ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2819/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., constatarea nulității absolute a contractului de împrumut încheiat între C. și D. la data de 12 martie 2012, cu încheiere de dată certă nr. 1 din 26 mai 2017 la Societatea Profesională Notarială E., cu sediul în municipiul Tecuci, județul Galați; desființarea actelor juridice subsecvente și repunerea părților în situația anterioară, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Iași, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1051 din 10 mai 2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A. și S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții C. și D.; a obligat reclamanții, în solidar, să plătească pârâtei D. suma de 26.780 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanții, în solidar, să plătească pârâtului C. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași, în apel:

Prin decizia nr. 162 din 22 aprilie 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul formulat de reclamanții A. și S.C. B. împotriva sentinței civile nr. 1051 din 10 mai 2023, pronunțate de Tribunalul Iași, secția I civilă; în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, suma de 11.409,55 RON, pentru care apelantul A. a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata diferenței taxei judiciare de timbru rămâne în sarcina statului; a obligat apelanții, în solidar, să plătească intimatei D. suma de 180 euro (echivalent în RON la data plății) și suma de 883,6 RON, cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 162 din 22 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a declarat recurs reclamantul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 05 iulie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 09 iulie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 14.592,97554 RON, față de invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la suma împrumutată în cuantum de 2.558.095,1072 RON, respectiv valoarea sumei de 514.004 euro, la cursul valutar de 4,9768 RON/euro din 25 iunie 2024.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond admiterea acțiunii în sensul constatării nulității absolute a contractului de împrumut încheiat între C. și D. la data de 12 martie 2012, cu încheiere de dată certă nr. 1 din 26 mai 2017 la Societatea Profesională Notarială E. cu sediul în municipiul Tecuci, județul Galați și, ca o consecință, a constatării nulității contractului de împrumut, a solicitat și desființarea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 26 mai 2017 la E. cu sediul în municipiul Tecuci, județul Galați, rectificat prin încheierea de rectificare nr. 47/29 mai 2017 la E., invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu trimitere la încadrarea eronată a situației de fapt, a arătat că instanța de apel a preluat raționamentul juridic al judecătorului fondului considerând că lipsa tradițiunii obiectului material al contractului în contractele reale nu este prevăzută de legiuitor ca o cauză de nulitate absolută.

Totodată, a reținut că, în lipsa remiterii sumei de bani obligația de restituire a acesteia apare ca lipsită de cauză juridică, însă lipsa cauzei era prevăzută doar sub imperiul C. civ. anterior (1864), dar în prezent, lipsa cauzei atrage doar anulabilitatea contractului, deci nulitatea relativă, iar nu cea absolută (cu referire la art. 1238 C. civ.).

A menționat că, din probele administrate în cauză, a reieșit faptul că prin contractul de împrumut în discuție s-a dorit a se concretiza anumite împrumuturi anterioare făcute de către soțul pârâtei D. către C. și către fratele acestuia, împrumuturi care au fost realizate în anul 2009, anterior și posterior, ceea ce plasează faptul juridic al împrumutului sub imperiul vechiul C. civ., însă instanța de apel a nesocotit aceste dispoziții de drept material, încadrând raporturile juridice dintre părți sub imperiul noului C. civ., contrar declarațiilor soților D. făcute în cursul urmăriri penale efectuată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, înscrisurilor și răspunsului la interogatorii și a martorului audiat în cauză, făcând trimitere și la art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noul C. civ. [art. 6 alin. (2) noul C. civ..].

În opinia recurentului-reclamant, acest text de lege instituie ca regulă că actele și faptele trecute (facta praentetia) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi - ceea ce se admitea și în trecut și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după intrarea în vigoare a legii noi.

Dimpotrivă, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ. [art. 6 alin. (5) Noul C. civ..] consacră explicit ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea suplimentară că noțiunea de "situație juridică" nu semnifică [și] "efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute", astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.

