ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1893/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub numărul x/2021 din 22.06.2021, reclamanții A. S.R.L., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții D., E. ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.09.2005 la BNP F. și să dispună repunerea părților în situația anterioară.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 603 din 28.03.2024, Tribunalul Iași a respins ca neîntemeiată acțiunea având ca obiect constatare nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare formulată de reclamanții A. S.R.L., B. și G. în contradictoriu cu pârâții D., E.. A respins ca neîntemeiată cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenienta H.. A luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată, intervenienta odată cu concluziile pe fondul cauzei.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 397 din 22 octombrie 2024 Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de societatea A. S.R.L., I. și G. împotriva sentinței civile nr. 603 din 28 martie 2024 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 397 din 22 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă au formulat recurs reclamanții A. S.R.L., B. și G., prin care au solicitat casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, să se admită cererea de chemare în judecată în sensul constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară. Criticile de recurs au fost subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel nu a motivat decizia de respingere a căii de atac, limitându-se să menționeze că își însușește motivele pe larg expuse de către prima instanță. Or, calea de atac a apelului este una devolutivă, iar complexitatea ridicată a cauzei, în care consecințele patrimoniale sunt foarte importante, deoarece se discută despre pierderea dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile de o valoare însemnată, ar fi presupus ca instanța de apel să facă o analiză proprie, sub toate aspectele și să motiveze hotărârea atât în fapt, cât și în drept. Cu toate acestea, în cauza de față, într-o decizie care însumează 16 pagini, motivarea Curții de apel este inexistentă, doar la fila x regăsindu-se trimiteri la corectitudinea judecății instanței de fond. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel nu a realizat o analiză amănunțită și serioasă a cauzei, iar motivarea extrem de sumară pe care a realizat-o nu are un suport legal. Astfel, se arată că în mod eronat instanța de apel a considerat că atât timp cât prin sentința civilă definitivă nr. 1251/2022 prin care s-a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2005, părțile nu-și mai pot valorifica motivele ce țin de nulitatea absolută a respectivului contract. Nu există nici o normă legală și nici un temei juridic pentru a susține o atare interpretare, mai ales având în vedere faptul că efectele simulației se produc doar între părțile contractate, iar față de terți este opozabil actul public. Mai arată recurenții că interesul legitim al promovării acțiunii constituite în prezentul dosar este acela de a desființa actul public de vânzare-cumpărare care nu întrunește în mod real condițiile de valabilitate ale unui astfel de contract, neavând o cauză și un obiect. Recurenții procedează la evocarea pe larg a situației de fapt, arătând că toate motivele care au stat la baza pronunțării sentinței civile definitive 1251/2022, prin care s-a pronunțat caracterul simulat al contractului, nu pot fi înlăturate și ignorate în analiza prezentei acțiuni, pentru că aceste motive constituie nucleul temeiurilor de fapt și de drept care converg spre nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, ca unică soluție de înlăturare a efectului actului public aparent. Astfel, încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică s-a realizat în considerarea rigorilor bancare pentru acordarea creditului, iar prețul a fost specificat în contract doar pentru a fi îndeplinite în mod public, aparent, condițiile de valabilitate ale contractului de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, se arată de către recurenți că aceștia și-au exprimat consimțământul în vederea realizării unui împrumut și nicidecum în vederea unui transfer definitiv al dreptului de proprietate asupra imobilului. Contractul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimțământului proprietarilor pentru transmiterea dreptului de proprietate, pentru caracterul ilicit și imoral al cauzei, precum și pentru inexistența cauzei. Potrivit art. 953 vechiul C. civ., "consimțământul nu este