ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1804/2024

Ședința publică din data de 15 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I Civilă la data de 29.06.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L., prin lichidator C.I.I. D., C.I.I. D. și CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L., să se constate nulitatea absolută și nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019 la S.N.P. E., precum și a actelor subsecvente, contract încheiat între C. S.R.L., prin lichidator C.I.I. D., în calitate de vânzătoare și CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L., în calitate de cumpărător.

Prin cererea litispendentă înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal la data de 21.10.2022, sub nr. x/2022/a1, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L. prin lichidator C.I.I. D., C.I.I. D. și CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L. a solicitat instanței să constate nulitatea absolută și nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019 la S.N.P. E., precum și a actelor subsecvente.

Prin încheierea din 14 septembrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal a admis excepția litispendenței și a dispus reunirea cauzei care formează obiectul dosarului nr. x/2022 la cea care formează obiectul dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă.

Prin sentința civilă nr. 1972 din 20 octombrie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Iași, secția I Civilă a admis în parte acțiunea principală și litispendentă, formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâții C. S.R.L., prin lichidator C.I.I. D., C.I.I. D. și CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L., în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019 de notar public F. din cadrul S.N.P. E..

Împotriva acestei sentințe, pârâtul CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L. a declarat apel, prin care a susținut că hotărârea apelată este nelegală deoarece cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin decizia civilă nr. 139/2024 din 9 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1972 din 20 octombrie 2023 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I Civilă, hotărâre pe care a păstrat-o.

Împotriva acestei decizii, pârâtul CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L. a declarat recurs, prin care a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală deoarece cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a invocat incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în mod corect și legal, la pagina 24 alin. (2) de la pct. II din considerente, instanța de apel a apreciat că dispozițiile imperative și restrictive ale art. 1654 alin. (1) lit. c) C. civ. se referă numai la practicienii în insolvență aflați în funcție.

Totodată, a mai arătat că, la pagina 24 teza a II-a din alin. (5) de la pct. II din considerente, instanța de apel a constatat din nou faptul că recurentul a fost înlocuit din funcția de lichidator cu mai bine de 6 luni înainte de încheierea contractului, iar la pagina 24 teza I a alin. (3) de la pct. II din considerente, instanța de apel a constatat că situația de fapt din speța de față este diferită de cea vizată expres de norma legală menționată anterior și în continuare, a confirmat faptul indubitabil că recurentul, în calitate de cumpărător, nu mai avea calitatea de lichidator al debitoarei la data încheierii contractului.

În pofida acestor constatări clare ale instanței de apel, recurentul arată că, la pagina 24 teza a II-a din același alin. (3) de la pct. II din considerente, instanța de apel a apreciat în mod contradictoriu și nelegal că prevederile art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ. se aplică și în prezenta cauză, ceea ce, în opinia recurentului, înseamnă că, pe lângă o motivare contradictorie, instanța de apel a făcut și aplicarea greșită a acestei norme de drept material.

În consecință, pentru vânzarea/darea în plată a imobilelor din averea/patrimoniul debitorului aflat în lichidare conform Legii nr. 31/1990 republicată și care fac obiectul contractului supus anulării, recurentul apreciază că: a) la data încheierii contractului supus anulării, recurentul, prin practicianul în insolventă G., nu mai avea calitatea de lichidator în funcție și deci nu mai putea administra ori supraveghea bunurile din averea/patrimoniul debitorului aflat în lichidare conform Legii nr. 31/1990 republicată; b) debitorul aflat în lichidare nu a efectuat vânzarea/darea în plată a imobilelor care fac obiectul contractului supus anulării prin intermediul recurentului reprezentat prin practicianul în insolvență G.; c) recurentul, prin practicianul în insolvență G., a acționat legal în calitate de creditor chiar dacă are o formă de organizare și de exercitare a profesiei de practician în insolvență potrivit O.U.G. nr. 86/2006; d) vânzarea și darea în plată sunt instituții diferite prevăzute de C. civ., având temeiuri legale diferite.

Prin urmare, consideră că, din interpretarea contradictorie dată dispozițiilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ., referitor la incapacitatea de a cumpăra a practicienilor în insolvență, atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, această chestiune de drept necesită o dezlegare prealabilă legală care să fie obligatorie atât în prezenta cauză, cât și în toată practica judiciară incidentă.

