Decizia nr. 1133/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 6 iunie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F. și G., solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005 și, de asemenea, să se constate că vânzătorii B. și C., ca și D. și E., au acționat în cunoștință de cauză, știind că imobilul ce a făcut obiectul contractului a intrat în mod ilegal în patrimoniul lor și să se dispună restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul acestor acte juridice. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1254 și următoarele C. civ. La data de 13 iulie 2017, pârâții F. și G. au formulat cerere de intervenție forțată a H. S.A., succesoare în drepturi și obligații a băncii I. S.A., care a finanțat, prin creditul acordat în cadrul programului "Prima casă", achiziționarea apartamentului. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 68 C. proc. civ., banca putând pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, în calitatea sa de beneficiar al ipotecii de rang 1 până la concurența sumei totale de 354.422 RON. La aceeași dată, 13 iulie 2017, pârâții F. și G. au formulat cerere de chemare în garanție a pârâților D. și E., pentru ca, în situația în care se va admite acțiunea reclamantului, aceștia să fie obligați la plata prețului efectiv plătit vânzătorilor Butucel, în cuantum de 254.237 RON, la care se adaugă spezele vânzării (248 RON onorariul notarului pentru antecontractul autentificat sub nr. x din data de 7 aprilie 2014, 2.355,72 RON onorariul notarului pentru autentificarea contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 19 mai 2014,381 RON reprezentând taxe O.C.P.I.), precum și costul finanțării de 100.185,76 RON (restul sumelor plătite sau datorate de pârâții J., derivate din contractul de credit - dobânzi, comisioane, calculate ca fiind diferența între suma efectiv achitată vânzătorilor, de 254.237 RON, și suma totală datorată băncii, de 354.422,76 RON). În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1695 și art. 1707 C. civ. La data de 13 iulie 2017, pârâții B. și C. au formulat cerere de chemare în garanție a B.N.P. K., prin care au arătat că notarul public este responsabil de modul în care s-a întocmit și s-a autentificat actul de vânzare-cumpărare nr. x/2004, în baza căruia pârâții au înstrăinat imobilul către L., act care a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească. În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 72 C. proc. civ., art. 998 și următoarele C. civ. La data de 17 octombrie 2017, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, adăugând un nou capăt de cerere, prin care a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților B., C., D. și E., între care a existat o conivență frauduloasă, la plata contravalorii apartamentului obiect al contractului autentificat sub nr. x/2004 (a cărui nulitate s-a constatat prin decizia nr. 802A din data de 13 iunie 2016 pronunțată de Tribunalul București) și al contractului autentificat sub nr. x/2005, valoare estimată la suma de 206.928 RON (45.000 euro). Această cerere a fost formulată, în subsidiar, pentru ipoteza în care nu s-ar constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014 și nu s-ar admite cererea de repunere a părților în situația anterioară încheierii contractelor. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 966, 967, 976 și următoarele C. civ. Prin încheierea de ședință din data de 31 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă: a admis în principiu cererea de chemare în garanție formulată de pârâții F. și G. împotriva pârâților D. și E.; a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B. și C. împotriva B.N.P. K.; în privința cererii de introducere în cauză a H. S.A., formulată de pârâții F. și G., a recalificat juridic demersul pârâților, în sensul plasării cererii sub incidența dispozițiilor art. 78 C. proc. civ. și posibilității extinderii cadrului procesual pasiv, chestiune pusă în discuția părților și cu care reclamantul a fost de acord, astfel că tribunalul a extins cadrul procesual prin cooptarea în proces a pârâtei H. S.A.

