ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2361/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21 ianuarie 2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. D., să se constate rezoluțiunea convențională de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.02.2011 de E., ca urmare a nerespectării obligației pârâtei de a compensa valoric prețul contractului de vânzare-cumpărare cu contravaloarea serviciilor de promovare și de publicitate asigurate de pârâtă potrivit contractului - cadru pentru servicii de publicitate nr. 567/01.02.2011 încheiat de părți.

Prin sentința civilă nr. 2713 din 11 noiembrie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 523 din 28 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta- reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ B., împotriva sentinței civile nr. 2713 din 11 noiembrie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ D..

A fost schimbată sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea și a fost constată intervenită rezoluțiunea convențională de drept a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.02.2011 de E..

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susținerea recursului, după expunerea situației de fapt, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a ignorat voința părților contractante expusă în cele două convenții interdependente și inseparabile, încălcând astfel dispozițiile art. 969, art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864, apreciind eronat că voința părților contractante a fost în sensul de a stabili că sancțiunea rezilierii convenționale a vânzării (pact comisoriu de grad IV) poate interveni direct pentru neplata prețului și independent de culpa în executarea obligațiilor de prestare a publicității sau independent de culpa în executarea obligațiilor asumate de beneficiarul publicității, A. (apreciat doar ca simplu creditor al obligație de plată a prețului).

Recurenta-pârâtă precizează că părțile au stipulat expres că obligația principală asumată de cumpărătorul bunului imobil (de plată a prețului în modalitatea barter, cu prețul publicității) era în mod cert subsumată și legată indisolubil de obligația asumată de vânzătorul bunului - beneficiar al serviciilor de publicitate - respectiv obligația de a comanda serviciile de publicitate angajate contractual, în cantitatea, în termenele și în condițiile contractului de prestări servicii de publicitate.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a ignorat simplist partea importantă și intrinsecă a contractului translativ de proprietate, ca și cum ar fi fost învestită doar cu analiza vânzării imobiliare, ignorând clauzele și efectele contractului de prestări servicii de publicitate, care reprezintă legea părților și interpretând contractul contrar voinței lor.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că, din simpla interpretare și coroborare a clauzelor contractuale relevante în dezlegarea pricinii, reiese voința co-contractanților, aflată în contradicție cu raționamentul instanței de apel, care, în mod greșit nu a analizat căreia dintre părți îi incumbă culpa în executarea obligațiilor interdependente și care fundamentau obligația de plată a prețului, instanța ignorând obligațiile născute în temeiul contractului de servicii de publicitate.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că instanța de apel a adăugat nepermis la "legea părților", interpretând restrictiv înțelegerea lor și a omis a cerceta ceea ce era de analizat prioritar- care este partea aflată prima în culpă contractuală, prin raportare la modalitatea de plată a prețului imobilului (prin raportare la același contract de prestări servicii publicitate care constituia fundamentul înțelegerii părților legat de modalitatea de plată a prețului - prin barter/schimb).

În opinia recurentei-pârâte, este evident din mecanismul contractual expus de părțile contractante în clauze clare că obligația prestatorului de servicii de publicitate nu putea fi executată fără a fi emisă comanda de servicii din partea beneficiarului, și tocmai de aceea, și instanța de fond, corect a apreciat că notificarea de rezoluțiune convențională trebuia să fundamenteze sancțiunea rezoluțiunii directe.

Recurenta-pârâtă apreciază că de necontestat este și faptul că A. - beneficiar al serviciilor de publicitate, creditor al prețului și debitor al obligației de a emite comenzile de publicitate - trebuia să emită comenzile de servicii de publicitate în termenul și modalitățile expres asumate contractual astfel încât, pasivitatea sa în executarea contractului, pasivitate culpabilă, nu poate fi validată juridic prin operarea rezoluțiunii vânzării, atât timp cât părțile nu au gândit un astfel de mecanism contractual.