valabil când este dat prin eroare". Eroarea este falsa reprezentare a realității la încheierea unui act juridic. Eroarea obstacol (distructivă de voință) este cea mai gravă formă a erorii, împiedicând formarea actului juridic. Eroarea asupra naturii actului ce se încheie (error in negotium) constă în faptul că una dintre părți crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede, greșit, că încheie un alt act juridic. Recurenții au știut și au crezut în permanență că actul încheiat are valoarea unui împrumut, conform înțelegerii, neachitarea prețului confirmând caracterul de împrumut al bunului. De asemenea, păstrarea permanentă a posesiei bunului a confirmat înțelegerea și caracterul de împrumut al actului pe care l-au încheiat. Cu privire la eroarea obstacol, instanța de apel a apreciat că cele reținute în sentința nr. 1251/2022 se bucură de putere de lucru judecat, astfel încât apelanții-reclamanți care au știut exact natura actului încheiat nu pot invoca cu succes în alt litigiu vicierea consimțământului prin eroarea obstacol. Or, potrivit recurenților, instanța a fost în eroare cu privire la această interpretare, de vreme ce tocmai faptul că părțile au știut că încheie doar un contract de împrumut a evidențiat în mod clar că nu au avut reprezentarea faptului că încheie un contract de vânzare-cumpărare (actul public) prin care recurenții vor pierde definitiv dreptul de proprietate și au fost în eroare cu privire la natura actului încheiat și la consecințele acestuia pe termen lung. Recurenții arată că au fost încălcate dispozițiile prevăzute de art. 966 vechiul C. civ. care prevăd că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect. Prin cauza actului juridic se înțelege obiectivul urmărit la încheierea acestuia, iar în cazul oricărui contract de vânzare-cumpărare, scopul imediat al consimțământului cumpărătorului constă în prefigurarea mentală a dobândirii dreptului de proprietate asupra lucrului ce formează obiectul derivat al contractului, în vreme ce scopul imediat al consimțământului vânzătorului constă în reprezentarea mentală a plății prețului. În prezenta cauză, recurenții-reclamanți au invocat în favoarea lor lipsa cauzei în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.09.2005 prin lipsa scopului imediat dat de lipsa contraprestației, acesta fiind un veritabil motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, pe care, însă, instanța de apel nu l-a interpretat astfel. De asemenea, recurenții critică încălcarea dispozițiilor art. 962 C. civ. de la 1864, care prevăd că obiectul convenției este acela la care părțile sau numai una dintre ele se obligă. Obiectul actului juridic civil se definește ca fiind conduita părților stabilită prin acel act juridic, respectiv acțiunile sau inacțiunile la care părțile sunt îndreptățite sau la care sunt ținute. Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să îndeplinească mai multe condiții: obiectul actului juridic trebuie să existe, trebuie să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil și să fie licit și moral. În cauza dedusă judecății cerințele referitoare la obiect nu au fost îndeplinite, iar obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu este valabil. Concluzionând, recurenții arată că decizia Curții de Apel Iași este nelegală și netemeinică, iar motivarea hotărârii este rezultatul unei analize și argumentări superficiale și străine de caracterul concret al speței deduse judecății.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat ca în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., instanța să dispună anularea recursului declarat, având în vedere că motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Ulterior expunerii situației de fapt, precum și a parcursului procesual, intimata arată că în aprecierea sa recursul declarat este nul, având în vedere că, deși au fost invocate în mod formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motivele invocate nu pot fi încadrate în situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, susținerile recurenților se referă strict la modalitatea în care prima instanța și instanța de apel au apreciat situația de fapt și probatoriul administrat, argumente ce nu reprezintă critici de nelegalitate. În speță, recurenții nu identifică nici măcar în mod generic o normă juridică pretins a fi încălcată, nu arată în ce constă greșeala de interpretare sau de aplicare a dispozițiilor legale de către instanța de apel și, mai ales, nu oferă nicio explicație privind modul în care aceste norme ar fi trebuit să fie interpretate ori aplicate. Cu referire la caracterul