ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2656/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 19.06.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub dosar nr. x/2019, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței să constate prescripția dreptului material la acțiune în recuperarea sumei de 64.614, 33 euro, în echivalent RON la data formulării cererii, reprezentând debit restant aferent contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. PF/26.04.2006, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și toate celelalte prevederi menționate în acțiune.

Pârâta B.. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

La 06.11.2019, C. și D. au formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care au solicitat să se constate, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., prescripția dreptului material la acțiune în recuperarea sumelor de bani reprezentate de debitul principal in cuantum de 70.000 euro, comisioane și dobânzi aferente aceluiași contract de credit nr. x/26.04.2006, încheiat între reclamanta A. și pârâta B. S.A., în raport de faptul că intervenienții au calitatea de garanți ipotecari.

Pârâta B.. S.A. a formulat întâmpinare față de cererea de intervenție principală, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 17.01.2020, a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție principală.

Prin sentința civilă nr. 1142 din 17.07.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. și cererea de intervenție principală formulată de intervenienții în nume propriu C. și D., ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluții a promovat cerere de apel C., în calitate de intervenient principal, solicitând admiterea cererii de apel, anularea sentinței și, în rejudecare, admiterea cererii principale și a celei de intervenție principală, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

Prin decizia civilă nr. 838/2023 din 29 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de intervenientul principal, în nume propriu, C., în contradictoriu cu intimata-intervenientă în nume propriu D., intimata-reclamantă A. și intimata-pârâtă B. S.A.., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, intervenientul în nume propriu C. a formulat cerere de recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, susține că, deși, din probatoriile administrate în cauză, reiese fără niciun dubiu faptul că dreptul material la acțiune al pârâtei B. S.A., cu privire la recuperarea debitului aferent contractului de credit nr. x nr. 98/26.04.2006, s-a prescris, în raport de perioada scursă de la data scadenței ultimei rate și până la data formulării primei notificări de către pârâtă, instanța de apel a respins cererea reclamantei și cererea recurentului.

Prin urmare, apreciază că decizia este netemeinică și nelegală în contextul situației de fapt, a normelor legale aplicabile și raportat la clauzele contractului de credit, instanța de apel reținând o stare de fapt eronată și interpretând în mod greșit dispozițiile legale aplicabile cu privire la prescripție.

În concret, arată că, deși prin cererea de chemare în judecată și prin cererea de intervenție s-a invocat prescripția în raport de dispozițiile C. civ. de la 1864 și ale Decretului nr. 167/1958, aplicabile în raport cu data încheierii contractului, instanța de apel s-a limitat să analizeze prescripția în mod generic, raportat la clauzele contractului de credit, fără a analiza incidența dispozițiilor invocate.

În continuare, recurentul evocă dispozițiile art. 6 alin. (2) și alin. (4) din C. civ., în raport de care susține că, instanța de apel trebuia să aibă în vedere, în primul rând, legea aplicabilă contractului de credit, în raport de care trebuia să analizeze dacă sunt îndeplinite sau nu condițiile privind prescripția dreptului material la acțiune al pârâtei B. S.A. cu privire la debitul derivat din contractul de credit încheiat cu reclamanta.

Astfel, arată că, dispozițiile art. 1 alin. (1) și ale art. 3 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 prevăd că dreptul la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani. De asemenea, potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani, iar potrivit art. 7 alin. (1) și alin. (2) din același act normativ, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de a cere executarea silită, iar în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în cele al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, în cauză, 30 de zile de la data scadenței ultimei rate neachitate, respectiv 30 de zile de la data de 26.02.2007, adică 29.03.2007.

Or, singura referire pe care instanța de apel a făcut-o cu privire la prevederile Decretului nr. 167/1958 a fost aceea prin care a reținut că nu se poate raporta calcularea dreptului material de prescripție la dispozițiile prevăzute de decret, fără însă a justifica și de ce a ajuns la această concluzie.

