ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2671/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 08 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chema-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la:

- restituirea echipamentelor tehnice montate la obiectivele din Agighiol și Sălbatica 1, potrivit contractului de servicii pază nr. x/13.05.2013, constând în: 87 bucăți Comunicatoare universale IP/GPRS, cod produs PCS 250; 87 bucăți C kit centrală + tast, cod produs MG5000/K32LC; 87 bucăți Detector exterior radio, cod produs PMD85+MGSB85; 87 bucăți Contact magnetic radio, cod produs DCTXP2; 87 bucăți Siguranță, cod produs 6A; 71 bucăți Extensie antenă 8ml, cod produs EXT8-PCS250; 15 bucăți de Extensie antenă 7ml, cod produs EXT7-PCS250; 87 de acumulatori, cod produs 7Ah;

- plata cu titlu de despăgubire a sumei de 227.760 RON, constând în lipsa de folosință a echipamentelor pentru perioada 10.05.2015 - 10.05.2017.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 555 și urm., art. 563 și urm., art. 1166 și urm. C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta B. S.R.L. a invocat excepția prematurității introducerii cererii de chemare în judecată (întrucât ar fi fost introdusă fără respectarea obligației de a se soluționa pe cale amiabilă orice neînțelegere sau dispută care poate interveni între părți), solicitând, totodată, introducerea în cauză a societății C. S.R.L. și chemarea în garanție a societății D. S.R.L.

Cererile au fost respinse prin încheierea de ședință din 18 iunie 2018, soluție menținută prin decizia civilă nr. 1596 din 22 august 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2017, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. fiind respins.

Prin sentința civilă nr. 735 din 18 martie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca nefondată, luând, totodată, act de faptul că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar E., apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la 11 iunie 2019, sub nr. x/2019.

Prin decizia nr. 1942 din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar E., împotriva sentinței civile nr. 735/18.03.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar, recursul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 26 iunie 2020, sub nr. x/2019.

Prin decizia nr. 1811 din 22 septembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar, împotriva deciziei nr. 1942 din 20 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1972/A din 19 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar E., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 735/18.03.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în rejudecare, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, reținând cauza spre rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum aceasta a fost precizată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat că, deși instanța a reținut că doar a afirmat că echipamentele ar fi fost instalate pe turbinele eoliene proprietatea intimatei-pârâte, aceasta a și demonstrat (cu contract, procese-verbale și martori) instalarea echipamentelor și asigurarea integralității acestora pe toată perioada contractuală, inclusiv prin monitorizarea electronică efectuată prin intermediul sistemelor instalate, pe care însă nu le-a mai putut recupera, intimata-pârâtă invocând diverse motive pentru a-și justifica refuzul de restituire.

A susținut autoarea recursului că, deși probatoriul administrat a dovedit că echipamentele nu au fost predate și preluate de societatea D. S.R.L., actuala C. S.R.L. (denumită în continuare D.), instanța a reținut în considerente că "cel mai ridicat grad de probabilitate este acela al predării, prin acord, a echipamentelor către noul prestator", or, o astfel de motivare, bazată pe teoria probabilității, nu reprezintă o motivare în fapt și în drept, ceea ce echivalează cu o hotărâre nemotivată.

A mai susținut recurenta-reclamantă că motivarea hotărârii este contrazisă de piesele dosarului, pe care instanța însă nu le-a analizat, nefăcându-se nicio referire la contractul de închiriere, la răspunsul nr. x/03.11.2022 comunicat de societatea D., în care se specifica faptul că "nu a fost încheiat proces-verbal de predare a echipamentelor de monitorizare (centrale de alarmă, senzori, etc.) între C. S.R.L. și A. S.R.L.", respectiv nu a arătat de ce a înlăturat depoziția celorlaltor martori audiați în cauză.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. autoarea recursului a susținut că instanța de apel, în rejudecare, a schimbat natura contractului de închiriere, motivarea hotărârii fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1777, respectiv art. 1800 C. civ.