În continuare, analizând considerentele instanței de apel referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor art. 260 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată privind activitatea și termenul de lichidare, precum și durata mandatului de lichidator al recurentului - pagina 24 alin. (4) și pagina 25 alin. (1)-(4) de la pct. II din considerente, recurentul a susținut că motivarea contradictorie a instanței de apel, respectiv faptul că dispozițiile art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ. se aplică și în prezenta cauză, se raportează la alte motive care sunt străine de natura cauzei.

În concret, a arătat că, la pagina 24 alin. (4) de la pct. II din considerente, instanța de apel și-a motivat soluția pe aspecte care se referă la activitatea recurentului în calitate de fost lichidator, precum și la perioada prelungită de lichidare, aspecte în privința cărora recurentul a susținut că nu fac obiectul prezentei cauze și pentru care nu a formulat apărări și nici nu a depus probe în apărarea sa, cu excepția celor două acte depuse ca anexe la cererea de apel, respectiv Lista de inventariere din 01.04.2013 și Bilanțul de deschidere a lichidării din 02.04.2013.

În acest context, recurentul a subliniat că, în perioada cât a deținut calitatea de lichidator al debitorului C. S.R.L., nu au fost înregistrate nici la Oficiul Registrului Comerțului și nici pe rolul instanțelor de judecată acțiuni/obiecțiuni/contestații având ca obiect: durata prelungită a procedurii de lichidare și, implicit, a mandatului său de lichidator (07.03.2013 - 15.11.2018), utilizată ca motivare în considerentele instanței de apel; activitatea și/sau actele pe care le-a efectuat, în calitate de lichidator; sancționarea sa pentru nerespectarea prevederilor legale privind termenul de lichidare; orice alte aspecte de nelegalitate din procedura de lichidare desfășurată potrivit Legii nr. 31/1990 republicată.

Totodată, recurentul consideră că nu este temeinică aprecierea instanței de apel de la pagina 25 alin. (1)-(4) din considerente, deoarece pentru o societate dizolvată și aflată în procedura de lichidare conform Legii nr. 31/1990 republicată, lichidatorul aflat în funcție este obligat de dispozițiile art. 260 alin. (4) din aceeași lege ca, în maxim 60 de zile de la numire, să întocmească un raport privind situația economică a societății în care este obligatoriu să analizeze și să concluzioneze dacă debitorul îndeplinește condițiile pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvență.

A mai arătat că analizarea și concluzionarea îndeplinirii condițiilor pentru deschiderea procedurii simplificate de insolvență de lichidatorul în funcție se face numai în conformitate cu dispozițiile din Legea nr. 85/2014 la care se raportează starea de insolvență și, prin urmare, creanța fiscală care nu este certă în sensul dispozițiilor legale nu face excepție de la prevederile Legii nr. 85/2014 cu privire la condițiile în care judecătorul sindic poate deschide procedura simplificată de insolvență.

Din altă perspectivă, recurentul consideră că nu este temeinică aprecierea instanței de apel de la pagina 25 alin. (4) din considerente, deoarece Curtea de Apel Iași sugerează în finalul acestui alineat că vânzarea la licitație a imobilelor ar fi fost o condiție obligatorie și prioritară raportată la darea în plată în contul onorariului din voința recurentului în calitate de creditor cu cauze de preferință asupra acelor bunuri imobile. Însă, chiar și în condițiile în care bunurile imobile s-ar fi valorificat pe calea licitației publice, prețul obținut s-ar fi distribuit tot către recurent.

În continuare, recurentul a subliniat faptul că vânzarea la licitație a imobilelor este una din puterile lichidatorilor, prevăzută la art. 255 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 republicată, iar prin inserarea sintagmei "lichidatorii vor putea" legiuitorul a reglementat doar posibilitatea aplicării acestor puteri, nu și obligativitatea ori cumulul lor.

Spre exemplificare și pentru comparație, recurentul a indicat dispozițiile art. 252 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată, unde legiuitorul a prevăzut că "Pentru lichidarea și repartizarea patrimoniului social...sunt obligatorii următoarele reguli".

