ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1408/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 6 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând să se dispună rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x/12.11.2015 de BNP C., din culpa exclusivă a pârâtului, precum și radierea ipotecii legale notate pentru valoare de 5000 de euro, reprezentând plata avans antecontract. Prin cererea reconvențională, formulată în subsidiar, în ipoteza admiterii cererii principale, pârâtul B. a solicitat obligarea reclamantului-pârât la restituirea sumei de 5000 euro, achitată în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/12.11.2015, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalului Ilfov: Prin sentința civilă nr. 2430 din 22 iulie 2019, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală formulată de reclamantul A. lonuț. De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâtul B. și a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel București: Prin decizia civilă nr. 420 A din 10 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul-pârât A. și pârâtul-reclamant B. împotriva sentinței civile nr. 2430 din 22 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamantul pârât A. și pârâtul reclamant B. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 11 august 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8. 4.1. In cuprinsul memoriului de recurs, recurentul A. a formulat, în esență, următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.: Instanța de apel a menținut soluția de respingere a cererii introductive, reținând că nu s-a făcut dovada culpei cocontractantului cu privire la nerespectarea obligațiilor sale, motivat de faptul că pârâtul nu mai avea obligația să se prezinte în fața notarului public după expirarea termenului convențional, deși a fost convocat expres. Arată că acest argument încalcă dispozițiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 și art. 1549 C. civ. și susține că termenul contractual stabilit de comun acord de către părți reprezintă termenul în interiorul căruia părțile aveau posibilitatea de executare de bunăvoie a obligațiilor bilaterale asumate, sancțiunea rezoluțiunii fiind incidentă doar după împlinirea acestuia. Învederează că după expirarea termenului convențional, în vederea realizării dreptului de creanță ce rezultă din promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare neonorată, în interiorul termenului de prescripție și în concordanță cu normele juridice, dublate de clauzele contractuale exprimate neechivoc, oricare dintre părțile interesate putea solicita fie executarea contractului, în vederea realizării dreptului asociat acestuia, fie rezoluțiunea actului, cu aplicarea clauzei penale menționate în contract. Ulterior expunerii istoricului litigiului, arată că instanța de apel a reținut greșit neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contract de către reclamantul pârât și susține că nu au existat obligații proprii, precum trecerea terenului din extravilan în intravilan și obținerea numărului poștal întrucât terenul avea la momentul încheierii contractului categoria de folosință intravilan arabil și număr poștal, recurentul reclamant-pârât prezentându-se la notar cu toate înscrisurile originale necesare și utile perfectării vânzării refuzate de cocontractant. 4.2. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul B. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 alin. (1), art. 1272 C. civ., precum și ale art. 209 alin. (1) și art. 477 alin. (1) teza a II a C. proc. civ. Susține recurentul că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 477 alin. (1) teza a II a C. proc. civ. întrucât, prin cererea de apel, pârâtul-reclamant a invocat nelegalitatea sentinței inclusiv în privința aplicării clauzelor contractuale din promisiunea de vânzare, iar curtea de apel nu a procedat la o rejudecare a fondului în limitele stabilite expres sau implicit prin cererea de apel, ci s-a limitat la a prelua motivarea greșită a primei instanțe, conform căreia cererea reconvențională este admisibilă doar în ipoteza admiterii cererii principale. După expunerea situației de fapt, arată că cererea reconvențională, conform art. 209 alin. (1) C. proc. civ., cuprinde propriile pretenții ale pârâtului-reclamant împotriva reclamantului-pârât și nu are caracter subsidiar față de cererea principală. Apreciază recurentul că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ. care guvernează principiul forței obligatorii a contractului, sens în care arată că obligația asumată de reclamantul pârât de restituire a avansului în cazul în care, din culpa sa, nu este perfectat contractul de vânzare cumpărare, are putere de lege între părți, neexistând niciun motiv ca acesta să nu restituie avansul. Nelegalitatea deciziei constă și în aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1272 alin. (1) C. civ., conform cărora contractul încheiat între părți îl obligă pe reclamantul-pârât să suporte consecințele ce decurg din nerespectarea acestuia, inclusiv să restituie suma de 5000 de euro. Fiind reținută de către instanța de apel culpa reclamantului-pârât la neîncheierea contractului, este activată obligația acestuia de a restitui avansul achitat.