În argumentare, recurenta-reclamantă a precizat că, potrivit ofertei depuse la dosar fond, parte din contractul semnat, toate echipamentele ce fac obiectul cererii de chemare în judecată au fost închiriate în baza contractului nr. x/13.05.2013 și, deși era expres menționat acest aspect, pârâta a contestat că echipamentele ar fi fost instalate și că au făcut obiectul închirierii, iar instanța de apel a ignorat efectele contractului.

În continuare, după trimiterea la o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, recurenta-reclamantă a susținut că este proprietara bunurilor și că acestea, în temeiul contractului de prestări servicii, au făcut obiectul închirierii către intimata-pârâtă, precum și faptul că a probat atât solicitarea de restituire adresată intimatei-pârâte, cât și refuzul acesteia.

A arătat recurenta-reclamantă că, legiuitorul a prevăzut că, în situația în care nu se mai poate realiza restituirea bunurilor, se acordă despăgubiri aferente și, întrucât, în cauză, bunurile au pierit din culpa intimatei-pârâte, instanța trebuia doar să verifice că bunurile erau proprietatea acesteia, că au fost instalate pe turbinele intimatei-pârâte și că nu le-a mai putut recupera de la aceasta, indiferent dacă bunurile se mai găseau la momentul formulării cererii de chemare în judecată sau la momentul pronunțării hotărârii.

Or, motivarea instanței de apel, în rejudecare, potrivit căreia bunurile trebuie să se găsească asupra intimatei-pârâte, că posesia nu se probează cu prezumții, că "deși beneficiarul avea detenția la încetarea contractului face posibilă detenția 2 ani (sau 8 ani) mai târziu, dar nu o face probabilă", depășește, în opinia autoarei recursului, normele legale, instanța adăugând la lege, întrucât echipamentele au făcut obiectul închirierii de către intimata-pârâtă conform contractului nr. x/13.05.2013, au fost instalate pe bunurile proprietatea acesteia dar niciodată restituite.

A mai susținut recurenta-reclamantă că, deși instanța de rejudecare, în paragraful 35 al hotărârii, a reținut că beneficiarul contractului, intimata-pârâtă, avea detenția la finele contractului și, deși nu exista nicio dovadă că bunurile au fost predate sau distruse, aceasta a desființat orice prezumție potrivit căreia bunurile ar fi în continuare în posesia intimatei-pârâte și, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, folosind și motive străine de natura pricinii, s-a limitat la a face o întreagă teorie a probabilității, concluzionând în contradicție cu probatoriul.

A punctat autoarea recursului faptul că, este de necontestat că echipamentele au fost instalate, că societatea B. S.R.L. este chiriașul, că nu a ridicat echipamentele instalate pe turbinele eoliene aparținând chiriașului, că a trimis alertele de efracție și celelalte alerte ale sistemului de alarmă, precum și faptul că nu a predat echipamentele către următoarea societate de pază care a preluat obiectivele (așa cum rezultă din adresa nr. x/03.11.2022), concluzionând în sensul că, echipamentele au rămas în obiectivele intimatei-pârâte care a refuzat constant restituirea acestora.

În continuare, a arătat că instanța de rejudecare și-a motivat respingerea cererii doar pe declarația martorului F., fără a motiva de ce a respins toate celelalte probe care se coroborau, respectiv declarațiile martorilor G. - Directorul Tehnic al societății D., specialist în domeniul sistemelor de securitate, care a exclus posibilitatea utilizării echipamentelor de către o altă societate de pază pentru incompatibilitate de APN, sau cea a martorului H..

A susținut autoarea recursului că, o alta eroare a instanței de rejudecare a constat în faptul reținerii retragerii licenței de utilizare a echipamentelor, deși, în realitate, nu i s-a mai prelungit licența ca societate de pază, recurenta-reclamantă intrând ulterior în procedura insolvenței, acesta fiind și motivul real pentru care acțiunea a fost inițiată cu întârziere față de momentul încetării raporturilor contractuale.