Așadar, referitor la aplicarea obligatorie și prioritară a unor norme legale, recurentul consideră că formulările "vor putea" și "sunt obligatorii" din cele două dispoziții legale mai sus arătate conduc la o aplicabilitate total diferită.

În continuare, analizând considerentele instanței de apel referitoare la condițiile vânzării și încheierea contractului de vânzare/dare în plată - pagina 24 alin. (5)-(6) și pagina 25 alin. (5) de la pct. II din considerente, recurentul a susținut că, în ceea ce privește motivarea contradictorie de la pagina 24 alin. (5)-(6) și de la pagina 25 alin. (5) de la pct. II din considerente cu referire la determinarea anticipată a condițiilor vânzării și a încheierii contractului de către recurent, faptele cronologice contrazic considerentele reținute de Curtea de Apel Iași.

În acest sens, a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu este întemeiată pe nicio probă indicată expres din care să rezulte că, în timpul mandatului, recurentul a efectuat acte care să fi determinat condițiile ulterioare ale vânzării către sine ori care să fi fost utilizate pentru încheierea contractului supus anulării; dimpotrivă, cele 2 facturi emise pentru onorariul pe care l-a pretins, în sumă de 4.500 RON/lună, respectiv în sumă totală de 312.600 RON, sunt emise succesiv la data de 29.12.2018 și la data de 03.01.2019, adică după înlocuirea sa din funcția de lichidator din 15.11.2018, dar înainte de evaluarea bunurilor imobile din 28.02.2019 care au făcut obiectul contractului supus anulării.

Totodată, a mai arătat că, printr-o motivare contradictorie, instanța de apel a reținut în mod corect că atât declarația de creanță, cât și cererea de plată urgentă ale recurentului sunt formulate la data de 11.01.2019, fiind înregistrate la noul lichidator la data de 15.01.2019.

De asemenea, a mai arătat că, ulterior, la data de 28.02.2019, a fost făcută și evaluarea bunurilor imobile, adică în timpul mandatului noului lichidator H.. care a urmat în funcție după înlocuirea recurentului; valoarea de piață evaluată a fost de 53.000 euro, rezultând o valoare totală de piață rotunjită în plus de 251.305 RON; înainte de încheierea contractului recurentul a achitat în contul prețului și suma de 47.400 RON reprezentând diferența pentru sechestrul fiscal local și cheltuielile procedurale, conform condițiilor impuse de lichidatorul aflat în funcție la acea dată C.I.I. D., devenit ulterior C.I.I. D.; suma de 47.400 RON achitată de recurent în contul prețului pentru cheltuielile procedurale și pentru creanța fiscală locală cu sechestru asigurător avea rang de preferință peste cel al creanțelor deținute de alți creditori.

Prin urmare, recurentul arată că, din cronologia faptelor se poate observa că, în perioada 29.12.2018-15.01.2019, când au fost emise și apoi înregistrate cele două facturi, declarația de creanță și cererea de plată urgentă la noul lichidator H.., nu putea cunoaște ce valoare ar fi putut avea bunurile imobile pentru care a fost efectuată evaluarea la data de 28.02.2019, adică după 44 de zile calendaristice calculate de la data de 15.01.2019.

Totodată, a mai arătat că atât existența acestor fapte clare, cât și ordinea cronologică a desfășurării lor contrazic total reținerile contradictorii și eronate ale instanței de apel cum că recurentul ar fi determinat condițiile vânzării și încheierea contractului chiar din timpul mandatului său.

Mai mult, chiar declarația de creanță și cererea de plată arată foarte clar calitatea sa de creditor, având o creanță cu cauze de preferință asupra averii debitorului.

Așadar, recurentul arată că și-a asumat calitatea de creditor privilegiat abia după înlocuirea cu noul lichidator, fapt care corespunde realității și confirmărilor instanței de apel cu privire la încetarea calității de lichidator prin înlocuirea sa, dar care intră în contradicție cu concluziile aceleiași instanțe de apel de la pagina 24 alin. (6) de la pct. II din considerente privind aplicabilitatea în prezenta cauză a dispozițiilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ.