Sentințele pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G. și chematul în garanție B.N.P. K.; a constatat nulitatea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014, a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005; a respins cererea reclamantului privind plata prețului apartamentului, constatându-se acoperit prejudiciul prin efectele desființării actelor de înstrăinare; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâții F. și G. și, în consecință, a obligat, în solidar, pe pârâții D. și E. la plata, către pârâții F. și G., a sumei totale de 354.422,76 RON, reprezentând prețul plătit, spezele vânzării și costurile finanțării. Prin sentința civilă nr. 2623 din data de 13 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea de completare a sentinței civile nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, formulată de pârâții F. și G., în contradictoriu cu reclamantul A., pârâții B., C., D. și E., chematul în garanție B.N.P. K. și cu intervenienta H. S.A.; a completat sentința civilă nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, în sensul că a obligat chemații în garanție D. și E., în solidar, la plata sumei de 11.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâții F. și G.; a admis cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în sentința civilă nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, în sensul că a menținut în dispozitivul sentinței și intervenienta forțată H. S.A., care, din eroare, nu a fost menționată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin decizia civilă nr. 1051 A din data de 2 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-pârâți F. și G. împotriva încheierii de ședință din data de 31 august 2018; a admis apelul formulat de apelanții-pârâți D. și E. și apelul formulat de apelanții-pârâți F. și G., în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., intimații-pârâți B., C., intimata-intervenientă H. S.A. și cu intimatul-chemat în garanție BNP K. împotriva sentinței civile nr. 1439 din data de 11 iulie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă; a schimbat, în parte, sentința 1439 din data de 11 iulie 2018, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității atât în privința antecontractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 13 octombrie 2005 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 24 noiembrie 2005 autentificate de B.N.P. M., cât și în privința contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 19 mai 2014 autentificat de B.N.P. N.; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții F. și G. împotriva pârâților D. și E.; a menținut dispozițiile sentinței referitoare la respingerea cererii reclamantului privind plata prețului apartamentului; a obligat reclamantul la plata către pârâții F. și G. a sumei de 6.000 RON, cheltuieli de judecată în primă instanță; a admis apelul formulat de apelanții-pârâți D. și E. împotriva sentinței civile nr. 2623 din data de 13 noiembrie 2019; a schimbat, în parte, această sentință, în sensul respingerii cererii de completare a sentinței 1439 din data de 11 iulie 2018 ca rămasă fără obiect, cu menținerea dispozițiilor privind îndreptarea erorilor materiale; a obligat intimatul-reclamant la plata către apelanții-pârâți F. și G. a sumei de 5.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1051 A din data de 2 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a declarat recurs reclamantul A.. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, precum și că aceasta cuprinde motive contradictorii și străine de obiectul pricinii. Astfel, prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a arătat că decizia atacată nu cuprinde nicio motivare, cu privire la buna sau reaua-credință a intimaților-pârâți C. și B., petit cu care a fost învestit Tribunalul București. Recurentul-reclamant a învederat că, deși a reținut indirect manopera dolosivă a intimaților-pârâți C. și B., instanța de apel a menținut dispozițiile hotărârii primei instanțe cu privire la respingerea capătul de cerere privind plata prețului apartamentului fără a arăta care sunt motivele de fapt și de drept care au determinat-o să adopte această soluție; sub acest aspect, motivarea instanței de apel este una abstractă, fără susținere probatorie și neîntemeiată pe vreun text de lege. În opinia recurentului-reclamant, simpla inserare a unei instituții juridice - răspunderea juridică civilă - fără a dezvolta incidența/neincidența acesteia raportat al probele administrate nu satisface exigențele unei motivări în condițiile legii. De asemenea, a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii/străine