neîntemeiat al recursului formulat, intimata arată că decizia pronunțată de Tribunalul Iași este una temeinic fundamentată juridic și reflectă o corectă aplicare a principiilor privind stabilitatea raporturilor juridice. În mod corect a reținut instanța de apel că "cele reținute în sentința nr. 1251/2022 se bucură ie putere de lucru judecat, astfel încât apelanții-reclamanți care au știut natura actului încheiat nu pot invoca cu succes în alt litigiu vicierea consimțământului prin eroare obstacol". Această concluzie este pe deplin întemeiată - în măsura în care părțile au recunoscut în mod expres caracterul simulat al actului juridic, acestea nu mai pot invoca ulterior existența unei erori la momentul încheierii contractului. Simularea presupune tocmai conștientizarea și acceptarea scopului real, disimulat, al actului. În continuare, instanța a reținut că "atât timp cât printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare nr. x/23.09.2005, părțile recunoscând că scopul imediat urmărit la încheierea contractului a fost facilitarea obținerii unui credit, nu se poate reține o lipsă a cauzei pentru lipsa contraprestației, respectiv neplata prețului." Această analiză este pertinentă, întrucât în cazul actelor simulate, cauza reală este diferită de cea aparentă. Așadar, dacă părțile au urmărit nu vânzarea efectivă, ci constituirea unei garanții fictive pentru obținerea unui împrumut, atunci neplata prețului nu afectează valabilitatea cauzei. Nu există lipsa de cauză, ci doar o cauză diferită, recunoscută și acceptată de ambele părți. În fine, a fost confirmat și raționamentul primei instanțe privind obiectul contractului, instanța de apel reținând că "în mod corect prima instanță a analizat toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul unui act juridic și a concluzionat că în cazul de față acestea sunt îndeplinite." Contractul încheiat între părți are un obiect determinat (imobilele au fost identificate), iar prestațiile (transferul dreptului de proprietate și plata prețului) sunt, din punct de vedere juridic, posibile și licite. Chiar dacă, în realitate, contractul a fost simulat, forma sa respectă cerințele legale privind obiectul. Această distincție între realitatea disimulată și validitatea formală este esențială în materia simulării și a fost tratată corect de instanță. Concluzionând, intimata arată că prin decizia civilă nr. 397/2024 instanța de apel a valorificat pe deplin efectele hotărârii anterioare, evitând orice rejudecare a chestiunilor tranșate definitiv și a evidențiat, totodată, contradicția dintre susținerile recurenților și propria lor conduită anterioară. Participarea deliberată la o simulare presupune în mod necesar cunoașterea și asumarea efectelor acesteia. Declarațiile părților, coroborate cu probele administrate, au demonstrat că aceștia au înțeles semnificația actului încheiat și au acționat în mod conștient, urmărind un scop bine determinat. Niciun element nu indică o lipsă de discernământ ori o aflarea în eroare, ci, dimpotrivă, rezultă o conduită voluntară și asumată, care exclude existența unui viciu de voință. Referitor la critica privind încălcarea dispozițiilor art. 966 din C. civ. de la 1864, se arată că atât prima instanță, cât și instanța de control judiciar au reținut în mod temeinic că contractul atacat are o cauză reală, licită și valabilă, reflectată prin asumarea reciprocă a obligațiilor și stipularea unui preț determinat. Nu s-a dovedit că ar exista o cauză ilicită sau fictivă, iar simpla existență a unei simulări nu echivalează cu inexistența cauzei ori cu ilicitatea acesteia. Totodată, instanța de apel a arătat că nu au fost încălcate norme imperative, nu s-a afectat ordinea publică și nu s-au prejudiciat interese generale ale societății, ceea ce exclude aplicabilitatea sancțiunii nulității absolute. Recurenții nu au făcut dovada vreunui scop ilicit ori a unei cauze nepermise de lege, astfel încât criticile întemeiate pe art. 966 din C. civ. nu pot fi primite. De asemenea, criticile privind încălcarea art. 962 din vechiul C. civ. nu pot fi primite, întrucât obiectul contractului, respectiv imobilul vândut, există în realitate, este determinat, licit și moral, fiind clar descris și identificat prin menționarea exactă a suprafețelor, parcelărilor și construcțiilor care fac obiectul vânzării. Descrierea detaliată a imobilului asigură certitudinea asupra obiectului contractului, eliminând orice posibilitate de ambiguitate sau lipsă de determinare a acestuia. Nu se poate susține, așadar, lipsa ori incertitudinea obiectului, în condițiile în care contractul