ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 330/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 330/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

330/2017

Prin cererea înregistrată la data

de 5 februarie 2008 pe rolul Tribunalului Neamț, reclamanta SC A. SRL a

chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța să se dispună obligarea acesteia

să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie

spațiul de vânzare în suprafață de 26,49 mp și spațiul

de depozitare în suprafață de 3,76 mp, împreună cu terenul

aferent, pe care le-a evaluat la suma de 80.000 RON și, respectiv, să

fie obligată pârâta la plata sumei de 30.000 RON, reprezentând lipsa de

folosință pentru ultimii 3 ani, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

cererii, reclamanta a arătat că, în anul 2001 a achiziționat un

spațiu comercial compus din mai multe încăperi, respectiv,

spațiu de vânzare și grup social, în suprafață

construită de 117 mp și suprafață utilă de 98,85 mp.

Prin același contract, a dobândit și suprafața de 44,8 mp teren,

în proprietate exclusivă și 21,36 mp teren în proprietate

indiviză, iar din spațiul achiziționat și terenul

proprietatea sa, pârâta ocupă o suprafață totală de 30, 27

mp, respectiv 26,49 mp din spațiul de vânzare și 3,78 mp din

spațiul de depozitare, împreună cu terenul aferent, precizând că

pârâta refuză să elibereze aceste încăperi, invocând vicii ale

actelor de proprietate încheiate în anul 1993, acte prin care SC C. SA, a

vândut spații atât pârâtei, cât și societății de la care a

cumpărat reclamanta.

Pârâta SC B.

SA a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a

solicitat să se constatate nevalabilitatea înscrierii în cartea

funciară cu privire la imobilul proprietatea reclamantei și

rectificarea, de la data rămânerii definitive și irevocabile a

hotărârii ce va fi pronunțată în cauză, în mod

corespunzător, a înscrierii din cartea funciară, în ceea ce

privește imobilul proprietatea reclamantei.

Prin

Sentința civilă nr. 52/COM din 14 iulie 2015 a Tribunalului

Neamț au fost respinse acțiunea reclamantei și cererea

reconvențională a pârâtei, ca neîntemeiate.

În

considerentele hotărârii, s-a reținut că, în raport de

dispozițiile art. 480 C. civ., în vigoare la data nașterii raportului

juridic dintre părți, acțiunea în revendicare poate fi

formulată numai de către titularul dreptului real de proprietate

și numai împotriva celui care deține bunul, fără niciun

just titlu.

În cauză

însă, deși reclamanta este în posesia Contractului de

vânzare-cumpărare din 16 iulie 2001, contract în care se

menționează că vânzătoarea SC D. SRL îi vinde

"Magazinul Alimentar" în suprafață de 117 mp, acesta nu îi

conferă un drept valabil de proprietate pentru suprafața pentru care

vânzătoarea nu a justificat dreptul de proprietate la data vânzării.

Prima instanță

a apreciat că Actul de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2001 nu are

valoare de titlu de proprietate al cumpărătorului, deoarece

vânzătorul nu a deținut un titlu translativ de proprietate pentru

respectiva suprafață. Susținerea reclamantei, potrivit

căreia pârâta nu are un titlu valabil pentru spațiul deținut în

folosință, nu este de natură să ducă la admiterea

acțiunii, întrucât în cauză nu se analizează justul titlu al

pârâtei pentru spațiul ocupat, ci dovada dreptului de proprietate al

reclamantei pentru spațiul revendicat.

Așa

fiind, reținând că reclamanta nu a făcut dovada unui titlu

valabil de proprietate pentru suprafața de teren revendicată,

Tribunalul Neamț a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva

acestei soluții, reclamanta SC A. SRL a formulat apel, invocând motive de

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia

nr. 298 din 17 decembrie 2015, Curtea de Apel Bacău a respins ca nefondat

apelul.

În

considerentele hotărârii pronunțate, s-a reținut că, în mod

corect, a stabilit prima instanță că, în speță,

reclamanta nu a făcut dovada că este proprietara spațiilor

identificate cu nr. crt. 4 și 5 în schița anexată cererii de

chemare în judecată, având suprafețe utile de 26,49 mp, respectiv

3,78 mp.