A mai arătat că, în calitate de creditor privilegiat, avea dreptul legal de cunoaște orice informații privind averea debitorului și astfel a putut acționa cum a considerat de cuviință, în limitele legii, pentru apărarea intereselor sale, astfel încât tocmai această calitate i-a permis să acționeze în această manieră și să solicite plata urgentă a creanței sale prin darea în plată.

Astfel, în opinia sa, urgența încheierii contractului a fost justificată de principiul celerității, de faptul că avea o creanță certă, lichidă și exigibilă, urmărind și evitarea unor eventuale conflicte și acțiuni exercitate de alte părți interesate, potrivit art. 259 din Legea nr. 31/1990 republicată, asupra acestor bunuri existente în patrimoniul societății, pentru care recurentul deja deținea creanțe cu cauze de preferință.

Totodată, a făcut observația că valoarea de piață a bunurilor imobile, evaluată la 53.000 euro, a fost mult mai mică decât valoarea onorariului pe care l-a pretins, în sumă de 312.600 RON și, implicit, și decât prețul pentru dare în plată de 360.000 RON care a inclus onorariul pretins, creanța fiscală locală cu sechestru asigurător și cheltuielile procedurale pe care le-a achitat în perioada cât avea calitatea de creditor privilegiat.

În aceste condiții, recurentul susține că, deși avea posibilitatea de a lua bunurile în plată la valoarea lor conform evaluării, a acceptat condițiile lichidatorului în funcție și a luat bunurile în plată la valoarea întregii creanțe, fapt care a condus la o valorificare a bunurilor cu mult peste prețul de evaluare a acestora.

În continuare, dezvoltând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la aplicabilitatea art. 237 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 republicată, privind cuantumul fix al remunerației lichidatorului - pagina 24 alin. (4) și pagina 25 alin. (6)-(7) de la pct. II din considerente, recurentul consideră că nu este legală aprecierea instanței de apel referitoare la cuantumul onorariului pe care l-a pretins pentru perioada mandatului de lichidator.

În concret, apreciază că, la pagina 25 alin. (7) de la pct. II din considerente, instanța de apel a aplicat greșit norma de drept material prevăzută de art. 237 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 republicată, prin interpretarea faptului că onorariul fix de 1.000 RON stabilit de O.R.N.C. prin rezoluția de numire nu este condiționat de inexistența bunurilor în patrimoniul debitoarei, deoarece nu este impus de lege doar în această situație, acest onorariu fix stabilit de legiuitor cuprinzând tot ansamblul de operațiuni care se efectuează în procedura de lichidare.

În opinia recurentului, acest cuantum fix al onorariului stabilit de O.R.N.C. prin rezoluția de numire este prevăzut de lege numai pentru situația cumulativă în care nu există bunuri/active în patrimoniul/averea societății dizolvate, plata onorariului fix și a cheltuielilor de lichidare urmând a se face de U.N.P.I.R. din fondul de lichidare.

Per a contrario, recurentul arată că dacă nu ar fi așa și dacă onorariul fix stabilit de O.R.N.C. prin rezoluția de numire s-ar aplica și în situația când există bunuri/active în patrimoniul/averea societății dizolvate, atunci această dispoziție a legii, precum și rezoluțiile date de O.N.R.C ar fi caduce, fiind lipsite de eficacitate, deoarece U.N.P.I.R. nu are competența de a aproba deconturi cu onorarii și cheltuieli procedurale pe seama averii unui debitor, fie că este în lichidare sau că este în insolvență. În acest sens, a arătat că, potrivit O.U.G. nr. 86/2006 și Statutului privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență, U.N.P.I.R. are competență doar pentru verificarea și aprobarea deconturilor cu onorariile și cheltuielile de procedură numai pentru situația în care nu există bunuri/active în patrimoniul/averea debitoarei lichidate.

Totodată, susține că, așa cum se poate observa, în timpul mandatului de lichidator, nu a avut pretenții suplimentare de la debitorul în lichidare C. S.R.L.