În continuare, învederează că instanța de apel a reținut greșit faptul că pârâta poate oricând să solicite executarea silită a debitului din contractul de credit, în contextul în care instanța s-a raportat la clauzele de la punctele 8.1-8.3 din contract, susținând în mod eronat că, clauza de la art. 4.11 reprezintă un drept al băncii, deși drepturile băncii sunt precizate în mod expres la punctul 7.4 din contract.

Recurentul susține că art. 4.11 din contract instituie un veritabil pact comisoriu în sensul în care, după trecerea unui termen de 30 zile de la data scadenței unei rate, dacă aceasta nu este achitată de debitor sau coplătitor/garanți, întregul credit și toate obligațiile derivate din acesta devin automat exigibile, clauza fiind extrem de clară în acest sens.

Așadar, învederează că, data nașterii dreptului de la care începe să curgă prescripția nu este data la care intimata B. S.A. își poate exercita dreptul de a cere executarea silită, cum în mod eronat a reținut instanța de apel, întrucât, potrivit clauzei de la art. 4.11, dreptul de a cere executarea silită s-a născut la momentul la care au trecut cele 30 zile de la scadența ultimei rate neachitate.

Autorul prezentei căi de atac susține că, instanța de prim control judiciar a făcut o confuzie inexplicabilă între posibilitatea intimatei-pârâte de a-și exercita dreptul de a cere executarea silită și de a declara scadența anticipată a creditului și momentul la care s-a născut dreptul acesteia de a cere executarea silită. Procedând în această manieră, susține că instanța a încălcat dispozițiile art. 969 C. civ. de la 1864.

Astfel, arată că, în raport de clauza prevăzută la art. 4.11 din contract, care are putere de lege între părțile contractante, dreptul de a cere executarea silită s-a născut în cea de-a 31-a zi de la data la care intimata-reclamantă trebuia să plătească rata scadentă, în speță, 29.03.2007.

Prescripția dreptului material la acțiune curge de la data nașterii raportului de drept, în cauză, 30 de zile de la data scadenței ultimei rate neachitate -29.03.2007, indiferent de împrejurarea că intimata-creditoare a înțeles să uzeze de acest drept al său, fiind evident că prescripția s-a împlinit cu mult anterior oricărui act/notificare făcută de intimata-reclamantă.

Totodată, arată că instanța de apel avea obligația să verifice chiar și din oficiu împlinirea termenului de prescripție față de reclamantă și să constate împlinirea lui la 29.03.2010.

Pornind de la acest aspect, arată că, la momentul la care s-au efectuat notificări în cauză de către intimata-pârâtă, era îndeplinit și termenul de prescripție de 10 ani, în raport de contractul de ipotecă.

În plus, învederează că, deși intervenientul a invocat calitatea sa de garant ipotecar în raport de contractul de ipotecă, instanța de apel nu a analizat prescripția și în raport cu acest titlu executoriu, limitându-se doar să rețină că nu este învestită în acest sens. Or, recurentul susține că apărările sale au vizat tocmai calitatea sa de garant ipotecar, iar interesul său se raportează tocmai la această calitate deci, implicit, la contractul de ipotecă imobiliară.

Autorul recursului precizează că intimata-pârâtă nu a contestat nici faptul că ultima rată neachitată de intimata-reclamantă era scadentă la 26.02.2007, nici că dreptul material la acțiune privind punerea în executare s-a născut la 29.03.2007.

O altă critică a recurentului privește faptul că instanța a reținut strict faptul că prescripția dreptului material la acțiune a fost invocată doar raportat la clauza contractuală de la art. 4.11 și că nu este învestită cu analiza prescripției decât în raport de această clauză contractuală, deși, în virtutea rolului activ, instanța trebuia să analizeze prescripția dreptului material la acțiune atât în raport de contractul de credit, cât și în raport de contractul de ipotecă imobiliară.

Astfel, consideră că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., care prevăd obligația instanței de a cere părților să prezinte explicații, oral sau în scris, cu privire la situația de fapt, motivarea în drept pe care părțile le invocă, precum și dreptul de a pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.