Apărările formulate în cauză. În cauză nu au fost depuse întâmpinări.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 27 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 420 din 10 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 17 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, când a rămas în pronunțare asupra cauzei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. II.1. Referitor la recursul formulat de reclamantul-pârât A. se constată că acesta a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. În cuprinsul cererii, recurentul reclamant-pârât a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ. și art. 1549 alin. (1) C. civ., apreciind că nu se află în culpă pentru neexecutarea contractului, în condițiile în care a făcut dovada faptului că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu s-a putut realiza din culpa exclusivă a intimatului pârât-reclamant care nu a înțeles să dea curs invitației de a se prezenta în fața notarului public. Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că recurentul tinde să schimbe situația de fapt stabilită de către instanțele anterioare, invocând aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate care nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs față de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. ce impun ca în această cale de atac extraordinară să poată fi invocate numai motive de nelegalitate. Astfel, recurentul pretinde că i-a solicitat promitentului-cumpărător prezența în fața notarului public pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare și, în acest sens, a cerut și achitat notarului obținerea extrasului de carte funciară pentru vânzare (chitanța aferentă fiind depusă la dosarul de fond), însă cumpărătorul nu a dat curs solicitării efectuate, de la acel moment comunicarea dintre părți devenind inexistentă. Referitor la aceste afirmații, se constată că la pagina 7 a hotărârii atacate, instanța de apel a statuat cu privire la situația de fapt astfel: Susținerea reclamantului-pârât în sensul că i-a solicitat verbal pârâtului-reclamant ca, la data de 31.05.2016, să se prezinte în fața notarului, în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a fost înlăturată, în condițiile în care intimatul a contestat-o la interogatoriu (răspunsurile la întrebările nr. 1 și nr. 2, dosar fond), iar apelantul reclamant-pârât nu a dovedit prin niciun alt mijloc de probă administrat în cauză că ar fi realizat o convocare verbală. De asemenea, Curtea a constatat că reclamantul-pârât nu a probat faptul că, până la data de 31.05.2016, și-a îndeplinit obligațiile asumate prin promisiunea bilaterală, și anume trecerea terenului din extravilan arabil în intravilan, notarea adresei poștale și obținerea actelor și autorizațiilor prealabile necesare perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, la dosarul de fond au fost depuse cererea adresată de notar către O.C.P.I. Ilfov pentru eliberarea unui extras de carte funciară și chitanța de plată a taxei aferente, înscrisuri prin care nu se face, însă, dovada faptului că, la data de 31.05.2016, terenul figura înscris în cartea funciară cu destinația/categoria de folosință intravilan. În ceea ce privește încheierea și extrasul de carte funciară depuse la dosarul de fond, acestea sunt emise la data de 20.04.2018, neavând relevanță probatorie sub aspectul analizat. Ca atare, Curtea a concluzionat că, prin înscrisurile depuse la dosar, apelantul reclamant-pârât nu a dovedit că și-a îndeplinit obligațiile asumate prin promisiune până la data de 31.05.2016, astfel că este greu de admis că acesta l-ar fi convocat verbal pe intimat a se prezenta la notar. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, așa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare. În al doilea rând, recurentul reclamant-pârât a învederat că, lovindu-se de refuzul cumpărătorului de a mai achita diferența de preț, prin notificarea nr. x/08.06.2016 emisă de BEJ D., l-a convocat să se prezinte la BNP E. în data de 14.06.2016 în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dar la termenul stabilit, deși s-a prezentat în fața notarului public cu toate documentele necesare în vederea încheierii contractului în formă autentică, promitentul-cumpărător nu s-a prezentat, situație în care i-a fost emisă încheierea cu nr. 1 din 14.06.2016, prin care notarul a certificat cele semnalate în precedent. Contrar susținerilor recurentului, instanțele anterioare au apreciat că această notificare, însoțită de încheierea de certificare nr. 1/04.06.2016, din care rezultă că intimatul nu s-a prezentat în data de 14.06.2016 la notar, nu poate reprezenta o dovadă a neexecutării de către intimatul pârât-reclamant a obligației de a se prezenta în vederea încheierii contractului și a achitării diferenței de preț, atât timp cât notificarea a intervenit ulterior împlinirii termenului stabilit convențional. Aceasta, întrucât apelantul reclamant-pârât nu a invocat și, cu atât mai mult, nu a dovedit faptul că părțile au prelungit termenul în care puteau proceda la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. În considerarea situației de fapt expuse în precedent, astfel cum a fost stabilită de către instanțele anterioare, se reține că s-a stabilit că reclamantul-pârât nu a dovedit că are calitatea de creditor al unei obligații cu privire la care debitorul a refuzat să se conformeze și că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu s-a putut realiza din culpa exclusivă a intimatului pârât care nu a înțeles să dea curs invitației de a se prezenta în fața notarului public, așa cum susține prin cererea de recurs. În aceste condiții se constată că în mod corect s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ., potrivit cărora atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative, dar și cele ale art. 1.549 alin. (1) C. civ., conform cărora, dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin. De altfel, în consens cu aceste dispoziții, în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, părțile au convenit asupra următoarelor clauze: "Subsemnatul, B., declar că, în cazul în care nu-mi voi îndeplini la termen și întocmai obligațiile asumate, inclusiv achitarea diferenței de preț, din culpa mea exclusivă, deși promitentul-vânzător și-a îndeplinit obligațiile contractuale, sunt de acord ca A. să invoce rezoluțiunea, judiciară sau convențională, a promisiunii de vânzare-cumpărare, cu reținerea avansului primit, cu titlu de penalități. (…) Incidența textelor sus citate se poate constata doar în situația în care, așa cum s-a arătat anterior, debitorul obligației pretins neexecutată nu a avut nicio justificare, or, în speța de față, conform situației factuale stabilite de instanțele de fond, s-a stabilit că debitorul obligației de a cumpăra imobilul, la termenul stabilit de părți - 31.05.2016, nu putea încheia actul, întrucât vânzătorul reclamant-pârât nu a făcut dovada că și-a îndeplinit obligațiile specifice asumate prin promisiunea bilaterală. Recurentul critică, de asemenea, motivarea instanței de apel prin care s-a reținut și neîndeplinirea propriilor obligații, cu privire la trecerea terenului din extravilan-arabil în intravilan, notarea adresei poștale și obținerea actelor și autorizațiilor prealabile necesare perfectării contractului, ca și motiv de respingere a cererii, arătând că la momentul încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare terenul avea deja categoria de folosință intravilan arabil, dar și număr poștal, fiind menționată în conținutul actului adresa poștală ca fiind "strada x, nr. 2, oraș Măgurele, sat Vârteju". Or, așa cum s-a arătat în cuprinsul hotărârii atacate, părțile înseși au trecut aceste obligații în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, termenul convenit de părți pentru perfectarea contractului, și anume 31.05.2016, fiind stabilit în favoarea promitentului-vânzător, dat fiind că acesta s-a obligat "să efectueze toate demersurile necesare în vederea trecerii terenului din extravilan arabil în intravilan, astfel cum reiese din actele emise de Primăria orașului Măgurele, respectiv adeverința nr. x/06.11.2015 și certificatul de urbanism nr. x/11.05.2015 și notării adresei poștale a imobilului, după caz, precum și să obțină toate actele și autorizațiile prealabile necesare perfectării contractului de vânzare, astfel cum i-au fost puse în vedere de către notarul public instrumentator". Conform art. 1270 alin. (1) C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante", iar potrivit art. 1350 C. civ., "Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile". Așa cum au reținut instanțele anterioare, recurentul A., în calitate de promitent-vânzător, a promis să vândă pârâtului-reclamant B., în calitate de promitent-cumpărător, "întreg dreptul de proprietate deținut asupra terenului intravilan arabil (destinație stabilită conform mențiunilor din adeverința nr. x/06.11.2015 