Astfel, textul în discuție prevede că: "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa in vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa in vigoare."

Dacă legiuitorul ar fi vrut să spună că efectele viitoare ale situațiilor juridice (actelor, faptelor) trecute vor fi guvernate de legea nouă, în regulă generală, nu ar fi formulat textul astfel cum a făcut-o, ci ar fi spus explicit acest lucru.

Situația juridică la care se referă art. 6 alin. (5) din Noul C. civ. constituie, prin urmare, o împrejurare cu relevanță juridică nouă, un fapt (în sens larg) generator, modificator sau extinctiv de raporturi juridice nou, un raport juridic nou, etc.

Rezultă, prin urmare, următoarea situație: în ce privește situațiile juridice (acte, fapte) ivite în trecut și care produc efecte succesive, care se prelungesc în timp până la intrarea în vigoare a legii noi, efectele viitoare ale acestor situații juridice sunt și rămân în întregime supuse legii vechi, desigur, sub rezerva unor dispoziții în sens contrar din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Noului C. civ.

Or, în condițiile în care raportul juridic de împrumut s-a născut între părțile contractante înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (2009), instanța de apel trebuia să țină cont de toate dovezile incontestabile și, astfel, să dea o încadrare corectă atât legii aplicabile, cât mai ales cadrului juridic izvorât din situația de fapt.

Nefăcând acest lucru, hotărârea astfel pronunțată este lipsită de substanță juridică, încadrarea dată în apel normelor de drept substanțial este una greșită, solicitând admiterea recursului și casarea în totalitate a deciziei atacate.

În referire la motivele invocate în cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a arătat că solicitarea constatării nulității absolute a contractului de împrumut încheiat între C. și D. se sprijină pe împrejurarea că, în fapt, acestui contract îi lipsește obiectul juridic, ținându-se cont și de momentul la care s-au născut raporturile juridice dintre împrumutat și împrumutăror - anul 2009.

Sub aspectul definiției, atât vechiul C. civ. cât și Noul C. civ. au, în esență, aceeași reglementare (art. 1576 vechiul C. civ. și art. 2138 Noul C. civ.), însă elementul comun definitoriu îl constituie remiterea materială a sumei de bani - tradițiunea bunului, condiție de validitate sine qua non.

Prin urmare, nerespectarea condițiilor privind validitatea contractului se sancționează cu nulitatea absolută a acestuia și nu cu anulabilitatea acestuia (nulitatea relativă), cum în mod greșit a reținut judecătorul fondului.

Chiar analizând dispozițiile art. 1174 pct. 4 Noul C. civ., se observă că în cazul contractului de împrumut dedus judecății lipsește ca și condiție predarea/tradițiunea efectivă a bunului. În aceeași logică juridică, sunt aplicabile și dispozițiile art. 1250 din Noul C. civ., sancțiunea nulității absolute pentru neîndeplinirea predării bunului fiind un caz prevăzut de lege.

Tot astfel, introducerea în circuitul civil a unui act juridic încheiat cu nerespectarea condițiilor legale în ceea ce privește obiectul contractului, așa cum este cazul contractului de împrumut dintre pârâții C. și D., produce efecte semnificative asupra drepturilor și obligațiilor ce izvorăsc din acest act.

În acest sens, caracterul accesoriu al contractului de ipotecă încheiat între aceleași persoane își are originea tocmai în rambursarea pretinsei sume de bani acordată cu titlu de împrumut; prin contractul de ipotecă s-a stipulat inclusiv o clauză de dare în plată, în sensul art. 1492 C. civ., prin care în situația nerestituirii la termen a sumei împrumutate, pârâta D. avea să devină (din nou) proprietara terenului în suprafață de 3753 m.p., dar și a ansamblului de locuințe ce urma să fie edificat pe acest din urmă teren. Se eludează, în acest mod, prevederile legale referitoare la actele de dispoziție în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor, deschizându-se calea unei astfel de tranzacții nu ca efect al unui act juridic încheiat între părți, ci prin intermediul unei executări silite.