Recurenta-pârâtă susține că voința părților a fost în sensul creării unui mecanism contractual care să determine executarea obligațiilor asumate și doar în ipoteza în care comenzile de servicii publicitare nu erau executate întocmai, ar fi putut interveni rezilierea convențională a contractului de prestări servicii de publicitate și legat de aceasta, și rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului.

Potrivit recurentei-pârâte, a interpreta înțelegerea părților în sensul instanței de apel înseamnă a nu da eficacitate principiului "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" și a proteja pasivitatea și neexecutarea de obligații care au generat disfuncționalitatea în executare.

Recurenta-pârâtă susține că normele de drept substanțial încălcate în judecarea apelului sunt: art. 977, art. 982, art. 969 C. civ. de la 1864, relevante în dezlegarea pricinii fiind clauzele care relevă voința părților, respectiv, din contractul cadru de prestări servicii de publicitate media nr. 567/01.02.2011: cap. II pct. 1, pct. 3, art. 2.2. din cap. IV, art. 4.6, cap. IX pct. 2.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.02.2011, recurenta-pârâtă face trimitere la dispozițiile contractuale de la file x alin. ultim, fila x alin. (2) și (5).

Față de aceste critici, în aprecierea recurentei-pârâte, în raport de voința contractuală clar exprimată de părți, rezultă că principala convenție este cea de prestare servicii publicitare și nu contractul de vânzare-cumpărare bunuri imobile, iar cea conexă și subsumată condițiilor celei dintâi, este cea de transfer de proprietate imobile (părțile reglementând-o doar ca modalitate de plată preț publicitate).

Recurenta-pârâtă susține că intenția fermă și explicită a părților a fost să reglementeze rezoluțiunea convențională (pact comisoriu de grad IV) ca sancțiune care intervine exclusiv pentru neexecutarea serviciilor de publicitate comandate și rămase neexecutate din culpa executantului și nu pentru alte cauze legate de preț.

Mai susține recurenta-pârâtă că notificarea de reziliere a fost reglementată de părți ca și condiție obligatorie a mecanismului contractual al intervenirii rezoluțiunii și pentru că părțile agreaseră termene de identificare a ipotezelor de remediere a contractului (15 zile), dar și pentru ca rezilerea convențională să aibă în mod necesar dovada culpei de neexecutare.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că, doar pentru simpla opozabilitate a dreptului creditorului s-a ales de către părți, convențional, să se noteze în cartea funciară pactul comisoriu și privilegiul, dar obligația și efectele neexecutării ei sunt stipulate în contractul de prestări servicii, completat cu cel de vânzare imobiliară.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 28.06.2023, respectiv 29.06.2023.

La 25.07.2023, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 07.08.2023; aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Deși recurenta susține că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 977, art. 982, art. 969 din vechiul C. civ., în raport de dispozițiile contractuale, argumentele expuse vizează, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.

Motivele invocate sunt formale, întrucât nu se încadrează în critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate, raportat la considerentele acesteia.

Recurenta-pârâtă se limitează a reitera împrejurări de fapt rezultate din raportul contractual, în marea parte a criticilor, astfel cum reiese din argumentele ce vizează culpa în executarea obligațiilor contractuale, imposibilitatea executării obligațiilor de către prestatorul de servicii de publicitate în lipsa unei comenzi emise de către beneficiar, obligația beneficiarului de a emite comenzile de servicii de publicitate în termenul și modalitățile prevăzute în contract, lipsa notificării de reziliere a contractului, notarea în cartea funciară a pactului comisoriu și a privilegiului exclusiv pentru opozabilitatea dreptului creditorului.

Înalta Curte arată că argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca și critici de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, critici de netemeinicie.

Recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispozițiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

Având în vedere cele reținute mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator D., împotriva deciziei civile nr. 523 din 28 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 900 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator F., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator D., împotriva deciziei civile nr. 523 din 28 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L., prin lichidator D., la plata sumei de 900 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator F., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.