S-a

reținut, de asemenea, că reclamanta este în posesia unui act autentic

în care se atestă că ar fi dobândit de la SC D. SRL un spațiu de

vânzare, depozit și grup social în suprafață de 117 mp,

însă, din nicio probă a cauzei nu a rezultat că SC D. SRL ar fi

avut în proprietate un spațiu de o asemenea suprafață și,

cu atât mai puțin, având forma pretinsă de reclamantă conform

releveului, ci dimpotrivă, din probele existente la dosar

(Autorizația de executare lucrări din 25 noiembrie 1991, Contract

antrepriză din 13 decembrie 1991, documentație evaluare active din

anul 1993) rezultă că SC D. SRL nu a posedat vreodată

spațiile nr. 4 și 5, pentru a se putea pretinde că a pierdut

posesia acestora, că aceasta a cumpărat în anul 1993 de la SC C. SA

(a cărei succesoare cu titlu universal este pârâta) Magazinul, în suprafață

de 75,60 mp, care, la momentul vânzării, se afla în deținerea SC E.

SRL.

Potrivit

principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet

(nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are), reclamanta nu putea

dobândi de la SC D. SRL un spațiu mai mare decât aceasta putea transmite.

Astfel,

Curtea de Apel a constatat că apelanta și-a fundamentat acțiunea

pe o eroare materială săvârșită cu ocazia întocmirii

documentației cadastrale ce a stat la baza întocmirii Contractului de vânzare-cumpărare

din 6 iulie 2001, iar în raport de materialul probator administrat în

cauză, criticile apelantei privind interpretarea greșită a

probelor de către prima instanță, motivarea confuză,

greșită și aprecierile eronate ale instanței față

de titlul de proprietate al reclamantei sunt vădit nefondate, prima

instanță motivând în mod succint, dar clar, de ce nu este

fondată acțiunea reclamantei, iar față de concludența

probelor administrate, nu se impunea o analiză detaliată a motivelor

și argumentelor invocate de reclamantă.

De asemenea,

Curtea de Apel a reținut că, din moment ce cererea principală

privind revendicarea nu este fondată, nu se justifica în cauză o

motivare a capătului de cerere accesorie privind plata contravalorii

lipsei de folosință a suprafeței revendicate. În ceea ce

privește celelalte critici susținute prin motivele de apel,

referitoare menționarea greșită a termenului de apel și a

datei pronunțării încheierii de amânare a pronunțării, s-a

apreciat că acestea reprezintă erori săvârșite de prima

instanță ce nu sunt de natură a atrage desființarea

hotărârii.

Împotriva

deciziei pronunțate de Curtea de Apel, reclamanta a declarat recurs,

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia

nr. 761 din 31 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/103/2008*,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

a admis recursul reclamantei și a casat Decizia civilă nr. 298 din 17

decembrie 2015 a Curții de Apel Bacău, cu trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

Înalta Curte

a reținut că pentru termenul de judecată la care a fost

soluționat apelul, părțile au fost citate cu mențiunea

că instanța urmează a se pronunța asupra excepției necompetenței

materiale, motiv pentru care instanța de apel trebuia să analizeze

și să se pronunțe, cu prioritate, asupra excepției invocate

din oficiu.

Or, Curtea de

Apel nu s-a mai pronunțat asupra excepției menționate, și,

omițând faptul că pentru respectivul termen de judecată

părțile au fost citate doar pentru verificarea aspectelor legate de

competență, s-a pronunțat pe fondul cauzei.

Astfel, s-a

reținut că nesoluționarea de către instanța de apel a

excepției necompetenței materiale, pune instanța de control

judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea și temeinicia

deciziei recurate, iar vătămarea produsă părților nu

poate fi înlăturată în alt mod decât prin casarea deciziei atacate,

ca o condiție necesară a respectării dreptului la un proces

echitabil.

Înalta Curte

a constatat, prin urmare, că sunt întemeiate criticile reclamantei, legate

de încălcarea principiilor dreptului la apărare și al

contradictorialității, care se circumscriu motivului de nelegalitate

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru

care, a admis recursul formulat și, în temeiul dispozițiilor art. 312

și art. 315 C. proc. civ., a casat în tot hotărârea Curții de

Apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță,

pentru a soluționa motivat excepția invocată din oficiu,

după punerea acesteia în discuția contradictorie a

părților.

Totodată,

Înalta Curte a reținut că sunt fondate și criticile vizând

nemotivarea deciziei instanței de apel, ce se circumscriu motivului de

recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., având

în vedere faptul că, motivarea instanței de apel este una

prolixă, astfel încât nu rezultă în mod clar motivele pentru care a

fost pronunțată soluția redată în dispozitivul

hotărârii.