Astfel, prin încheierea contractului de împrumut din data de 12 martie 2012, cu dată certă din 26 mai 2017, s-a urmărit transmiterea dreptului de proprietate, în mod fraudulos, în patrimoniul împrumutătorului (D.).

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

La data de 01 august 2024, prin poștă electronică, în termen legal, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului și a excepției lipsei de interes în formularea cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiate, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Cu privire la excepția nulității recursului, în raport de art. 487 alin. (1) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a susținut că motivele de recurs vizează temeinicia deciziei atacate și reprezintă o reiterare a motivelor de apel și apărărilor făcute în cadrul acestui litigiu în fața instanței de fond și apel.

Referitor la excepția lipsei de interes în promovarea cererii de recurs, în raport de art. 33 C. proc. civ., a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată atât de recurentul A., cât și de societatea B. S.R.L., însă aceasta din urmă nu a declarat recurs împotriva deciziei atacate, precizând, totodată, că recurentul A. a cesionat către reclamanta-intimată B. S.R.L. toate drepturile ce decurg din autorizația de construcție nr. x/2017 prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x din 18 mai 2020, anterior formulării cererii de chemare în judecată, acesta fiind străin de prezenta cauză, iar o soluție de admitere a recursului și, pe cale de consecință, a acțiunii ar crea premisele unei îmbogățiri fără justă cauză.

În referire la obiectul cererii de chemare în judecată, la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată prin întâmpinare, dar și la motivele de recurs și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., intimatul-pârât a susținut că respectivul contract de împrumut încheiat la 12 martie 2012 îi sunt aplicabile dispozițiile Noului C. civ. și nu este incident niciun caz de nulitate absolută a acestui contract.

În condițiile în care recurentul A. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.03.2018 la Societatea Profesională Notarială F. și Asociații, iar conform celor înregistrate în cartea funciară la momentul achiziționării terenului în cauză, acest teren era grevat cu un drept de ipotecă constituit la 26 iulie 2017 pentru garantarea unui împrumut în valoare de 514.004 euro, acesta nu poate susține față de efectele unui act autentic semnat și asumat în fața notarului public faptul că l-a cumpărat de la numitul C. cu promisiunea acestuia că va radia ipoteca, însă acest lucru nu s-a întâmplat, iar pe parcursul trecerii timpului, a conștizat că a fost victima unor manopere dintre cele mai oneroase.

Or, la termenul de judecată din 26 ianuarie 2023, în fața instanței de fond, recurentul, prin apărător, a precizat faptul că nu solicită și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 08 martie 2018, însă nulitatea actelor subsecvente nu poate fi selectivă, de vreme ce prin demersul judiciar s-a urmărit constatarea nulității absolute a contractului de împrumut și desființarea contractului de ipotecă.

Prin modalitatea de expunere a situației de fapt de către apelanți și descrierea manoperelor cărora recurentul le-a fost victimă, atunci s-ar fi impus desființarea tuturor actelor subsecvente, inclusiv a contractului de vânzare-cum parare din 08 martie 2018 și repunerea părților în situația anterioară prin revenirea terenului imobil și a drepturilor ce decurg din autorizația de construire, făcând trimitere și la considerentele încheierii din 21 septembrie 2022, pronunțată de Judecătoria Tecuci în dosarul nr. x/32 1/2022.

La data de 01 august 2024, prin poștă, în termen legal, intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că motivele invocate în recurs se bazează pe o greșită apreciere a probelor și nu pe o greșită aplicare a normelor de drept material, ele tinzând la reluarea judecății pe fond prin schimbarea concluziilor trase din probatoriu a cărui legală administrare nu a fost contestată în recurs, făcând trimitere la lipsa obiectului contractului, cauza ilicită și frauda la lege invocate prin acțiunea introductivă, dar și lipsa cauzei invocată pentru prima dată în apel, care au la bază premisa lipsei remiterii sumelor împrumutate, independent de susținerile privind aplicabilitatea C. civ. 2009 sau cel din 1864.