de obiectul pricinii în condițiile în care instanța de apel a reținut aplicabilitatea principiului nemo sua propriam turpitudinem allegans, în sensul că nu a inițiat acțiuni împotriva persoanelor ce puteau răspunde direct, în condițiile în care, din probatoriul administrat în cauză, rezulta că a formulat plângere penală și a obținut, prin hotărâre judecătorească, constarea nulității absolute a primului contract de vânzare-cumpărare. A arătat că principiul nemo sua propriam turpitudinem allegans reprezintă o regulă de natură morală, conform căreia unei persoane îi este interzis ca, prevalându-se de propria turpitudine, culpă, imoralitate, injustiție etc, să obțină avantaje sau să păstreze avantaje astfel obținute, prin protecție judiciară. Sub acest aspect, a apreciat că motivarea instanței de apel reprezintă de fapt o ignorare a tuturor principiilor de drept, a probelor administrate în dosar și este contradictorie. A subliniat faptul că nu a obținut și nici nu păstrează vreun avantaj, ci dorește să reintre în posesia apartamentului pierdut ca urmare a mijloacelor dolosive/infracționale utilizate de unii dintre pârâți. A arătat că motivarea hotărârii atacate este intrisec legată de buna-credință a L., instanța de apel concluzionând, "sub aspectul bunei-credințe a subdobânditorilor L. la momentul 2005...", în sensul că "Curtea apreciază că el (principiul spoliatus ante omnia restituit - n.n.) poate fi reținut în acele situații în care spolierea nu este datorată culpei proprii a persoanei vătămate, deoarece cazului contrar i se opune un alt principiu de drept - nemo sua propriam turpitudinem allegans" - fără a arăta care sunt probele, directe/indirecte care conduc la culpa, imoralitatea, injustețea sa și fără a fi învestită cu vreo cerere în care să se analizeze culpa sa. Ca atare, această motivare, în opinia recurentului-reclamant, este străină de actele dosarului. În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat încălcarea normelor legale și a principiilor de drept care guvernează instituția nulității absolute. Astfel, a arătat că instanța de apel a admis calea de atac a intimaților-pârâți în considerarea teoriei jurisprudențiale a "terțului subdobânditor de bună-credință", instituție creată în baza legislației vechiul C. civ., uzând de principii de drept pentru a motiva incidența acesteia în speță; totodată, la rândul său, a motivat prin cererea de chemare în judecată incidența principiilor de drept în lipsa unor norme clare care să tranșeze litigiul dedus judecății - a invocat prin cererea de chemare în judecată: principiul resoluto iure dantis, resolvitur jus accipientis, precum și reaua credință a intimaților-pârâți B., C., D. și E.. Recurentul-reclamant a susținut că, dacă, în ceea ce privește pretinsul vânzător instanța a tranșat definitiv situația anulând contractul de vânzare-cumpărare prin care intimații-pârâți B. și C. au dobândit proprietatea asupra imobilului, în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia cu intimații-pârâți D. și E., instanța de apel trebuia să identifice condițiile statuate de jurisprudență în aplicarea principiului subdobânditorului de bună-credință, urmând ca apoi să identifice aplicabilitatea acestuia în prezenta cauză. În opinia sa, instanța de apel, în aplicarea principiului anterior menționat, trebuia să conchidă că intimații-pârâți D. și E., în calitate de cumpărători, cu minime diligențe, au cunoscut sau puteau să cunoască dacă este adevăratul proprietar cel care le transmite imobilul. Recurentul-reclamant a menționat că orice cumpărător diligent și de bună-credință ar fi solicitat spre lecturare contractele anterioare ce stabilesc succesiunea dreptului de proprietate, urmărind în mod curent persoana vânzătorului, iar, dacă bună-credință a dobânditorului se prezumă legal, eroarea comună și invincibilă trebuie să fie dovedită chiar de către dobânditorul care invocă beneficiul principiului validității aparenței de drept, pentru a salva de la desființare (nulitate absolută) actul juridic de înstrăinare cu titlu oneros încheiat cu aparentul proprietar. A susținut și că hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul indicării erorii comune și invincibile a terțului subdobânditor, atât timp cât nu se indică dovezile care ar confirma-o la momentul contractării; or, principiul validității aparenței de drept este menit să protejeze pe terții