De asemenea, recurentul a mai arătat că, prin înlocuirea și încetarea mandatului de lichidator, nu mai era legat de valoarea onorariului fix de 1.000 RON stabilit prin Rezoluție de către O.N.R.C. la numirea în funcție de lichidator, astfel încât însăși înlocuirea din funcția de lichidator a anulat onorariul fix de 1.000 RON stabilit de O.N.R.C. prin Rezoluția de numire, având, astfel, posibilitatea de a solicita direct de la debitoare, prin facturare, o altă valoare, mai mare, a onorariului pentru perioada mandatului de lichidator.

Totodată, admițând că instanțele din prezenta cauză nu au fost învestite cu cercetarea modului abuziv de înlocuire a sa din calitatea de lichidator, recurentul a considerat că în mod corect a stabilit un onorariu de 4.500 RON/lună, cu titlu de despăgubire pentru înlocuirea nelegală din funcția de lichidator, întrucât profesia de practician în insolvență este o profesie independentă, care are dreptul la o remunerație corespunzătoare și care se exercită cu bună-credință în condițiile legii, ale Statutului privind organizarea și exercitarea profesiei de practician în insolvență și ale Codului de etică profesională și disciplină al U.N.P.I.R.

Așadar, apreciind că și-a exercitat cu bună-credință drepturile și având în vedere dispozițiile legale incidente referitoare la stabilirea unei remunerații, chiar și reparatorii, pentru mandatul de lichidator, recurentul a arătat că pretențiile solicitate ca urmare a înlocuirii sale nelegale au avut la bază obligația mandantului la repararea prejudiciului, prevăzută de art. 2026 C. civ., sens în care a procedat la constituirea și facturarea acestor pretenții majorate cu titlu de onorariu după data încetării mandatului de lichidator, potrivit art. 72, art. 252 alin. (4), art. 253 alin. (2) și art. 291 din Legea nr. 31/1990 republicată, precum și art. 1942, art. 2026, art. 2027, art. 2029 și art. 2495-2499 C. civ. privind remunerația și dreptul de retenție al mandatarului, urmată de declararea acestor pretenții la masa credală, sub forma unei creanțe cu cauze de preferință, și în temeiul art. 259 din Legea nr. 31/1990 republicată.

A mai subliniat că, așa cum se poate observa, a pretins onorariul majorat, cu titlu de despăgubire, atât după data înlocuirii sale din calitatea de lichidator, cât și după data preluării funcției de către noul lichidator și, întrucât existau bunuri în averea debitorului C. S.R.L., a pretins un onorariu fix reparator de 4.500 RON/lună, respectiv 150 RON/zi, conform art. 38 alin. (1)-(3) din O.U.G. nr. 86/2006 republicată, începând cu data de 05.03.2013 și până la data preluării funcției de noul lichidator.

Așadar, pentru aceste motive, dar și din rațiuni fiscale privind regimul special de scutire pentru T.V.A., a emis două facturi însumând 312.600 RON cu scadența la 10 ianuarie 2019.

A mai arătat că facturile emise, precum și cuantumul onorariului convențional fix de 4.500 RON/lunar, respectiv suma totală de 312.600 RON facturată de către debitoarea C. S.R.L. nu au fost contestate de către lichidatorul în funcție, ca reprezentat legal al debitoarei, ceea ce îi conferă drepturile legale aferente acestei sume convenționale.

De asemenea, a mai arătat că prețul total pentru darea în plată este real și rezonabil în condițiile profesiei de practician în insolvență, partea din preț reprezentând cheltuielile de procedură și obligațiile neplătite ale debitorului C. S.R.L. garantate prin sechestru asigurător fiind achitate de recurent direct creditorilor, iar partea din preț cu titlu de onorariu a fost stinsă direct prin darea în plată.

În încheiere, recurentul apreciază că, față de interpretarea contradictorie dată dispozițiilor art. 237 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 republicată, referitor la cuantumul fix al remunerației lichidatorului, atât de Tribunalul Iași, ca primă instanță, cât și de Curtea de Apel Iași, ca instanță de apel, această chestiune de drept necesită o dezlegare prealabilă care să fie obligatorie atât în prezenta cauză, cât și în toată practica judiciară incidentă.