Cu privire la motivul de casare invocat de recurentul-reclamant, intimata-pârâtă a susținut, pe de o parte, că prima instanță a reținut în mod corect că aplicabilitatea C. civ. de la 1864, dar și lipsa cauzei contractului sunt motive invocate pentru prima dată în apel și reprezintă o modificare a acțiunii introductive, așa încât nu pot fi luate în analiză, considerent necombătut de către recurent.

Pe de altă parte, argumentele invocate de recurent sunt înlăturate de plano prin clauzele contractului de împrumut unde părțile au confirmat că raporturile juridice pe care au înțeles să le reglementeze sunt supuse dispozițiilor art. 2158 C. civ., în aceleași condiții și contractul de ipotecă încheiat prevede aplicabilitatea noului C. civ., contract asumat de recurent.

Contractul de împrumut în discuție a fost încheiat la data de 12 martie 2012 și a primit dată certă la data de 26 martie 2017, odată cu încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/26 03.2017, legea aplicabilă contractului fiind Noul C. civ., potrivit dispozițiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum corect s-a stabilit în primele grade de jurisdicție.

Câtă vreme părțile contractuale au stabilit aplicabilitatea acestui act normativ prin clauză expresă, nu se poate accepta ca un terț de contract să impună aplicabilitatea vechiul C. civ. pentru că l-ar avantaja într-o cale de atac, în condițiile în care el însuși și-a asumat atât împrumutul, cât și ipoteca în momentul cumpărării terenului.

Față de susținerile recurentului în sensul că în analiza cauzelor de nulitate (care privesc încheierea contractului de împrumut), nu trebuie analizat actul juridic (contractul de împrumut), ci faptele juridice sau situațiile juridice petrecute cu mult timp înainte, însă noțiunea de fapte juridice se referă nu la simple situații de fapt, ci la faptele juridice licite generatoare de efecte juridice - gestiunea de afaceri, plata nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză, intimata-pârâtă a apreciat că niciuna dintre aceste instituții juridice nu este incidentă în prezenta cauză.

Terminologia de "situație juridică" a fost adoptată de legiuitor pentru a acoperi alte situații generatoare de efecte juridice, dar care sunt excluse în cazul în care există act sau fapt juridic. Astfel, existența unui act juridic, în speță contractul de împrumut, exclude posibilitatea încadrării obiectul acestui act în noțiunea de situație juridică.

Acest raționament este confirmat de dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011 care reglementează aplicabilitatea Noului C. civ. în cazul contractelor. Astfel, după reglementarea generală cuprinsă în art. 3 din Legea nr. 71/2011, legiuitorul a stabilit expres, prin reglementarea specială din art. 102, aplicabilitatea noului C. civ. în cazul contractelor încheiate ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., ceea ce înseamnă că, atunci când există contract, nu se mai poate pune problema existenței unui fapt juridic sau a unei situații juridice care să fie supuse reglementării generale prevăzute de art. 3 sau 5 din Legea nr. 71/2011.

În cazul în care părțile înțeleg să califice ele însele un contract încheiat în anul 2012 (care dobândește dată certă în 2017), indiferent de faptele anterioare, și înțeleg să stabilească expres că acesta este încheiat în baza Noului C. civ. și să stabilească drepturile și obligațiile părților potrivit acestui act normativ având o predictibilitate clară privind conduita lor viitoare, nu poate fi primită argumentația unui terț în sensul că părțile au dorit ca relațiile dintre acestea să fie reglementate de alt act normativ, să stabilească alte efecte ale actului contrar predictibilității părților.