și din certificatul de urbanism nr. x/11.05.2015, ambele emise de Primăria orașului Măgurele, destinație însă pentru care nu s-au îndeplinit formalitățile de publicitate imobiliară, respectiv în cartea funciară și în documentația cadastrală destinația terenului este de extravilan), în suprafață totală de 11.375 mp conform actelor de proprietate (11.377,61 mp conform măsurătorilor cadastrale), situat în orașul Măgurele, sat Vârteju, tarlaua x, parcela x". În condițiile în care nu a făcut dovada că la data de 31.05.2016 îndeplinise aceste formalități de publicitate imobiliară (încheierea și extrasul de carte funciară depuse la dosarul de fond fiind emise ulterior, respectiv la data de 20.04.2018), Înalta Curte constată că în mod just s-a apreciat de instanțele anterioare că reclamantul pârât nu poate solicita rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din culpa exclusivă a părții adverse. Față de aceste considerente, soluția de respingere a cererii reclamantului-pârât este legală și în concordanță cu dispozițiile legale incidente în cauză, astfel încât, nefiind aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul-pârât. II.2. Referitor la recursul formulat de pârâtul B. se constată că acesta se întemeiază, de asemenea, pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciindu-se că hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., art. 1272 C. civ., dar și ale art. 209 alin. (1) C. proc. civ. și art. 477 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Aceste din urmă texte legale sunt norme de procedură și nu de drept material, ce urmează a fi analizate din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) C. proc. civ., dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvențională, iar conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Recurentul critică, în esență, motivarea instanței de apel, ce a preluat raționamentul primei instanțe, în sensul că cererea reconvențională a fost formulată în subsidiarul admiterii cererii principale, pentru că s-a solicitat să fie admisă doar ca efect al pronunțării rezoluțiunii, adică a capătului principal din cererea introductivă și susține că prin cererea de apel a motivat nelegalitatea sentinței instanței inclusiv în ceea ce privește aplicarea clauzelor contractuale din cuprinsul promisiunii de vânzare prin care promitentul-vânzător A. declara că în cazul în care nu va îndeplini la termen și întocmai obligațiile asumate (...) se obligă să restituie avansul încasat corelativ cu achitarea unei penalități egale cu 100% din avans, în termen de maxim 30 zile de la apariția acestei situații. Critica este nefondată. Instanța de apel, contrar susținerilor pârâtului-reclamant, a apreciat că în mod corect prima instanță nu a calificat cererea reconvențională ca având un caracter subsidiar, ci a respectat întocmai principiul disponibilității, în condițiile în care această cerere a fost formulată "în subsidiar, în situația admiterii cererii principale", după cum se arată explicit în petitul său, cât și la finalul său ("sunt de acord ca toate obligațiile dintre părți să fie reziliate, cu condiția firească de a-mi restitui suma plătită ca avans"), context în care Curtea a constatat că restituirea avansului de 5.000 euro a fost solicitată de apelantul pârât-reclamant ca efect al pronunțării rezoluțiunii, iar nu în temeiul clauzei contractuale. Nu poate fi primită susținerea recurentului pârât-reclamant în sensul că cererea reconvențională nu poate avea niciodată un caracter subsidiar față de cererea principală deoarece aceasta cuprinde propriile pretenții ale pârâtului-reclamant împotriva reclamantului-pârât, întrucât, așa cum prevăd dispozițiile art. 209 alin. (1) C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs, pârâtul poate să formuleze cerere reconvențională, dacă are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de aceasta. Or, legiuitorul dă posibilitatea pârâtului de a aprecia dacă dorește sau nu să formuleze o atare cerere reconvențională, o asemenea dispoziție facultativă fiind expresia principiului disponibilității părților, principiu ce guvernează procesul civil, în concordanță cu art. 9 C. proc. civ. În aceste condiții, dând expresie acestui principiu și analizând în concret, textual, cererea reconvențională depusă la dosarul cauzei, în cadrul căreia pârâtul reclamant a arătat că pretențiile sale sunt solicitate doar în subsidiar, în situația admiterii cererii principale și că e de acord ca toate obligațiile dintre părți să fie reziliate (deci neformulând o pretenție proprie de rezoluțiune a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare), în mod corect instanța de apel a constatat că în situația în care prima instanță a respins cererea principală, având