația de fapt stabilită în mod definitiv de instanțele de fond a rezultat culpa pârâtei în executarea defectuoasă a lucrării și nefinalizarea acesteia în termenul asumat contractual.

Referitor la această apărare, Înalta Curte reține că legiuitorul a dat eficiență caracterului reciproc și interdepedent al obligațiilor născute dintr-un contract sinalagmatic (bilateral), stabilind prin art. 1.556 alin. (1) C. civ. că, atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

Raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, care nu poate fi reevaluată în recurs, Înalta curte constată că instanța de apel a făcut aplicarea corectă a acestei prevederi legale, constatând că, deși termenul de plată a facturilor reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de pârâtă a devenit scadent, efectuarea lucrărilor în mod defectuos și nefinalizarea acestora în termenul asumat prin contract a îndreptățit reclamanta să refuze efectuarea plății facturilor.

Este de subliniat că, față de prevederile art. 1556 C. civ., efectul invocării excepției constă în suspendarea executării obligațiilor părții care invocă excepția, ca urmare a suspendării înseși forței obligatorii a acestuia.

Ca efect al suspendării, obligația principală de plată a lucrărilor nu a devenit scadentă, ceea ce a atras inaplicabilitatea clauzei penale prevăzute la art. 3.6 și 11.2 din contractul de subantrepriză.

Se constată, în acest sens, că potrivit dispozițiilor art. 1538 alin. (1) C. civ. privind clauza penală, debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale. Or, în cauză, nu se poate reține o neexecutare a obligației principale a reclamantei, de plată a contravalorii lucrărilor executate de pârâtă, obligația fiind suspendată ca efect al invocării excepției de neexecutare a contractului de către reclamantă.

Așadar, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile care reglementează forța obligatorie a contractului, dreptul creditorului la reparația integrală a prejudiciului și clauza penală.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel în mod eronat a constatat rezilierea convențională a contractului fără a fi îndeplinite condițiile de formă și de fond pentru a interveni această sancțiune, fiind încălcate dispozițiile art. 1270 și art. 1553 alin. (2) C. civ.

Sub un prim aspect, recurenta pârâta a invocat lipsa notificării prevăzute la art. 14.3 din contract, ca o condiție a intervenirii sancțiunii rezilierii convenționale a contractului.

Potrivit art. 14.3 din contractul de subantrepriză, contractul va fi desființat de drept, fără intervenția vreunei instanțe și fără a mai fi necesară îndeplinirea altor formalități, exceptând notificarea subantreprenorului de către antreprenorul general.

Verificând actele dosarului, se constată că pârâta a fost notificată în condițiile art. 14.3 din contractul de subantrepriză potrivit adresei din 10.07.2014, aflate la dosarul primei instanțe.

Drept urmare, criticile privind încălcarea de către instanța de apel a forței obligatorii a contractului și a dispozițiilor referitoare la condiționarea aplicării pactului comisoriu de punerea în întârziere nu sunt întemeiate.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a susținut că rezilierea contractului din culpa acesteia nu era aplicabilă deoarece nu a fost dovedită existența vreunei culpe în executarea contractului. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a precizat că din probele administrate, respectiv depozițiile martorilor și expertiza tehnică în specialitatea construcții nu rezultă culpa pârâtei în execuția lucrării.

Instanța supremă constată că prin criticile recurentei privind lipsa culpei în executarea obligațiilor contractuale se solicită în realitate reaprecierea situației de fapt și reinterpretarea probelor administrate la instanțele de fond, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului de nelegalitate în calea extraordinară a recursului.

Așadar aceste critici privind reaprecierea culpei contractuale a pârâtei în executarea obligațiilor contractuale nu vor fi analizate.

În consecință, nefiind încălcate dispozițiile legale invocate de recurenta-pârâtă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

În considerarea celor prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 223/2023 - A din 27 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă.

Față de soluția la care Înalta Curte a ajuns, ambele părți fiind în culpă procesuală, nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată avansate de acestea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 223/2023 - A din 27 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2024.