În acest sens, la 14 octombrie 2024, recurentul a formulat o cerere pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea și aplicarea: art. 237 alin. (6) tezele a II-a și a III-a din Legea nr. 31/1990 privind stabilirea și plata cuantumului fix al remunerației lichidatorului, respectiv, dacă se aplică doar în ipoteza în care nu există active patrimoniale în averea societății dizolvate aflate în lichidare cu lichidator numit sau dacă se aplică pentru orice ipoteză, indiferent dacă există sau nu active în averea respectivei societăți; precum și a art. 1654 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din C. civ. privind incapacitatea de a cumpăra și sancțiunea nulității absolute, respectiv, dacă se aplică pentru ipoteza exercitării funcției, atunci când persoana în cauză stabilește în mod efectiv, unilateral, direct și cumulativ, toate elementele prevăzute de lege pentru validarea vânzării și efectuează, prin intermediul său, darea în plată către sine sau către forma de organizare și exercitare a profesiei sale pentru acoperirea costurilor procedurale sau dacă respectivele dispoziții legale se aplică pentru orice ipoteză, indiferent dacă persoana în cauză este sau nu în exercitarea funcției ori dacă deține și exercită și alte calități prevăzute de lege, cum ar fi cea de creditor.

Înalta Curte a respins cererea recurentei privind sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reținând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.:

- în privința primei întrebări, întrucât de lămurirea acesteia nu depinde soluționarea pe fond a cauzei, după cum se va arăta în continuare (legalitatea stabilirii creanței constând în remunerația fostului lichidator neavând relevanță sub aspectul cauzei de nulitate aplicabile contractului de vânzare-cumpărare);

- în privința celei de-a doua întrebări, prevederile art. 1654 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din C. civ. sunt clare și nu presupun nicio dificultate de interpretare, nefiind susceptibile să creeze divergențe de jurisprudență, incidența acestei norme de drept material putând fi analizată în prezentul recurs.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Printr-o primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut atât caracterul contradictoriu al considerentelor prin care instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ., cât și aplicarea greșită a acestei norme de drept material.

Procedând la analiza criticii formulate, Înalta Curte reține că, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., caracterul contradictoriu al hotărârii recurate trebuie înțeles ca o contradicție a raționamentului judiciar, care presupune fie o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, însă în dispozitiv instanța a pronunțat o soluție contrară, fie o contradicție între considerentele aceleiași hotărâri.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte observă că, deși instanța de apel a reținut că incapacitatea de a cumpăra prevăzută de dispozițiile art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ. se aplică practicianului în insolvență în funcție, aceasta a expus argumentele pentru care a apreciat că dispoziția legală anterior citată este aplicabilă și în cauză, cu toate că situația de fapt din speță este diferită de cea vizată expres de norma legală menționată, cumpărătorul Consiliul de Insolvență IPURL nemaiavând calitate de lichidator al debitoarei la data încheierii contractului.

În acest sens, instanța a avut în vedere scopul pentru care a fost edictată norma citată, maniera în care s-a realizat vânzarea, precum și condițiile care au determinat-o pentru ca, în cele din urmă, să concluzioneze în sensul că, raportat la condițiile în care s-a ajuns la încheierea contractului, dispozițiile art. 1654 alin. (1) lit. c) C. civ. devin aplicabile în speța de față, fiind de natură să atragă sancțiunea nulității actului încheiat cu încălcarea interdicției legale.

Având în vedere că analiza deciziei recurate nu relevă niciun caracter contradictoriu al considerentelor indicate care au stat la baza pronunțării deciziei recurate, Înalta Curte urmează a respinge critica privind caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei instanței de apel din perspectiva aplicabilității art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ.

Totodată, având în vedere că recurentul a susținut că instanța de apel a făcut și aplicarea greșită a acestei norme de drept material, Înalta Curte constată că argumentele instanței de apel în susținerea incidenței prevederilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ. nu pot fi reținute, urmând a fi înlăturate.

Astfel, plecând de la premisa că incapacitățile de a cumpăra reglementate de art. 1654 C. civ. sunt de strictă interpretare, întrucât reprezintă excepții de la principiul capacității prevăzut de art. 1652 C. civ. și constituie o limitare a libertății de a contracta, trebuie observat că este incapabil de a cumpăra practicianul în insolvență: (i) care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lui sau (ii) care administrează bunurile/supraveghează administrarea bunurilor ce fac obiectul vânzării.