cuprinde toate elementele esențiale ale unui act juridic de vânzare-cumpărare: identificarea clară a bunului vândut, stipularea unui preț ferm și determinat, precum și acordul expres al părților asupra acestor elemente. Concluzionând, intimata arată că în mod corect s-a reținut de către instanțele fondului că recurenții sunt captivi în operațiunea juridică realizată în deplină cunoștință de cauză, iar simulația totală, deși relevată, nu conduce la nulitatea contractului, ci la recunoașterea adevăratei naturi juridice a raportului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu referire la excepția nulității recursului invocată de către intimata-pârâtă H., Înalta Curte reține că prin recursul formulat, recurenții au dezvoltat o serie de critici care urmăresc examinarea conformității deciziei instanței de apel cu regulile de drept aplicabile, acestea având aptitudinea de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., de vreme ce au fost invocate atât argumente legate de nemotivarea hotărârii atacate, cât și chestiuni privind greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 953, art. 962 și art. 966 din C. civ. de la 1864, ceea ce face ca, în cauză, cererea de recurs să nu intre sub incidența sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte o va respinge. În ce privește criticile vizând nemotivarea deciziei recurate, încadrate în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind enunțate cu claritate atât situația de fapt reținută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum și modul de aplicare al legii la situația de fapt determinată. De asemenea, Înalta Curte reține că au fost analizate și s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de apelanții-reclamanți - subsumate cadrului procesual obiectiv cu care a fost legal învestită instanța, iar considerentele sunt formulate și structurate coerent, de natură a susține concluzia și raționamentul instanței. Astfel, instanța de apel a reținut că prin memoriul de apel nu s-au adus critici concrete sentinței atacate, reclamanții limitându-se să reitereze aspectele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată potrivit cărora contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.09.2005 la BNP F. este lovit de nulitate absolută pentru lipsa consimțământului proprietarilor pentru transmiterea dreptului de proprietate, pentru caracterul ilicit și imoral al cauzei, pentru inexistența cauzei și pentru încălcarea prevederilor art. 962 C. civ. de la 1864. Pentru a statua asupra aspectelor ce constituie cadrul obiectiv cu care a fost învestită instanța în cadrul prezentului dosar, în lipsa dezvoltării unor veritabile critici, care să adauge argumentelor de principiu invocate și în fața primei instanțe, instanța de apel a reținut situația de fapt, astfel cum aceasta reiese din probatoriul administrat în fața instanțelor de fond, menționând explicit că în această etapă procesuală nu se mai impune reluarea aspectelor teoretice referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic, la eroarea obstacol, la obiectul sau la cauza actului juridic și la efectele simulației, aspecte care au fost evocate pe larg de către instanța de fond. O atare soluție este justificată prin raportare la împrejurarea că reclamanții nu au criticat aspectele de ordin teoretic statuate în cauză, ci doar modul în care a fost soluționată cererea introductivă în raport de condițiile de validitate ale actului juridic, precum și de statuarea - printr-o hotărâre anterioară definitivă, a caracterului simulat al raportului juridic dintre părți, constatând că în raport de aspectele dezlegate cu putere de lucru judecat reclamanții nu se mai pot prevala de aceste motive de nulitate ale contractului aparent. În continuare, instanța de apel a analizat raționamentul instanței de fond cu privire la aspectele invocate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și reiterate întocmai prin cererea de apel, analiza realizându-se în raport de cadrul obiectiv trasat de părți, precum și în contextul absenței unor critici concrete. În consecință, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticii vizând nemotivarea de către instanța de apel a hotărârii pe care aceasta a pronunțat-o. Trecând la analiza criticilor formulate din perspectiva motivului de recurs referitor la greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea au la bază o înțelegere confuză nu doar a noțiunii de simulație, ci și a efectelor hotărârii anterioare, care a constatat simulația contractului de vânzare întocmit de părți și caracterul fictiv al acestuia, ori a situației