ÎCCJ, decizie (scj.ro #181127)

Acțiune în revendicare mobiliară. Transpunerea de către instanța de apel a cauzei acțiunii într-o răspundere contractuală. Incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac. Recursul/Drept comercial. Despre bunuri. Proprietatea privată. Dispoziții generale

Index alfabetic: acțiune în revendicare mobiliară

contract de prestări servicii de pază și securitate

bunuri de gen

nemotivarea hotărârii

C. civ., art. 555, art. 563, art. 1166

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (1) pct. 6

Legea nr. 333/2003, art. 31

În cazul în care obiectul principal al acțiunii formulate îl reprezintă pretenția de restituire a unor echipamente tehnice de securitate, restituire care se impune ca urmare a încetării contractului de prestări servicii de pază și securitate încheiat între părți, fundamentată în drept pe dispozițiile de drept material care caracterizează conținutul și natura dreptului de proprietate și acțiunea în revendicare, cauza acțiunii presupune analiza exclusivă a premiselor acțiunii în revendicare mobiliară, configurată ca fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva celui care deține bunul fără drept.

În situația în care instanța de apel a estom

pat aceste trăsături și a transpus cauza acțiunii într-o răspundere contractuală,

soluționând cauza pe acest temei, nu a examinat fondul pricinii potrivit limitelor învestirii sale.

Această rezolvare a cauzei, neclară sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanța de apel, determină o îndepărtare a raționamentului judiciar de la cauza acțiunii, așa cum a fost stabilită de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, și imprimă motivării, din perspectiva aplicării regulilor răspunderii contractuale, un caracter străin de natura pricinii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1811 din 22 septembrie 2021

Prin cererea înregistrată la 8 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pârâta la restituirea echipamentelor tehnice montate la obiectivele din D. si E. 1, potrivit contractului de servicii pază nr. 1184/13.05.2013, constând în 87 de bucăți comunicatoare universale IP/GPRS, cod produs PCS 250, 87 de bucăți C kit centrala + tast, cod produs MG5000/K32LC, 87 de bucăți detector exterior radio, cod produs PMD85 + MGSB85, 87 de bucăți contact magnetic radio, cod produs DCTXP2, 87 de bucăți siguranță, cod produs 6A, 71 de bucăți extensie antenă 8 ml, cod produs EXT8-PCS250, 15  de bucăți de extensie antenă 7ml, cod produs EXT7-PCS250, 87 de acumulatori, cod produs 7Ah, precum și la plata sumei de 227.760 lei, cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință a echipamentelor menționate mai sus în perioada 10 mai 2013 - 10 mai 2017, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile art. 555 și urm., art. 563 și urm., art. 1166 și urm. C.civ.

Prin încheierea din 18 iunie 2018 - definitivă, ca urmare a respingerii apelului prin decizia nr. 1596 din 22 august 2018 a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă - Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins cererea de introducere forțată în cauză a S.C. F. S.R.L. (fosta S.C. G. S.R.L.) și a respins ca inadmisibilă cererea pârâtei de chemare în garanție a societății sus-menționate.

Prin sentința civilă nr. 735 din 18 martie 2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1942 din 20 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanta, reprezentată prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivare, recurenta a susținut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive străine de natura cauzei și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de apel, deși a analizat situația de fapt, reținând că intimata nu a deținut posesia echipamentelor tehnice și nu are cum să fie obligată să le predea, că nu avea obligația de demontare și predare a echipamentelor și că nu i-a refuzat accesul recurentei pentru a ridica echipamentele tehnice, nu a analizat normele de drept aplicabile.

Potrivit recurentei, motivarea curții de apel nu cuprinde nicio dispoziție legală ca justificare a deciziei pronunțate, astfel că hotărârea atacată este insuficient motivată, întrucât nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluția, astfel cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. Or, hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile ori apărările părților, obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituind o condiție instituită de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 alin. (1) din CEDO.

De asemenea, a arătat că, deși a fost învestită cu o acțiune în revendicare a unor bunuri mobile reprezentând echipamente tehnice de securitate, instanța nu a analizat condițiile acțiunii în revendicare, ci s-a limitat la a reține că, potrivit contractului de prestări servicii, intimata nu avea obligația de a restitui echipamentele. Așadar, instanța de apel a analizat acțiunea de restituire în temeiul răspunderii contractuale, iar nu în temeiul acțiunii în revendicare prevăzute de art. 555 C.civ., astfel că hotărârea conține motive străine de natura cauzei și nu creează transparență asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul, apt să permită realizarea controlului judiciar.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că, deși considerentele hotărârii atacate nu cuprind motivele de drept care au condus la soluția pronunțată, deducând silogismul judiciar care justifică dispozitivul, se constată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 555 și urm., art. 563 și urm. și art. 1.166 C. civ., întrucât nu a analizat condițiile acțiunii în revendicare, ci cele ale angajării răspunderii contractuale, reținând în mod greșit că echipamentele de securitate montate la obiectivele intimatei nu au intrat în posesia/detenția acesteia din urmă, iar după încetarea contractului intimata nu a avut paza juridică a acestora.