care au crezut în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor și cărora nu li se poate reproșa nicio culpă, cu condiția ca orice persoană aflată în situația lor să fi crezut în aparența de proprietar a transmițătorului. Recurentul-reclamant a invocat și faptul că lipsește din motivarea hotărârii recurate, prin raportare la probele administrate, analiza condițiilor ce conturează incidența instituției subdobânditorului de bună-credință. A menționat că pentru ca acest principiu de drept să fie incident este necesar ca: transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, transmisiunea să privească un bun imobil, transmisiunea să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat subdobânditorul să fie comună și invincibilă, subdobânditorul să fie de bună-credință (care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, imputabilă acestuia). A arătat că, în speța dedusă judecății, primele două elemente nu comportă discuții, fiind vorba despre un imobil pentru care s-a plătit un preț de către intimații-pârâți cumpărători, însă, în ceea ce privește celelalte două elemente, instanța de apel, odată cu stabilirea stării de fapt, nu a făcut nicio apreciere, motivarea rezumându-se la stabilirea turpitudinii sale. Recurentul-reclamant a susținut și că analiza condiției privind caracterul invincibil al erorii implică cercetarea cauzei acesteia și examinarea împrejurării dacă un om capabil, în condițiile sociale existente la momentul încheierii contractului, s-a comportat ca un bonus pater familias; în absența unor astfel de diligențe, dobânditorul nu poate datora situația sa unei erori invincibile, iar circumstanțele cauzei denotă că eroarea pe care o reclamă cumpărătorii nu poate avea un caracter invincibil.

Apărările formulate în cauză La data de 29 octombrie 2021, în termen legal, intimații-pârâți F. și G. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepției nulității parțiale a recursului în ceea ce privește motivele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. La data de 1 noiembrie 2021, în termen legal, intimații-pârâți D. și E. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 16 septembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . După epuizarea procedurii de filtrare a recursurilor, prin încheierea de ședință din data de 15 martie 2022, prezentul recurs a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată la data de 24 mai 2022, pentru soluționarea căii de atac, reținându-se și că nu este incidentă excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de lege. La termenul de judecată din data de 24 mai 2022, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs depuse în scris la dosar și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, pentru cele ce urmează a fi expuse în continuare. Prin primul motiv de recurs, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant, pe de o parte, a susținut că au fost încălcate dispozițiile de procedură care reglementează soluționarea căii de atac a apelului, iar pe de altă parte, că hotărârea recurată nu arată motivele pe care se sprijină, precum și că aceasta cuprinde motive contradictorii/străine de obiectul pricinii. În raport de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., a susținut că decizia recurată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea normelor procedurale care guvernează judecata apelului, necuprinzând nicio motivare cu privire la buna sau reaua-credință a intimaților-pârâți C. și B., petit cu care a învestit Tribunalul București. Totodată, a arătat că respingerea capătului de cerere privind obligarea în solidar a intimaților-pârâți B., C., D. și E. la plata contravalorii apartamentului nu a fost motivată, decizia recurată, sub acest aspect, necuprinzând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. În speță, în ceea ce privește situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanțele de fond, Înalta Curte reține că, la data de 22 octombrie 2004, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de B.N.P. K., între vânzătorul A. și cumpărătoarea C., având ca obiect vânzarea imobilului situat în București, Aleea x. La data de 13 octombrie 2005, între intimații-pârâți B. și C. și intimații-pârâți D. și E. s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x autentificat de B.N.P. M.. Ulterior, la data de 24 noiembrie 2005, a fost încheiat între aceștia contractul de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P. M. sub nr. x. Intimații-pârâți L. au vândut, la rândul lor, apartamentul intimaților-pârâți F. și G. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014 de B.N.P. N.. La data de 13 martie 2013, recurentul-reclamant A. a depus o plângere penală prin care a sesizat faptul că semnătura de pe contractul de vânzare-cumpărare din 2004 nu îi aparține, însă, prin Rezoluția cu nr. 417/P/2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune față de B. și C.. Totodată, prin aceeași rezoluție, s-a dispus sesizarea Judecătoriei Cornetu în vederea anulării actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 22 octombrie 2004. Prin decizia civilă nr. 802A din data de 13 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2014, s-a constatat nulitatea acestui contract, pentru lipsa consimțământului vânzătorului. Prin prezentul demers judiciar, reclamantul A. a solicitat constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 de B.N.P. M. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005 de B.N.P. M., prin care intimații-pârâți B. și C. au vândut apartamentul în litigiu intimaților-pârâți D. și E., ca urmare a constatării nulității absolute a actului inițial, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 22 octombrie 2004 de B.N.P. K.. De asemenea, a solicitat să se constate că vânzătorii B. și C., ca și D. și E. (care au vândut mai departe imobilul intimaților-pârâți F. și G.) au acționat în cunoștință de cauză, știind că imobilul ce a făcut obiectul contractului a intrat în mod ilegal în patrimoniul lor și să se dispună restituirea în natură a imobilului ce a făcut obiectul acestor acte juridice. În fața primei instanței, recurentul-reclamant, pentru ipoteza în care nu s-ar putea dispune constatarea nulității absolute a vânzării imobilului în litigiu și nu s-ar admite cererea de repunere a părților în situația anterioară, a modificat cererea de chemare în judecată, adăugând un nou capăt de cerere, prin care a solicitat obligarea, în solidar, a intimaților-pârâți B., C., D. și E. la plata contravalorii apartamentului în litigiu, având în vedere conivența frauduloasă a acestora. Prin sentința pronunțată în cauză, tribunalul a constatat nulitatea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014, a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005. Solicitarea subsidiară formulată de recurentul-reclamant prin cererea modificatoare a fost respinsă de către tribunal, constatându-se că a fost acoperit prejudiciul prin efectele desființării actelor de înstrăinare ca urmare a constatării nulității actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 19 mai 2014, a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 13 octombrie 2005 și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 24 noiembrie 2005. Împotriva soluției pronunțate de tribunal au declarat apel intimații-pârâți D. și E., solicitând schimbarea sentinței apelate și, pe fond, respingerea acțiunii recurentului-reclamat A. ca neîntemeiată. De asemenea, au declarat apel și intimații-pârâți F. și G., care, la rândul lor, au solicitat admiterea căii de atac promovate și schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii acțiunii principale a recurentului-reclamant față de ei. În acest context, curtea de apel a reținut că recurentul-reclamant nu a formulat apel incident pentru a solicita reformarea soluției primei instanțe în privința cererii modificatoare, în situația admiterii apelurilor principale. Înalta Curte constată că instanța de apel a fost învestită doar cu critici privind soluția dată de tribunal capătului principal de cerere, iar solicitarea subsidiară a recurentului-reclamant de obligare, în solidar, a intimaților-pârâți B., C., D. și E. la plata contravalorii imobilului nu a fost adusă în discuție în calea ordinară de atac și, prin urmare, nici aspectul legat de conivența frauduloasă a acestora, respectiv buna sau reaua-credință a intimaților-pârâți B. și C.. Totodată, contrar susținerii recurentului-reclamant potrivit căreia în motivarea deciziei recurate a fost inserată doar o trimitere la răspunderea juridică civilă, fără a se dezvolta incidența/neincidența acesteia, instanța de apel a arătat de ce nu poate fi antrenată o răspundere a apelanților-pârâți pentru fapta ilicită pe care recurentul-reclamant a suportat-o în anul 