În concluzie, atât timp cât părțile au confirmat în clauzele contractului de împrumut că a fost remisă o sumă de bani, cu titlu de împrumut, au stabilit scadența restituirii sumelor, au încheiat și un contract de ipotecă pentru garantarea împrumutului, toate acestea în temeiul Noului C. civ., iar recurentul a semnat fără nicio obiecție contractul de vânzare-cumpărare a bunului ipotecat cunoscând clauzele contractului de împrumut și ale celui de ipotecă, acesta nu poate ataca aceste contracte pe motivele că ar fi lipsite de obiect și că ar avea o cauză ilicită sau ar fi fost încheiate în frauda sa.

În acest context, a considerat că dovada remiterii sumelor de bani era făcută, cu prisosință, prin contractul de împrumut opozabil recurentului care a acceptat existența și efectele acestuia. Cu toate acestea, instanțele au acceptat un probatoriu extins contra unui înscris care nu a făcut altceva decât să dovedească remiterea sumelor împrumutate și existența legală a contractului de împrumut confirmată de recurent prin acceptarea ipotecii care însoțea terenul pe care l-a cumpărat.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinări.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29 mai 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 17 octombrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului declarat în cauză la data de 10 decembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.4.1. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți C. și D., prin întâmpinările formulate în cauză, în raport de care s-a susținut, sub un prim aspect, că motivele de recurs vizează temeinicia deciziei pronunțate în apel și nu nelegalitatea acesteia, reclamantul reiterând motivele de apel și apărările făcute în fața primei instanțe și a celei de apel, prin care partea și-a manifestat nemulțumirea cu privire la modul în care a decurs judecata în etapele procesuale anterioare.

Un alt aspect a vizat faptul că motivele de recurs se bazează pe o greșită apreciere a probelor, tinzându-se astfel la o reluare a judecății pe fond a cauzei, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Totodată, art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. prevede că: "(3) Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată."

Din interpretarea dispozițiilor redate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Astfel, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevede obligația părții recurente să indice motivele de casare pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de casare se identifică la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar analiza în concret a ceea ce înseamnă motiv de casare trebuie să aibă în vedere argumentele dezvoltate, nefiind esențială indicarea textului legal.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține, pe de o parte, că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar în etapa recursului. Pe de altă parte, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând, în acest context, criticile aduse deciziei recurate de către reclamantul A., în ceea ce privește respectarea exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte observă că, deși, în cuprinsul acestora se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator administrat în cauză, susțineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, arătând că instanța de apel a apreciat în mod greșit asupra legii aplicabile raportului juridic dedus judecății și a nerespectării condițiilor privind validitatea contractului de împrumut sancționată cu nulitatea absolută a acestuia, recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept material cuprinse în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ. [art. 6 alin. (2) noul C. civ..], a art. 5 alin. (1) din același act normativ [art. 6 alin. (5) noul C. civ..], art. 1576 vechiul C. civ. (art. 2138 noul C. civ.), art. 1174 pct. 4 noul C. civ. și art. 1250 noul C. civ.

Or, aceste chestiuni pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept în promovarea prezentului recursului.

Deși este real că în mare parte susțineri similare au fost făcute și în etapa procesuală anterioară, nu poate fi reținută nulitatea recursului din această perspectivă, criticile formulate, prin raportarea la motivarea deciziei atacate, tinzând spre a combate argumentele pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția de respingere a apelului promovat de reclamant.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susținerilor cu privire la situația de fapt reținută eronat de către instanța de apel și la probele administrate în cauză, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, constatând că, în cuprinsul cererii de recurs, se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamant, invocată de intimații-pârâți, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prin acțiunea introductivă, reclamanții A. și B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții C. și D., au solicitat constatarea nulității absolute a contractului de împrumut încheiat la data de 12 martie 2012, cu încheiere de dată certă nr. 1 din 26 mai 2017 la Societatea Profesională Notarială E., desființarea actelor juridice subsecvente și repunerea părților în situația anterioară, pentru lipsa obiectului și a caracterului ilicit al cauzei contractului de împrumut.