A arătat recurenta că, urmare a încheierii între părți a contractului de prestări servicii pază nr. CI 184/13.05.2013, care a avut ca obiect prestarea de servicii de  pază și monitorizare a parcurilor eoliene D. și E. 1 - proprietatea C. S.R.L., S.C. A. S.R.L. a instalat sistemele tehnice de monitorizare pe fiecare turbină eoliană, care comunicau de la distanță în dispeceratul său, pentru a preveni o eventuală intrare prin efracție în incinta acestui obiectiv.

După încetarea contractului, aceste echipamente au rămas în continuare în parcurile eoliene care aparțin intimatei, care, deși a fost notificată să le predea prin intermediul lichidatorului judiciar, a refuzat în mod nejustificat restituirea.

A arătat recurenta că instanța de apel a reținut că din toate înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că reclamanta ar fi predat intimatei echipamentele obiect al contractului de pază, monitorizare și intervenție sau că intimata s-ar afla în posesia acestor echipamente.

Aceasta, deși curtea de apel a reținut în primul paragraf al considerentelor deciziei atacate că este incontestabil că S.C. A. S.R.L. a montat echipamentele de securitate la turbinele eoliene, fapt confirmat și de către partea adversă. A subliniat recurenta că a montat și s-a folosit de acestea atât timp cât contractul a produs efecte; ulterior, o dată ce parcurile eoliene au fost predate intimatei împreună cu echipamentele de securitate, aceasta a început să le dețină și folosească, deși nu îi aparțineau. Aceasta rezultă din procesele-verbale de predare a obiectivului către intimată la 10 iunie 2015, acte în care nu s-a făcut nicio mențiune cu privire la echipamentele de securitate, întrucât acestea au rămas montate pe turbinele eoliene. Aceste procese-verbale au fost întocmite pentru predarea obiectivului în condiții de securitate către noua societate de pază, respectiv S.C. G. S.R.L. În aceste circumstanțe, instanța de apel a reținut că intimata nu a împiedicat accesul reclamantei la aceste bunuri, deși, la notificarea lichidatorului judiciar al S.C. A. S.R.L. de a preda echipamentele deținute fără titlu, intimata a răspuns că nu le poate preda, întrucât în momentul de față sunt utilizate de o altă societate de securitate.

În opinia recurentei, curtea de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 31 din Legea nr. 333/2013, reținând că echipamentele tehnice au fost montate și folosite de S.C. A. S.R.L., intimata nefiind niciodată în posesia acestora. Astfel, instanța de apel se află într-o gravă eroare, confundând noțiunea de deținere/posesie a echipamentelor tehnice cu cea de folosire a acestor echipamente.

A subliniat recurenta că, într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 333/2003, doar societățile licențiate de I.G.P.R. pot instala și presta servicii de securitate, respectiv folosi echipamentele de securitate, însă pentru simpla deținere a acestora nu este necesară vreo licență sau autorizație. Argumentele potrivit cărora dacă recurenta are controlul acestor echipamente are și posesia lor nu sunt corecte, atât timp cât monitorizarea se face de la distanță, semnalele fiind emise de sistemul tehnic aflat în obiectivul intimatei. Prin urmare, intimata este cea care deține fizic aceste echipamente montate pe turbinele eoliene.

De asemenea, recurenta a apreciat că în mod greșit a reținut curtea de apel că nu avea cum să predea intimatei în gestiune astfel de echipamente de securitate, întrucât s-ar încălca normele legale. Aceasta, întrucât art. 31 din Legea nr. 333/2003 nu reglementează deținerea echipamentelor, ci doar folosirea acestora, pentru care este necesară deținerea unei licențe de securitate eliberată de I.G.P.R.

S-a subliniat că greșit a reținut curtea de apel și că bunurile solicitate sunt bunuri de gen și trebuie individualizate printr-o serie, individualizare în lipsa căreia acestea nu pot fi identificate și restituite, atât timp cât în cererea de chemare în judecată și în anexele contractului și facturile de achiziție depuse la dosar au fost identificate echipamentele instalate printr-un cod de produs, prin intermediul căruia pot fi individualizate.

Mai mult decât atât, a arătat că, potrivit art. 1.486 C.civ., bunurile de gen trebuie restituite, debitorul obligației fiind liberat prin predarea unor bunuri de calitate cel puțin medie.