2004. Astfel, a reținut faptul că cel vătămat (care a suportat atât pierderea bunului, cât și a valorii acestuia) trebuie să își recupereze paguba nu este un principiu absolut, aplicarea lui făcându-se nu împotriva oricărui deținător actual al bunului, ci numai în contextul posibilității de antrenare a unei răspunderi civile delictuale/contractuale, regula de drept fiind aceea a răspunderii personale, iar nu a răspunderii pentru fapta unei terțe persoane (situațiile de excepție de la caracterul personal al răspunderii, expres reglementate legal, neregăsindu-se în cauză). Ca atare, a conchis că nu poate fi antrenată o răspundere a apelanților-pârâți pentru fapta ilicită pe care recurentul-reclamant a suportat-o în anul 2004, argumentând această concluzie prin aceea că nu s-a dovedit în cauză că aceștia ar fi contribuit în vreun fel la fapta ilicită reprezentată de încheierea contractului A.-O. în absența consimțământului vânzătorului. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a motivat de ce a menținut soluția de respingere a cererii modificatoare, iar susținerile recurentului-reclamant sub acest aspect sunt nefondate, prin decizia recurată nefiind nesocotite dispozițiile art. 425 C. proc. civ., iar analiza instanței fiind una conformă cu prevederile art. 477 alin. (1) din același act normativ, în condițiile în care curtea de apel a procedat la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelanții-pârâți, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. În plus, o analiză a bunei sau relei-credințe a intimaților-pârâți B. și C. nu se impunea în raport de primul capăt al cererii de chemare în judecat. Astfel, în cuprinsul decizie recurate, curtea de apel analizând incidența în speță a principiului bunei-credințe a terțului subdobânditor, s-a raportat la actele juridice a căror nulitate s-a solicitat a fi constatată, respectiv la cele încheiate între intimații-pârâți O. și L. și, respectiv L. și J., în raport de care terți subdobânditori sunt intimații-pârâți D. și E., respectiv F. și G.. Or, din perspectiva principiului analizat de către instanță, buna sau reaua-credință a O. la încheierea actelor juridice a căror nulitate se solicită a fi constată nu prezintă relevanță, întrucât aceștia fie au calitatea de promitent-vânzător/vânzător, fie nu sunt părți contractante. Printr-o altă critică, încadrabilă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii/străine de natura pricinii. Însă, în dezvoltarea acestei afirmații, recurentul-reclamant nu a arătat în concret care sunt considerentele contradictorii din cuprinsul deciziei recurate, ci se rezumă la a prezenta considerații pur teoretice referitoare la principiul "nemo sua propriam turpitudinem allegans" și la a susține că motivarea instanței de apel prin care s-a reținut aplicabilitatea acestui principiu este contrară probatoriului administrat în cauză, inclusiv în dosarul penal. Or, invocând existența unor considerente contradictorii în motivarea curții de apel, recurentul-reclamant trebuia să indice contrarietatea dintre aspectele reținute de către instanța de apel în argumentarea soluției adoptate și nu o pretinsă neconcordanță a raționamentului acesteia cu principiile de drept și probele administrate sau cu situația de fapt a pricinii, o atare formulare a unei critici în recurs nereprezentând ipoteza reținută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În plus, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că în această cale extraordinară de atac nu este permisă o reapreciere a probelor deja administrate și nici stabilirea unei alte situații de fapt decât cea stabilită de către instanțele de fond. Nu pot fi primite nici criticile recurentului-reclamant prin care acesta a susținut incidența tezei finale a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura cauzei). Recurentul-reclamant a invocat faptul că motivarea curții de apel prin care s-a reținut principiul "nemo sua propriam turpitudinem allegans" este străină de actele dosarului, întrucât instanța nu a fost învestită cu o cerere care să impune analiza culpei în ceea ce îl privește, precum și având în vedere că nu au fost indicate probele care duc la concluzia existenței culpei sale. Aceste susțineri sunt nefondate, neputându-se reține că hotărârea recurată cuprinde numai motive străine de natura pricinii, în condițiile în care analiza instanței de apel din