A învederat recurenta-reclamantă că, deși proprietatea nu se pierde prin neuz, în cauză nefiind invocată nici prescripția dreptului material la acțiune și nici uzucapiunea, totuși instanța a sancționat-o pentru pasivitate și durata procesului, contrar prevederilor art. 563 alin. (2) C. civ., care stipulează că dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil.

În încheiere, recurenta-reclamantă a susținut că, de vreme ce echipamentele fac parte din patrimoniul societății (mijloace fixe/de inventar), orice preluare, cedare, vânzare trebuia să fie reflectată atât în contabilitatea acesteia cât și în cea a societății care ar fi preluat aceste echipamente (D.) or, în acest caz, în mod evident nu au ieșit din patrimoniul recurentei-reclamante și nici nu au intrat în patrimoniul societății D., neexistând nicio operațiune de transfer, ele rămânând la intimata-pârâtă, care a refuzat atât restituirea cât și plata despăgubirilor, conform art. 566 C. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 21 iunie 2023, respectiv 30 iunie 2023, astfel cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L. la sediul reprezentantului convențional, respectiv la sediul social.

La 24 iulie 2023, intimata-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat, implicit, excepția nulității recursului (din perspectiva faptului că motivele recursului nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.), iar, pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, fără însă a menționa dacă este de acord ca recursul, în situația în care va fi găsit admisibil în principiu, să fie soluționat de completul de filtru.

La 14 august 2023, respectiv 16 august 2023 (astfel cum atestă procesul-verbal de înmânare aflat la fila x, respectiv dovada de înmânare aflată la fila x), întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 octombrie 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, acordând acestora posibilitatea de a depune un punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus, la dosar, un punct de vedere la raport, prin care a arătat că instanța de apel a încălcat dispoziții de drept material, iar criticile din recurs vizează exclusiv chestiuni de drept, motiv pentru care este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În concret, analizând cele susținute în memoriul de recurs, raportat la motivele de nelegalitate invocate, instanța supremă constată că recurenta-reclamantă nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării, din perspectiva celor trei ipoteze prevăzute de motivul de casare corespunzător art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În realitate, susținerile recurentei subsumate acestui motiv de casare reprezintă nemulțumirea acesteia cu privire la aprecierea situației de fapt și interpretarea probelor de către instanța de apel care, în rejudecare, analizând înscrisurile (contract, procese-verbale, răspunsul societății D. S.R.L.) și depozițiile martorilor, a concluzionat, în mod contrar celor afirmate de reclamanta-recurentă, că acestea nu dovedesc faptul că pârâta deține echipamentele.

Instanța de recurs reține că, pentru a ajunge la o asemenea soluție, instanța de apel, coroborând declarațiile martorilor audiați în rejudecarea apelului cu dezinteresul reclamantei în preluarea echipamentelor proprii, dar și cu executarea succesivă conformă a serviciilor de pază de către societatea prestatoare D., a reținut că, situația cu cel mai ridicat grad de probabilitate este aceea a predării, prin acord, a echipamentelor către noul prestator, acesta preluând la finalul propriei perioade contractuale echipamentele, potrivit martorului F.. Or, ceea ce critică recurenta nu este un viciu de motivare ci chiar raționamentul logico-juridic complex pe care instanța de apel l-a expus în cadrul motivării sale și care s-a axat, în principal, pe analizarea probelor relevante (martori, înscrisuri), raportat la susținerile din apelul exercitat de reclamantă și la apărările pârâtei. Însă, modalitatea de apreciere a probatoriului în vederea stabilirii situației de fapt nu poate face obiectul cercetării în calea extraordinară de atac, nedevolutivă, a recursului.