juridice în care se află părțile și care trebuie dezlegată de instanțe. În ordinea acestor confuzii, recurenții au lecturat sentința nr. 1251/2022 a Tribunalului Iași, dată în simulație, în cheia în care ulterior constatării simulației contractului de vânzare cumpărare încheiat cu pârâții în anul 2005 ar fi necesară o acțiune în declararea nulității acestuia, pentru a obține repunerea în situația anterioară. Apoi, recurenții au invocat în susținerea presupusei nulități chestiuni legate de nevalabilitatea consimțământului, obiectului și cauzei contractului simulat, nereal, totul pentru a obține o repunere în situația anterioară în contradictoriu cu cosimulanții, deși miza este recuperarea dreptului de la un terț subdobânditor. Ceea ce trebuie spus este că, în cazul simulației prin întocmirea unui contract fictiv, acesta din urmă nu există în realitate, acordul părților de a-l simula urmărind doar crearea unei aparențe a existenței sale. Prin urmare, câtă vreme contractul de vânzare fictiv nu există în realitate, iar simulația a fost deja recunoscută judecătorește, nemaifiind secretă, nu se mai pune problema nulității, întrucât nulitatea poate privi doar un contract real, ale cărui condiții de validitate sunt contestate, iar nu un contract inexistent. De altminteri, recurenții insistă în a-și argumenta cererea invocând motive de nevalabilitate a vânzării - eroarea-obstacol constând în faptul că au considerat că dau bunul cu împrumut și nu că îi transferă proprietatea; lipsa cauzei decurgând din lipsa contraprestației (prețul); neîndeplinirea cerințelor legate de obiectul contractului de vânzare - deși înțelegerea dintre părți nu a fost aceea a unei vânzări, ci doar aceea de a simula că încheie una, fără ca în realitate să o facă; cu alte cuvinte, convenția părților nu a fost una de vânzare, ci una de simulare a unei vânzări. Prin urmare, analiza erorii, cauzei ori obiectului s-ar putea, cel mult, referi doar la convenția simulatorie, pentru că aceasta a reprezentat acordul părților, iar nu la cea simulată. Or, din acest punct de vedere, reclamanții nu s-au aflat în eroare cu privire la faptul că au convenit întocmirea unei vânzări fictive; de asemenea, simulația a avut atât o cauză - scopul imediat fiind prefigurarea actului fictiv, iar cel mediat obținerea unui împrumut bancar care depindea de aparența cumpărării bunului de către pârâții cosimulanți - cât și un obiect, constând în simularea unei vânzări. Revenind și concluzionând, nu poate fi declarată nulitatea unui act fictiv, pentru că acesta nu există în realitate, pentru a se pune problema verificării valabilității lui. Este adevărat că reclamanții au recurs la acțiunea în nulitate în vederea obținerii unei repuneri în situația anterioară, înțeleasă ca recunoaștere a calității lor de proprietari asupra bunului vândut în mod aparent, dar fictiv, însă acest mijloc este impropriu din punct de vedere juridic scopului urmărit, în condițiile în care bunul a ajuns, în mod public, în urma unor transferuri succesive de proprietate, în mâna unui terț subdobânditor, anume intimata-intervenientă. Fie că s-ar prevala de constatarea judecătorească a caracterului simulat al vânzării, fie că s-ar invoca o anulare a acesteia, dacă prin absurd ar fi admisă acțiunea în nulitate în contradictoriu cu pârâții cosimulanți, niciuna dintre aceste soluții nu e de natură să producă efecte directe asupra situației juridice a terțului subdobânditor, să-i creeze obligații și să recunoască, în dauna acestuia, o revenire a bunului în patrimoniul reclamanților. În oricare dintre situații, obiectivul recurenților-reclamanți nu poate fi atins în lipsa unei acțiuni îndreptată inclusiv împotriva terțului subdobânditor, care să vizeze fie anularea actelor subsecvente celui simulat, fie punerea în discuție a dreptului de proprietate (acțiune reală - în revendicare sau în constatare, după cum posesia bunului se află la reclamanți sau la terțul subdobânditor), fie ambele, întrucât ceea ce trebuie tranșat este problema opozabilității sau inopozabilității simulației față de terțul subdobânditor, chestiune ce depinde de cunoașterea de către acesta din urmă a caracterului simulat al transferurilor de proprietate anterioare - aspect cu privire la care ar putea deveni relevante relațiile dintre părți ori semnificația comodatului încheiat între intervenientă și societatea reclamantă și care nu pot fi rezolvate în cadrul procesual de față. Prin urmare, constatând că obiecțiile aduse de recurenți soluțiilor pronunțate de instanțele de fond nu sunt întemeiate, în baza art. 496 C. proc. civ. recursul va fi respins.