Reclamanții, în răspunsul la întâmpinările pârâților, cu privire la excepțiile invocate și apărările formulate pe fondul cauzei, au întărit faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulității absolute a respectivului contract.

Drept urmare, fiind ținută, în virtutea principiului disponibilității, de temeiul juridic de care s-au prevalat reclamanți în promovarea acțiunii, în considerarea căruia au fost respinse și excepțiile procesuale peremptorii ale lipsei de interes, lipsei calității procesuale active și prescripției dreptului material la acțiune, prin sentința pronunțată, reținând că, în cauză, nu sunt întrunite condițiilor legale pentru constarea nulității absolute a contractului de împrumut, tribunalul a respins acțiunea.

Prin decizia recurată, cu referire la motivul de apel vizând reținerea greșită a aplicării în drept a dispozițiilor Noului C. civ., inițial, curtea de apel a apreciat că această critică excedează cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe sub aspectul argumentelor cu care a fost sesizată, și nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală, în considerarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ.

Ulterior, însă, revenind asupra acestui considerent, ținând cont că discuția în cauză poartă asupra nulității unui act juridic, iar reclamanții și-au întemeiat în mod expres acțiunea pe dispozițiile art. 1225 Noul C. civ., a concluzionat că legea aplicabilă se stabilește în raport de momentul încheierii actului, neprezentând relevanță din această perspectivă momentul la care s-a născut datoria reclamată, în lipsa unei solicitări de a se constata caracterul simulat al actului, și nici conținutul antecontractului de vânzare-cumpărare al terenului de vreme ce instanța a fost învestită cu analiza valabilității contractului de împrumut.

Pe calea recursului, reclamantul a înțeles să conteste această interpretare, reproșând instanței de apel, prin argumente similare, interpretarea eronată a situației de fapt și nesocotirea normelor de drept material în ceea ce privește legea aplicabilă contractului de împrumut, cu trimitere la probatoriul administrat în cauză și la dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Noului C. civ. [art. 6 alin. (2) și (5) Noul C. civ..].

Prealabil analizării acestei critici, Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres menționate de legiuitor, calea extraordinară de atac a recursului urmărind să supună instanței de control judiciar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, întrucât instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua, în acest scop, probele administrate, rezultă că modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit, pe baza acestora, situația de fapt dedusă judecății nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac.

Cu alte cuvinte, în soluționarea cauzei în recurs nu se reanalizează nici mijloacele de probă și nici modul în care acestea au fost evaluate de instanța de apel, nefiind permisă o devoluare a fondului pe acest aspect în sensul că nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei, ci doar legalitatea soluției adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanța de apel.

Prin urmare, reaprecierea situației de fapt cu trimitere punctuală la probatoriul administrat în cauză excedează verificării instanței de recurs, astfel încât criticile recurentului-reclamant cu acest obiect vor fi excluse din analiză.

În continuare, Înalta Curte are în vedere că, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit, ca regulă, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privința condițiilor de validitate și, pe cale de consecință, a nulității, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic.

Această regulă se desprinde atât din dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) C. civ. (reluate în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât și din cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivității), cât si efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

Sub aspectul aplicării legii civile din punct de vedere temporal, reținând că, în cauză, se invocă nulitatea unui act juridic, în mod corect, instanța de apel a apreciat ca fiind incidente dispozițiile Noul C. civ., intrat în vigoare în anul 2011, luând ca reper în analiza criticii cu acest obiect, deopotrivă, temeiul juridic avut în vedere de reclamant în justificarea demersului judiciar inițial și data încheierii contractului de împrumut (12 martie 2012).

Înalta Curte observă că, în încercarea de a atrage, în cauză, aplicabilitatea vechiul C. civ., recurentul-reclamant a acreditat ideea eronată că analiza cauzelor de nulitate ce privesc respectivul contract se circumscrie faptelor juridice sau situațiilor juridice petrecute cu mult înaintea încheierii acestuia și nu contractului în sine.