ca obiect rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, neputând fi reținută culpa exclusivă a intimatului pârât-reclamant, este legală soluția de respingere și a cererii reconvenționale, aceasta fiind formulată în ipoteza în care va fi admisă cererea principală, astfel cum rezultă în mod clar din cuprinsul ei. În aceste condiții, nu mai puteau fi analizate clauzele contractuale invocate ca temei al formulării cererii reconvenționale, cât și al apelului declarat împotriva hotărârii instanței de fond, nefiind încălcat efectul devolutiv al apelului, consfințit de dispozițiile art. 477 C. proc. civ., așa cum pretinde recurentul. Deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat). Or, chiar dacă aspectele privind aplicarea clauzelor contractuale și soluționarea cererii reconvenționale pe fond au format obiectul cererii de apel, acestora nu li s-a putut da eficiență, prin prisma faptului că devoluțiunea putea opera doar asupra a ceea ce s-a judecat, din perspectiva cererilor depuse la dosar și conținutului acestora, astfel cum a fost stabilit chiar de către părți. Ca atare, în condițiile în care însuși pârâtul-reclamant nu a formulat o cerere proprie de rezoluțiune a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, ci a formulat solicitarea de achitare a avansului de către partea adversă, doar în situația admiterii cererii de rezoluțiune a contractului formulată de aceasta, în mod corect instanța de apel a apreciat că în apel nu se pot schimba obiectul și cauza cererii reconvenționale, astfel cum se arată explicit la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. Nefiind încălcate dispozițiile procedurale, deci inclusiv cele ale art. 209 alin. (1) C. proc. civ. și art. 477 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., vor fi respinse criticile recurentului sub acest aspect. Cu privire la susținerile din cadrul cererii de recurs referitoare la încălcarea normelor de drept material, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte remarcă faptul că se pretinde greșita aplicare a art. 1270 alin. (1) și (2) C. civ., care guvernează principiul forței obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) potrivit cărora "(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege" și art. 1272 alin. (1) C. civ. conform căruia "contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care legea, obiceiul sau echitatea le dă obligației, după natura sa". Recurentul arată că obligația asumată de reclamantul-pârât, aceea de restituire a avansului în cazul în care din culpa sa nu este perfectat contractul de vânzare-cumpărare, are putere de lege între părți și având în vedere faptul că instanța de apel a reținut culpa contractuală a reclamantului-pârât în derularea contractului, nu există niciun motiv ca acesta să nu restituie banii încasați reprezentând avans, astfel încât instanța de apel nu se putea subroga voinței contractuale a părților, principiul consensualismului contractual stabilit în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare obligând la restituirea avansului încasat, născându-se chiar din promisiunea de vânzare-cumpărare. Așa cum s-a arătat în cadrul analizei primului motiv de recurs al pârâtului-reclamant, acesta nu a solicitat rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, iar cererea reclamantului-pârât în acest sens a fost respinsă. Potrivit art. 1549 C. civ., dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin. Din interpretarea textului anterior citat rezultă faptul că daunele interese pot fi solicitate doar în situația în care se dispune rezoluțiunea și nu alternativ, această concluzie fiind întărită de existența conjuncției coordonatoare "precum și". De altfel, creditorul obligației, conform textului anterior citat, poate cere executarea silită a obligațiilor contractuale sau rezoluțiunea contractului și doar în acest ultim caz poate cere activarea clauzelor care îl îndreptățesc la restituirea prestațiilor și acordarea daunelor pentru neexecutarea obligațiilor asumate de partea adversă, deci solicitarea de restituire a avansului este strâns legată de opțiunea pârâtului reclamant de a solicita rezoluțiunea contractului și subsidiară acesteia. În condițiile în care rezoluțiunea contractului nu a fost solicitată de către pârâtul reclamant și nici dispusă de instanțele anterioare, activarea clauzelor subsidiare, conform art. 1270 alin. (1) și (2) C. civ. și art. 1272 alin. (1) C. civ. nu poate avea loc. Față de considerentele anterior arătate, observând că nu pot fi primite criticile recurentului nici sub acest aspect, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul reclamant B. împotriva deciziei nr. 420 din 10 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.