Prin urmare, arată că punerea în discuția părților a unor împrejurări de fapt sau de drept de natură să ducă la dezlegarea pricinii nu reprezintă o încălcare a cadrului procesual fixat de reclamant cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Printr-o ultimă critică, recurentul invocă faptul că instanța de apel a făcut referire, în cuprinsul considerentelor, la decizia nr. 60/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiției - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce privește interpretarea și aplicarea art. 2431 din noul C. civ., or, în cauză este aplicabil C. civ. de la 1864.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483, art. 485-487, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante A. la 23.08.2023, intimatei-interveniente în nume propriu D. la 22.08.2023 și 24.08.2023 și intimatei-pârâte B. S.A. la 22.08.2023 .

La 30.08.2023, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 05.09.2023, care nu a formulat întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Un prim set de critici formulate de recurentul-intervenient vizează faptul că, la analiza prescripției dreptului material la acțiune în recuperarea debitului, instanța de apel nu a aplicat dispozițiile C. civ. de la 1864 și pe cele ale Decretului nr. 167/1954, deși aceste acte normative erau aplicabile în cauză, raportat la data încheierii contractului de credit.

Astfel, susține recurentul, în cauză, termenul de prescripție a dreptului intimatei-pârâte de a solicita recuperarea debitului neachitat din contractul de credit bancar nr. x/26.04.2006 a început la 29.03.2007, respectiv în termen de 30 de zile de la data scadenței ultimei rate neachitate, așa cum prevăd dispozițiile art. 4.11 din contractul de credit, fiind deci aplicabile dispozițiile art. 969 din C. civ. de la 1864 și ale Decretului nr. 167/1954.

Critica, subsumată motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu va fi însușită de instanța de recurs.

Analizând decizia atacată, instanța supremă notează că, în ce privește termenul la care este declarat scadent anticipat întregul credit și a neîmplinirii termenului de prescripție la acel moment, instanța de prim control judiciar a reținut autoritatea de lucru judecat, sub efectul ei pozitiv, a deciziei civile nr. 1648/15.07.2020 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, definitivă, pronunțată în dosar nr. x/2019, având ca obiect contestația la executare formulată de contestatorii C. și D., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., privind executarea demarată împotriva acestora în temeiul contractului de credit nr. x/26.04.2006 și contractului de ipotecă imobiliară autentificat sub nr. x/05.05.2006 de BNP E..

Astfel, a constatat că, prin decizia pronunțată în contestația la executare, s-a reținut, pe de o parte, faptul că, creditul nu era declarat scadent anticipat automat, la împlinirea unui termen de 30 de zile de la scadența ratei neachitate, creditorul având prerogativa de a aprecia dacă se impune declararea scadenței anticipate sau nu, art. 4.11 din condițiile generale ale contractului de credit neinfirmând această concluzie, iar, pe de altă parte, faptul că, la 13.08.2018, când au fost comunicate notificările nr. 17826 și 17827, banca nu declarase scadența anticipată a creditului, așadar începutul termenului de prescripție pentru executarea silită a sumelor datorate în temeiul contractului de credit nu poate fi anterior datei de 13.08.2018.

Față de aceste considerente, în prezenta cauză, instanța de apel a concluzionat că nu se poate raporta, în calcularea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, la dispozițiile vechiului Decret nr. 167/1958 ci, având în vedere data declarării anticipate a creditului - 11.10.2018, moment despre care a reținut că nu a fost contestat de părți, doar la prevederile noului C. civ.

Or, recurentul nu a înțeles să critice acest raționament al instanței de prim control judiciar, ci s-a cantonat în a reitera criticile din memoriul de apel, privind interpretarea dispozițiilor clauzei nr. 4.11 din contractul de credit astfel încât să rezulte că, în cauză, dreptul de a cere executarea silită se calculează începând cu 30 de zile de la data scadenței ultimei rate neachitate, respectiv 30 de zile de la data de 26.02.2007, adică de la 29.03.2007.