Procedând în acest mod, în realitate, partea tinde la schimbarea obiectului și a cauzei cererii de chemare în judecată, cu depășirea limitelor efectului devolutiv al apelului, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care instanța de apel nu a valorificat faptele pretinse de recurent, subliniind că nu interesează momentul la care s-ar fi născut datoria intimatului-pârât C., deoarece nu s-a solicitat a se constata caracterul simulat al actului contestat.

Or, prin reiterarea argumentelor referitoare la plasarea faptelor relevante pentru soluționarea cauzei, sub aspect temporal, anterior încheierii contractului de împrumut și, implicit, sub imperiul vechiul C. civ., recurentul-reclamant urmărește practic invalidarea obiectului și a temeiului juridic menționate în cererea introductivă, lucru nepermis în calea de atac a apelului.

În privința limitelor controlului judiciar specific căii de atac devolutive a apelului, așa cum rezultă din coroborarea art. 476 și art. 478 C. proc. civ., instanța este ținută, așadar, să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate în cererea de chemare în judecată și în cererea de apel, iar efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță, prin intermediul apelului neputând fi lărgit cadrul procesual, nefiind posibilă nici schimbarea cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată.

În consecință, reținând că motivarea deciziei recurate nu reflectă elemente de nelegalitate în legătură cu aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii relevate.

Nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia instanța a apreciat în mod greșit asupra sancțiunii aplicabile contractului de împrumut în cazul nerespectării condițiilor de validitate.

Referitor la situația de fapt, pe deplin stabilită în baza probatoriul administrat în cauză, a cărei reevaluare ar fi în contradicție cu cerințele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cu caracterul recursului de cale extraordinară de atac, Înalta Curte reține următoarele: prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.03.2018 de către Societatea Profesională Notarială F., recurentul-reclamant A. a cumpărat de la intimatul-pârât C., terenul în suprafață de 3.753 mp situat în județul Iași.

La momentul achiziționării terenul era grevat de un drept de ipotecă constituit în data de 26 iulie 2017 de către intimatul-pârât C. în favoarea intimatei-pârâte D. în vederea garantării unui împrumut de 514.004 RON pe care îl contractase de la aceasta.

Suma respectivă nu a fost niciodată înmânată efectiv împrumutatului, iar încheierea contractului de împrumut și cel de ipotecă a fost menită să garanteze restituirea unor sume primite de intimatul-pârât C. de la soțul intimatei-pârâte D. anterior acestui moment.

Nu au fost dovedite susținerile apelanților-reclamanți în sensul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost asigurați verbal de către vânzător că ipoteca se va transfera asupra unui alt teren proprietatea sa.

Instanța de apel a apreciat că soluția de respingere a acțiunii de către judecătorul fondului este justificată în contextul neîndeplinirii cerințelor legale privind constatarea nulității absolute a contractului de împrumut reclamat în cauză.

În acest sens, raportându-se la dispozițiile art. 1225 C. civ., a considerat că obiectul contractului de împrumut îl constituie operațiunea juridică a împrumutului, că fiind un contract real neîndeplinirea cerinței constând în predarea obiectului material al contractului nu este prevăzută de lege sub sancțiunea nulității absolute, cum de altfel nici caracterul simulat al actului, menit să certifice existența unei datorii anterioare și care nu afectează valabilitatea acestuia.

Câtă vreme reclamantul nu a invocat simulația, instanța de fond și, ulterior, cea de apel, nu erau obligate să analizeze valabilitatea actului prin prisma acestei instituții, ci a motivului pe care acesta și-a întemeiat acțiunea, respectiv lipsa obiectului, partea făcând confuzia în această privință între obiectul juridic al contractului (operațiunea juridică a împrumutului) și obiectul material al contractului (suma de bani în materialitatea sa), aplicând celui din urmă cerințele impuse de lege primului și, astfel, reținând caracterul real al contractului de împrumut, lipsa remiterii efective a sumei de bani ar atrage nulitatea absolută a acestui contract.