perspectiva incidenței principiului "nemo sua propriam turpitudinem allegans" s-a realizat ca urmare a apelul declarat de intimații-pârâți D. și E., prin care aceștia, printre alte motive de apel, au înțeles să critice cele reținute de către tribunal în sensul că nu se poate da eficiență principiului ocrotirii bunei-credințe a terțului subdobânditor cu titlu oneros al imobilului, în privința actelor încheiate în anul 2005 între vânzătorii O. și cumpărătorii L., în considerarea principiului "spoliatus ante omnia restituit". Astfel, instanța de apel a arătat că: "sub aspectul bunei-credințe a subdobânditorilor L. la momentul 2005, prima instanță nici nu a reținut că aceasta nu ar exista, ci, dimpotrivă reținând-o la rândul său, a apreciat că nu îi poate da valoare în considerarea principiului de drept "spoliatus ante omnia restituit". Analizând acest argument al tribunalului, ca urmare a criticii formulate prin cererea de apel de pârâții D. și E., curtea de apel a apreciat că acest principiu poate fi reținut în acele situații în care spolierea nu este datorată culpei proprii a persoanei vătămate, deoarece cazului contrar i se opune un alt principiu de drept - "nemo sua propriam turpitudinem allegans". Prin urmare, având în vedere contextul în care instanța de apel a analizat incidența în speță a principiului "nemo sua propriam turpitudinem allegans" și, respectiv, culpa recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că nu este incidentă teza finală a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținerile părții sub acest aspect nefiind de natură să demonstreze caracterul nelegal al deciziei atacate. Sunt nefondate și criticile recurentului-reclamant prin care acesta, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva aplicării principiului subdobânditorului de bună-credință. Astfel, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel, în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimații-pârâți O. și L., a identificat și s-a raportat la condițiile reținute de către jurisprudență pentru aplicarea principiului anterior menționat. A arătat că, în jurisprudență, s-a apreciat că nulitatea este acea sancțiune de drept civil care lipsește actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă și, în principiu, terțul subdobânditor suferă efectele invalidării titlului juridic al autorului, conform principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis; în situația în care subdobânditorul a dobândit cu titlu oneros și a fost de bună credință, practica judiciară a statuat că, prin excepție de la acest principiu, actul subdobânditorului nu va fi invalidat, la baza acestei excepții stând considerente ce țin de interesul securității circuitului civil, care impune apărarea terțului de bună-credință, care a dobândit cu titlu oneros. Recurentul-reclamat a susținut că hotărârea de apel nu indică dovezile care ar confirma eroarea terțului, comună și invicibilă la momentul contractării, eroare care, în opinia sa, nu poate fi reținută în cauză, însă această critică este infirmată de analizata efectuată de către instanța de apel. Principiul din care s-a dezvoltat teoria aparenței de drept cuprinde, așa cum a arătat și recurentul-reclamant, pe lângă buna-credință a dobânditorului și eroarea comună și invicibilă. Eroarea comună este o formă de bună-credință colectivă care constă în credința eronată a tuturor în calitatea de proprietar a titularului aparent, însă existența erorii comune nu presupune ca fiecare membru al colectivității să fie efectiv înșelat, existând o eroare efectivă în persoana dobânditorului și o eroare, fie potențială, în persoanele celorlalți. Caracterul invicibil al erorii rezultă din faptul că nu numai dobânditorul, ci orice altă persoană aflată în situația lui să nu fi avut posibilitatea de a înlătura eroarea. Buna-credință a terțului dobânditor este importantă, însă, ea apare condiționată de existența erorii. Astfel, este nevoie de o aparență care să creeze o eroare comună și invicibilă, precum și ca această eroare să poată motiva buna-credință generatoare de drept. O deosebire dintre cele două are loc pe tărâm probatoriu, buna-credință prezumându-se, în timp ce, eroarea trebuie dovedită; în dovedirea erorii, terțul trebuie să probeze prin orice mijloace starea de fapt, iar mecanismul prezumțiilor simple aplicat de instanță duce la proba erorii. Or, în cuprinsul decizie