În ceea ce privește plata despăgubirilor, cu titlu de lipsă de folosință pentru perioada 10 mai 2015 - 10 mai 2017, recurenta a arătat că, potrivit ofertei, parte integrantă din contract, prețul folosinței acestor echipamente pe o perioadă de un an era de 113.880 lei, astfel că, pentru doi ani, lipsa de folosință a echipamentelor tehnice s-a estimat la suma de 227.760 lei.

Împotriva acestui recurs, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea lui ca nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C.proc.civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, iar prin încheierea completului de filtru din 19.05.2021, recursul a fost declarat admisibil în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Examinând motivele recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat, urmând a fi admis, iar decizia atacată va fi casată, pentru următoarele considerente:

Prin primul motiv de recurs, încadrat de recurentă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a susținut, pe de-o parte, că instanța de apel nu a specificat niciun text de lege ca temei al soluției pronunțate, deși, potrivit legii, acesteia îi revine obligația de a motiva și în drept orice măsură dispusă, inclusiv hotărârea pronunțată în cauză, ca garanție a procesului echitabil și transparenței silogismului judiciar, iar, pe de altă parte, a arătat că instanța a hotărât cauza pe baza unor motive contradictorii și străine de natura pricinii, examinând temeinicia pretenției S.C. A. S.R.L. pe fundamentul răspunderii contractuale, iar nu pe cel al acțiunii în revendicare, care a constituit temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte subliniază că este corectă susținerea recurentei potrivit căreia, în acord cu dispozițiile constituționale și rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres și în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o manieră care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

Din perspectiva motivării în drept, această obligație este îndeplinită de către instanță dacă în cuprinsul motivării se regăsesc transpuse textele de lege a căror aplicare și interpretare este explicată în cuprinsul hotărârii sau dacă instanța identifică cu rigoare instituția juridică de drept material pe baza căreia rezolvă raportul juridic litigios din dosar.

Transpunând aceste exigențe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanța de apel nu a stabilit care sunt normele de drept material considerate incidente în cauză și nici nu a stabilit cu rigoare instituția de drept incidentă în raportul juridic examinat, lăsând să se întrevadă examinarea cauzei pe temeiuri contractuale, de vreme ce a statuat că potrivit contractului nu a existat o obligație a intimatei de predare a echipamentelor tehnice la data încetării acestuia ori că din cuprinsul proceselor-verbale încheiate în perioada contractuală nu rezultă că intimata a preluat în posesie aceste echipamente. Pe aceste premise, instanța de apel a stabilit, totodată, că acțiunea în revendicare nu poate fi admisă, pentru că intimata-pârâtă nu a avut niciodată posesia bunurilor ori pentru că bunurile revendicate au natura unor bunuri de gen și că acestea și-au pierdut identitatea între altele, similare, montate de noua societate de pază și securitate în parcurile eoliene deținute de pârâtă.

Această rezolvare a cauzei, neclară sub aspectul fundamentului juridic considerat de instanța de apel, determină, astfel cum sesizează recurenta, o îndepărtare a raționamentului judiciar de la cauza acțiunii, așa cum a fost determinată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată și imprimă motivării, din perspectiva aplicării regulilor răspunderii contractuale, un caracter străin de natura pricinii.

Succesiv, instanța de apel, statuând în principal că obligația de restituire a pârâtei nu a putut fi demonstrată pe temei contractual, deoarece actele emise în puterea contractului nu prevăd această obligație, a continuat motivarea arătând că, oricum, nu rezultă că ulterior încetării convenției dintre părți reclamanta a avut acces restricționat în parcul eolian al pârâtei, că pârâta nu a avut posesia bunurilor pretinse la restituire, întrucât nu se putea folosi de acestea ori că bunurile au natura unora de gen precum și că, în condițiile factuale actuale, bunurile nu pot fi determinate spre a fi restituite. Aceste ultime considerente, dublate de lipsa oricărui temei de drept material în cuprinsul motivării, demonstrează imprecizia temeiului juridic considerat, vădesc temeinicia motivului de casare invocat de recurentă.

În tot acest context, se cuvine subliniat că reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat o acțiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenția de restituire a echipamentelor tehnice montate de reclamantă la obiectivele D. și E. 1 ale pârâtei, restituire care se impune ca urmare a încetării contractului dintre părți și a fost fundamentată în drept pe dispozițiile de drept material care caracterizează conținutul și natura dreptului de proprietate și acțiunea în revendicare.

Din această perspectivă, cauza acțiunii presupunea analiza exclusivă a premiselor acțiunii în revendicare mobiliară, configurată ca fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva celui care deține bunul fără drept. Or, instanța de apel a estompat aceste trăsături și a transpus cauza acțiunii într-o răspundere contractuală, statuând că reclamanta nu a probat, în virtutea contractului, că a predat posesia bunurilor pârâtei ori că a transmis această posesie la încetarea lui, legând indisolubil acest fapt material de efectele contractului.