Dat fiind faptul că se tinde la o cenzurare a aprecierii date mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, instanța supremă reține că, aceste critici ale recurentei-reclamante nu se pot analiza din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la alin. (1) pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

În mod similar, și criticile subscrise de recurentă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt tot unele de alegată netemeinicie a deciziei atacate, deoarece privesc modul în care instanța de apel a apreciat probele administrate pentru a concluziona în sensul netemeiniciei pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

În primul rând, instanța supremă reține că sunt străine de considerentele instanței de apel argumentele recurentei-reclamante privind incidența contractului de servicii de pază și monitorizare încheiat cu pârâta, întrucât instanța de apel a reținut faptul că reclamanta s-a îndreptat împotriva beneficiarului contractului fără a uza de prevederile contractuale.

Prin urmare, se reține că dispozițiile art. 1777 C. civ., care reglementează contractul de locațiune și cele ale art. 1800 C. civ., privind sancțiunea schimbării formei ori destinației bunului închiriat, precum și a folosirii abuzive de către locatar a bunului închiriat, au fost invocate pur formal, pentru a atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, instanța supremă constată că alegațiile privind instalarea echipamentelor, proprietatea recurentei, a căror restituire o solicită, la turbinele eoliene proprietatea intimatei-pârâte, în temeiul contractului, este și lipsită de interes, întrucât, prin decizia atacată, în urma evaluării probatoriului, reținerile instanței de apel au fost în același sens cu ale recurentei, respectiv că punerea în executare a contractului confirmă prezumția de proprietate prevăzută de art. 563 alin. (3) din C. proc. civ., fiind făcută dovada dreptului de proprietate al reclamantei asupra echipamentelor.

Recurenta ignoră considerentele instanței de apel, care a reținut că, ceea ce interesează în cauză, nu este dacă pârâta exercită detenția sub nume de proprietar ori dacă are un alt titlu ori nu afirmă nici un titlu, ci este ca bunul, în materialitatea sa, să se găsească asupra sa. Astfel, analizând probele administrate în cauză, pe care instanța de recurs nu le poate reevalua, instanța de apel a reținut că nicio probă administrată în cauză nu susține faptul că, la interval de 2 ani de la încetarea contractului (cererea de chemare în judecată a fost introdusă în anul 2017, deși serviciile nu au mai fost prestate din anul 2015), echipamentele s-ar (mai) găsi la beneficiar.

Instanța de recurs reține că, prin restul argumentelor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a contura critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă s-a cantonat în a face referire la unele probe aflate la dosarul cauzei (adresa nr. x/03.11.2022 emisă de societatea D. S.R.L., procesele-verbale de instalare a echipamentelor, depoziții martori G. și H.), cărora instanța de apel nu le-ar fi dat valența probatorie în concordanță cu susținerile reclamantei-apelante-recurente.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt, cum, în realitate, urmărește recurenta.

Totodată, se reține că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că au fost invocate formal și dispozițiile art. 563 alin. (2) C. civ., care dispun în sensul că dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, întrucât recurenta nu a arătat în ce modalitate au fost aplicate greșit aceste dispoziții, ci s-a cantonat în a-și manifesta nemulțumirea față de faptul că instanța de apel nu a reținut că pârâta deține bunurile proprietatea recurentei.

Astfel, în realitate, recurenta-reclamantă contestă stabilirea situației de fapt de către instanța de apel, iar nu modalitatea de aplicare a dispozițiilor normative invocate.

Totodată, instanța supremă constată că acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, iar nu ca prescrisă, instanța de apel reținând, pe de o parte, faptul că reclamanta nu a probat faptul material al posesiei bunului de către pârâta atrasă în judecată, iar, pe de altă parte, că, cel mai probabil, bunurile au fost preluate, la finalul propriei perioade contractuale, de noul contractor D. S.R.L., însă reclamanta nu a înțeles să se îndrepte cu acțiune în revendicare și față de acesta.

Or, cu ignorarea acestor considerații ale instanței de apel, recurenta urmărește valorificarea probatoriului în scopul efectuării unei devoluțiuni totale a cauzei în recurs, deși legea recunoaște doar două instanțe jurisdicționale și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 493 alin. (5) din același cod, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare și va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 1972/A din 19 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar E., împotriva deciziei civile nr. 1972/A din 19 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.