Însă, în contextul în care instanța de apel a răspuns acestor critici reținând autoritatea de lucru judecat a deciziei pronunțate în contestația la executare, prin care s-a tranșat cu caracter definitiv faptul că creditul nu a fost declarat scadent anticipat în termen de 30 de zile de la scadența ultimei rate neachitate, precum și faptul că, la 13.08.2018 nu începuse să curgă termenul prescripției dreptului de a cere executarea silită, criticile recurentului apar ca fiind străine de raționamentul care a fundamentat soluția instanței.

În orice caz, instanța supremă notează că stabilirea voinței părților, interpretarea clauzelor contractului și a probatoriului administrat nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

Nu în ultimul rând, instanța de recurs notează că, prin reiterarea acelorași critici din memoriul de apel, privind aplicarea dispozițiilor C. civ. de la 1864 și a Decretului nr. 167/1958, recurentul ignoră faptul că, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că părțile nu au contestat faptul că declararea scadenței anticipate a creditului s-a produs la 11.10.2018. Totodată, în urma analizării probatoriului, pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, instanța de prim control judiciar a reținut că, după această dată, creditorul bancar a realizat direct demersuri de executare silită, fără a mai încerca recuperarea pe cale amiabilă a creanței după declararea ca exigibil a întregului împrumut. Așadar, a stabilit instanța de apel că dreptul de a cere executarea silită în favoarea băncii, s-a născut concomitent cu dreptul la acțiune în sens material.

Raportat la această stare de fapt, instanța supremă observă că însăși dispozițiile invocate de recurent, respectiv art. 6 alin. (2) și (4) din noul C. civ., impun ca prescripția să fie calculată potrivit dispozițiilor noului C. civ.

A mai invocat recurentul și faptul că, instanța de apel a reținut strict faptul că prescripția dreptului material la acțiune a fost invocată doar raportat la clauza contractuală de la art. 4.11 și că nu este învestită cu analiza prescripției decât în raport de această clauză contractuală, deși, în virtutea rolului activ, instanța trebuia să analizeze prescripția dreptului material la acțiune atât în raport de contractul de credit, cât și în raport de contractul de ipotecă imobiliară.

Întrucât se invocă încălcarea de către instanța de apel a unor norme de procedură, critica va fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și va fi analizată ca atare.

Critica este nefondată.

Instanța supremă reține, în acord cu instanțele anterioare, că atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de intervenție principală au un singur obiect, iar acela este constatarea intervenirii prescripției dreptului material la acțiune în recuperarea sumelor aferente contractului de credit bancar PF98/26.04.2006.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului disponibilității, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanța de judecată nu va putea așadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înțeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenția concretă a reclamantului și nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecății sale. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul și cauza cererii, constituie corelativ, garanția aplicării principiului în discuție.

Deci, instanța nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare la obiectul și la cauza invocate de către reclamantul din procesul judiciar, judecătorul fiind ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților și trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără însă a depăși limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut).

Prin urmare, în mod judicios a reținut instanța de apel că, din verificarea cererii de intervenție voluntară rezultă că s-a solicitat explicit constatarea prescrierii dreptului material la acțiune cu privire la contractul de credit, numai acest aspect constituind obiectul analizei primei instanțe.

În ce privește critica recurentului privind reținerea de către instanța de apel, în mod greșit, a unei decizii pronunțate în interesul legii cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 2512 din Noul C. civ., instanța supremă o va respinge ca nefondată, în condițiile în care, din considerente nu rezultă că soluția s-a întemeiat pe decizia de hotărâre preliminară a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 60/2017. Această decizie de unificare a practicii judiciare a fost invocată, în apărare subsidiară, de intimata-pârâtă și nu a fost analizată de către instanța de prim control judiciar.

Pentru aceste considerente, constatând că nu pot fi reținute motivele de nelegalitate invocate de recurentul-intervenient, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat recurentul-intervenient C. împotriva deciziei civile nr. 838/2023 din 29 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-intervenient C. împotriva deciziei civile nr. 838/2023 din 29 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.