Pe aceste premise, recurenta a formulat al doilea motiv de recurs, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material cuprinse în art. 555, art. 563 și art. 1166 C.civ.; a învederat că urmare a încheierii convenției de prestări servicii de pază și securitate nr. C1184/13.05.2013, așa cum prevedeau dispozițiile art. 3.1 din contract, reclamanta a montat pe turbinele eoliene ale reclamantei sisteme tehnice de protecție antiefracție și monitorizare care nu i-au fost restituite la data încetării contractului, când reclamanta a predat pe baza unui proces-verbal parcurile eoliene pârâtei C. S.R.L.

Invocând ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu a examinat condițiile acțiunii în revendicare, deoarece a transpus examinarea cauzei pe fundament contractual și că, astfel, a considerat greșit că nu s-a făcut dovada predării echipamentelor prin actele încheiate la finalizarea contractului; scopul încheierii proceselor-verbale la încetarea contractului a fost acela al predării parcurilor eoliene, iar nu al echipamentelor montate de societatea reclamantă și de aceea în conținutul lor nu se poate regăsi dovada intrării pârâtei în stăpânirea bunurilor mobile; la data predării parcurilor eoliene echipamentele de protecție antiefracție și monitorizare se aflau fixate pe turbinele eoliene și pârâta nu a demonstrat restituirea lor.

Plecând de la constatările anterioare, Înalta Curte arată că, atâta vreme cât cauza acțiunii a fost permutată de instanța de apel, iar posesia/deținerea pârâtei a fost considerată nedovedită ca efect ori în contextul contractului, pe baza proceselor-verbale încheiate de părți la încetarea lui, nu poate fi cercetată în recurs greșita aplicare a dispozițiilor art. 555 și art. 563 C.civ.

Examinarea posesiei ori a deținerii fără drept, ca element central al acțiunii în revendicare presupune cercetarea unui fapt material, care începe cu identificarea momentului în care pretinsa intrare în stăpânirea lucrului a început, caracterul său legitim și durabil în persoana pârâtei prin comparație cu dreptul afirmat de reclamantă, conduita ulterioară a pârâtei, aspecte care trebuie cercetate într-o probațiune judiciară concordantă cauzei acțiunii promovate, emancipată de efectele contractului.

Or, aceste aspecte nu au fost analizate în acest mod de instanța de apel care s-a mărginit la cercetarea unor înscrisuri întocmite de părți în executarea contractului și pe baza efectelor produse de acesta, așa încât, potrivit considerentelor anterior expuse, Înalta Curte arată că aplicarea greșită a normelor de drept material evocate de recurentă, specifice acțiunii în revendicare, nu poate fi cercetată în lipsa unui examen adecvat al acestor chestiuni litigioase în apel.

Înalta Curte arată că, justificat de aceleași argumente, nu poate examina aplicarea greșită în apel a dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 333/2003, deoarece instanța de fond nu a analizat în calea de atac dreptul de proprietate al reclamantei asupra echipamentelor tehnice revendicate, ci s-a mărginit la constatarea că faptul posesiei pârâtei nu a fost demonstrat pe baza unor premise greșit considerate.

În aceste condiții, reexaminarea cauzei impune cercetarea tuturor condițiilor acțiunii în revendicare promovate în cauză, inclusiv a realizării distincțiilor juridice necesare între faptul juridic al posesiei și dreptul de folosință și utilizare a echipamentelor de protecție antiefracție și monitorizare care fac obiectul revendicării.

În fine, un ultim motiv de recurs, fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a vizat greșita statuare a instanței de apel asupra naturii de gen a bunurilor revendicate și considerentul că, în considerarea acestei naturi, restituirea bunurilor, ca efect al revendicării, nu este posibilă.

Dincolo de împrejurarea că aceste ultime considerente ale instanței de apel au caracter suplimentar motivului decisiv care a determinat respingerea apelului prin decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat concluziv, fără a justifica, în planul motivării, temeiurile de fapt ori de drept ale acestei concluzii și fără a arăta motivat, pe de o parte, de ce a apreciat că bunurile revendicate au caracterul unora de gen, iar pe de altă parte nu a arătat cum se repercutează din punct de vedere juridic această împrejurare în planul acțiunii în revendicare a reclamantei.

În acest context, instanța de recurs constată că nu poate evalua aplicarea greșită a legii, astfel cum critica a fost dedusă de recurentă, constatând că lipsa oricărei motivări specific legate de acest considerent imprimă deciziei un viciu de legalitate încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Așadar, găsind întemeiate criticile recurentei referitoare la conținutul și calitatea motivării deciziei recurate și reiterând că Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate realiza controlul greșitei aplicări a normelor de drept material de către instanța de apel în lipsa unei cercetări judiciare adaptate specificului acțiunii de către instanța de apel, recursul promovat a fost admis și, în temeiul art. 497 C.proc.civ., hotărârea atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată instanței de apel.