Or, potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale. Acesta trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute, conform art. 1225 alin. (2) C. civ.

Astfel, în cazul contractului de împrumut, obiectul este reprezentat de operațiunea juridică convenită de părți, adică pretinsul împrumut, pe când suma împrumutată reprezintă obiectul obligației contractate, potrivit art. 1226 alin. (1) C. civ., iar pentru încheierea sa valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voință, cât și remiterea bunului care formează obiectul contractului.

Așadar, remiterea bunului reprezintă o condiție de validitate a contractului de împrumut, conform art. 1174 alin. (4) C. civ., cunoscut fiind că, în materia contractelor reale, predarea (tradițiunea) bunului nu ține de efectele contractului, ci de însăși nașterea sa valabilă, fiind intrisecă încheierii contractului, concluzie ce se desprinde din chiar formularea art. 2158 alin. (1) C. civ.

În lipsa remiterii materiale a bunului împrumutat, contractul de împrumut este lipsit de cauză, întrucât în privința acestuia, contract real, unilateral, cauza se concretizată pentru împrumutat în predarea efectivă, în obținerea sumei împrumutate, în lipsa căreia obligația de restituire a acesteia apare ca lipsită de cauză juridică.

În privința cauzei, art. 1238 alin. (2) C. civ. stabilește că nulitatea absolută a unui contract este determinată numai de cauza ilicită sau imorală care este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.

Or, nepredarea efectivă a sumei de bani cu ocazia împrumutului, cum s-a întâmplat în speță, nu este de natură să justifice o cauză ilicită, ci o lipsă a cauzei, care atrage anulabilitatea contractului de împrumut, potrivit art. 1238 alin. (1) C. civ.

În plus, din probatoriul administrat în cauză a reieșit că remiterea sumei împrumutate s-a realizat în timp, anterior încheierii contractului de împrumut, astfel că cerința tradițiunii era oricum îndeplinită la acel moment.

În ceea ce privește critica prin care s-a reclamat lipsa cauzei contractului de împrumut, Înalta Curte constată că același argument a fost invocat pentru prima dată în calea devolutivă de atac, în condițiile în care solicitarea de constatare a nulității absolută a contractului de împrumut a fost fundamentată pe lipsa obiectului și a cauzei ilicite, fiind analizate ca atare de către prima instanță. Or, fiind o apărare nouă făcută în apel, contrar dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce echivala cu o schimbare a cauzei acțiunii, ea nici nu a fost analizată, de vreme ce obiectul apelului îl constituie nelegalitatea hotărârii ce se atacă, acesta putând fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul examinării instanței anterioare.

Este de amintit, în acest context, pe de o parte, că instanța de judecată este ținută, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", și, respectiv, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care prevede că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, atât în privința pretențiilor deduse judecății, cât și în ceea ce privește pârâtul/pârâții față de care reclamantul a înțeles să-și valorifice aceste pretenții.

Conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt cât și în drept.

Astfel cum prevăd dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil (alin. (2).

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi".

Textul legal citat, care acordă efect devolutiv apelului, exprimat în regula tantum devolutum quantum judicatum, consacră ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanță. Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Cu alte cuvinte, efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanță, legea instituind principiul inadmisibilității formulării unor cereri noi în apel. Regula este că instanța de apel realizează numai un control judiciar asupra hotărârii atacate, control ce nu poate avea în vedere alte pretenții sau elemente care nu au format obiectul primei judecăți, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca în mod grav principiul dublului grad de jurisdicție.

Pe de altă parte, raționamentul instanței de apel cu privire la incidența art. 478 C. proc. civ. nu a fost criticat în concret de către recurentului-reclamant, ci acesta a înțeles să reia motivul de apel cu privire la lipsa cauzei contractului de împrumut, însă maniera de expunere nu se circumscrie unei veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate susceptibilă de cenzură din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 22 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 22 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2024.