atacate, curtea de apel, după ce a arătat că prezumția de bună-credință a cumpărătorilor L., la încheierea actelor din 2005, nu a fost răsturnată de niciun mijloc de probă și a analizat valoarea probatorie a declarației date de martorul P., a reținut că, de altfel, la momentul cumpărării familia O. figura (în mod public, opozabil) ca proprietar în cuprinsul Cărții funciare, actul notarial fiind încheiat în baza unui extras de carte funciară - aceasta fiind situația cunoscută de cumpărători. În plus, a reținut că achiziția apartamentului s-a făcut prin intermediul unei agenții imobiliare, potrivit contractului de intermediere-comision nr. x din data de 5 octombrie 2005 încheiat cu Q. S.R.L., cu verificarea actelor inclusiv de către banca care a acordat creditul și de către notarul public. Ca atare, calitatea de proprietari a vânzătorilor (O.), ca urmare a înscrierilor efectuate în Cartea funciară, era opozabilă oricărei persoane și nu doar terților dobânditori, acest argument al instanței de apel venind în dovedirea existenței erorii comune incidente în cază, iar caracterul invicibil al acesteia este susținut tocmai de faptul că orice altă persoană aflată în situația cumpărătorilor nu ar fi avut posibilitatea de a înlătura eroarea, în condițiile concrete în care a avut loc încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel și menționate anterior. Pe de altă parte, curtea de apel a arătat că argumentul tribunalului care a determinat soluția de anulare a actelor în discuție nu a fost acela că dobânditorii L. nu ar fi fost de bună-credință la momentul 2005, ci că nu se poate da eficiență acesteia în considerarea principului de drept spoliatus ante omnia restituit, astfel că, instanța de control judiciar a analizat incidența acestui principiu, concluzionând că acesta nu poate fi reținut în cauză întrucât i se opune principiul nemo sua propriam turpitudinem allegans. În ceea ce privește aplicarea de către instanța de apel a principiului potrivit căruia nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria culpă, recurentul-reclamant a susținut, pe de o parte, că aceasta s-a realizat contrar probatoriului administrat în cauză, cu încălcarea tuturor principiilor de drept, iar, pe de altă parte, că motivarea instanței, din această perspectivă, este una contradictorie și străină de obiectul cauzei. Or, pe de o parte. așa cum s-a mai arătat în cuprinsul prezentei decizii, instanței de recurs nu îi este permisă o reapreciere a probelor deja administrate în cauză, iar, pe de altă parte, criticile privind contrarietatea motivării și pretinsele motive străine de natura cauzei au fost cercetate în cadrul analizei realizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reținându-se că acestea nu pot fi primite. Susținerea potrivit căreia aplicarea principiul nemo sua propriam turpitudinem allegans s-a realizat de către instanța de apel cu ignorarea tuturor principiilor de drept nu a fost dezvoltată de către recurentul-reclamant prin arătarea unor critici concrete de nelegalitate a hotărârii recurate. Astfel, nu se poate reține aducerea în discuție a unor reale motive de recurs dintre cele reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, partea exprimându-și nemulțumirea față de concluzia la care a ajuns instanța prin raportare la probele administrate în cauză și solicitând instanței de recurs o reapreciere a acestora și a situației de fapt a speței, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală. Ca atare, față de cele anterior reținute, constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1051A din data de 2 iulie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Față de soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, respectiv aceea de respingere, ca nefondat, a recursului, constată că partea care a pierdut procesul este recurentul-reclamant și, având în vedere că intimații-pârâți F. și G. au solicitat plata cheltuielilor de judecată, dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata către acești intimați-pârâți a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în cuantum de 5.890 RON, cuantum pe care îl apreciază a fi unul proporțional în raport cu valoarea și complexitatea cauzei, precum și cu activitatea desfășurată de avocat, care a depus întâmpinare și s-a prezentat în fața instanței pentru susținerea intereselor intimaților-pârâți. PENTRU ACESTE MOTIVE,