În speță, nu este îndeplinită niciuna dintre aceste două ipoteze. Vânzarea a cărei anulare se cere nu a fost realizată prin intermediul recurentului cumpărător, întrucât acesta nu mai îndeplinea funcția de lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L. la data de 28 iunie 2019, ci prin intermediul C.I.I. D..

Considerentele instanței de apel privind împrejurările de fapt în care a fost încheiat contractul de vânzare nu sunt de natură să atragă sancțiunea nulității pentru încălcarea incapacității de a cumpăra a practicianului în insolvență recurent, întrucât această interdicție se aplică doar practicianului în insolvență în funcție, așa cum a reținut chiar instanța de apel.

În situația în care lichidatorul judiciar în funcție, prin intermediul căruia s-a realizat vânzarea, ar fi fost de conivență cu fostul practician în insolvență cumpărător și ar fi conlucrat pentru prejudicierea debitorului aflat în lichidare, devenea incident cazul de nulitate prevăzut de art. 1237 C. civ., respectiv cauza ilicită pentru frauda la lege, însă acest motiv de nulitate absolută nu a fost invocat de reclamant.

Cu toate acestea, soluția instanței de apel este corectă, întrucât este incident celălalt motiv de nulitate absolută invocat de reclamant și reținut de instanțele de fond - vânzarea fără licitație publică în condițiile art. 255 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, având în vedere că, în susținerea nulității absolute a contractului de vânzare, reclamanta a invocat și nerespectarea dispozițiilor art. 255 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, prin aceea că legiuitorul a înțeles să confere lichidatorului posibilitatea de a vinde bunurile societății aflate în lichidare exclusiv prin licitație publică, iar prin apelul formulat, titularul prezentei căi de atac a criticat soluția primei instanțe și din perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității actului contestat este incidentă, din perspectiva dispozițiilor art. 255 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 1250 și art. 1253 din C. civ. (2009).

Având în vedere că legiuitorul a instituit posibilitatea vânzării bunurilor societății aflate în lichidare, prin licitație publică, ca modalitate de natură a obține cel mai bun preț, Înalta Curte reține că suntem în prezența unei nulități absolute virtuale, întrucât interesul ocrotit prin norma juridică încălcată este unul general, iar prin eludarea modalității de vânzare prevăzute de lege, scopul dispoziției legale nu a fost atins.

Prin urmare, având în vedere că vânzarea bunurilor prin licitație publică asigură o mai bună valorificare a bunurilor societății aflate în lichidare, scopul urmărit fiind maximizarea gradului de recuperare al creanțelor, nerespectarea modalității prevăzute de lege atrage nevalabilitatea contractului încheiat, în considerarea interesului (general) ocrotit prin norma juridică încălcată.

Reținând, așadar, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019, din perspectiva interesului (general) ocrotit prin norma juridică încălcată constând în eludarea modalității de valorificare a bunurilor societății aflate în lichidare, prevăzută de dispozițiile art. 255 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990 raportat la art. 1250 și art. 1253 din C. civ. (2009), Înalta Curte va înlătura considerentele greșite ale instanței de apel sub aspectul aplicabilității dispozițiilor art. 1654 alin. (1) lit. c) din C. civ.

Reținând, așadar, incidența acestui caz de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2019 pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte constată caracterul supraabundent al celorlalte considerente din decizia recurată prin care instanța de apel a analizat și alte argumente/apărări care vizează aspecte premergătoare încheierii contractului și care țin în esență de conduita lichidatorului (recurentul din prezentul litigiu) de la acea vreme, de cuantumul onorariului solicitat și care s-a dorit a fi recuperat în această manieră, aceste considerente fiind inutile în economia speței astfel soluționată.

Având în vedere că restul criticilor recurentului vizează considerentele înlăturate/supraabundente, Înalta Curte reține că această constatare face de prisos cercetarea următoarelor critici dezvoltate de recurent, motiv pentru care nu le va mai reține în analiză.

În concluzie, constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L. împotriva deciziei civile nr. 139/2024 din 9 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât CONSILIUL DE INSOLVENȚĂ I.P.U.R.L. împotriva deciziei civile nr. 139/2024 din 9 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2024.