Prin urmare,

s-a stabilit că, în rejudecarea cauzei, urmează a se verifica în ce

măsură s-a încălcat autoritatea de lucru judecat dedusă din

hotărârea pronunțată în litigiul având ca obiect nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare al reclamantei, respectiv, în ce

măsură în considerentele acelei decizii s-a arătat că

reclamanta are un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, urmând ca,

după stabilirea acestui aspect, a se proceda la compararea titlurilor.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr.

x/103/2008**.

Prin Decizia

civilă nr. 218 din 13 octombrie 2016 a Curții de Apel Bacău,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat; s-a dispus

obligarea apelantei la plata sumei de 2.000 RON către intimată, cu

titlu de cheltuieli de judecată.

Analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de susținerile

părților, de dispozițiile legale incidente și ținând

seama de considerentele deciziei de casare, Curtea de Apel a constatat următoarele:

În ceea ce

privește excepția de necompetență materială a primei

instanțe în soluționarea litigiului de față (invocată

ca motiv de ordine publică de instanța de apel în ciclul procesual

anterior), s-a arătat că această chestiune a fost

clarificată prin Decizia civilă nr. 203 din 5 martie 2009,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. x/103/2008.

Prin această decizie, s-a admis recursul formulat împotriva Sentinței

civile nr. 1.071 din 18 noiembrie 2008 (prin care Tribunalul Neamț a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Roman) și s-a trimis cauza Tribunalului Neamț,

pentru continuarea judecății. În motivarea deciziei menționate,

s-a arătat că în aprecierea criteriului valoric, competența se

stabilește în funcție de valoarea indicată de reclamant prin

cererea de chemare în judecată, iar daunele pretinse fac parte din

obiectul acțiunii, determinând astfel valoarea acesteia și - implicit

- instanța competentă, respectiv tribunalul.

Prin urmare,

instanța de apel a constatat că Decizia civilă nr. 203 din 5

martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Bacău are autoritate

de lucru judecat în ceea ce privește excepția necompetenței

materiale a instanței de fond în soluționarea litigiului de

față, astfel că se impune ca motivul de ordine publică

invocat din oficiu, să fie respins.

Cu privire la

prima critică din cererea de apel, care vizează menționarea

greșită a datei de 17 martie 2015, în loc de 17 iulie 2015 ca

dată la care s-a pronunțat încheierea de amânare a

pronunțării și indicarea greșită a termenului de apel,

Curtea de Apel a constatat că aceste erori puteau fi corectate doar pe

calea unei cereri de îndreptare eroare materială, formulată în

procedura reglementată de art. 281 C. proc. civ., având în vedere că

potrivit art. 281

2a

C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin

Legea nr. 202/2010 (în vigoare la data pronunțării sentinței):

"Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor

potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea

apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281 - 281

2

."

Totodată,

s-a reținut că erorile menționate, deși reale, nu au

provocat apelantei o vătămare a intereselor sale legitime, întrucât

nu s-a invocat tardivitatea apelului ori o altă neregulă

raportată la aspectele arătate.

Pe fondul

cauzei, Curtea de Apel a reținut că soluția primei

instanțe, de respingere a acțiunii în revendicare are în vedere, ca

argument principal, faptul că reclamantul este cel care trebuie să

facă dovada că este proprietarul bunului revendicat; în

speță, s-a apreciat că, deși reclamanta a invocat

Contractul de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2001, potrivit căruia a

dobândit un spațiu comercial în suprafață de 117 mp, acesta nu

are valoare de titlu de proprietate pentru întreaga suprafață, întrucât

vânzătoarea de la care a dobândit imobilul - SC D. SRL - deținea un

drept de proprietate doar pentru spațiul de 75,60 mp, astfel că nu

putea transmite reclamantei din prezenta cauză mai multe drepturi decât

avea.

Legat de

acest titlu de proprietate al reclamantei, instanța de apel a constatat

că pârâta din prezenta cauză a promovat o acțiune ce a format

obiectul Dosarului nr. x/291/2009 al Judecătoriei Roman; în respectiva

cauză, reclamanta SC B. SA Roman, a chemat în judecată pe

pârâții SC A. SRL și F., solicitând ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate nulitatea absolută parțială a

Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte și

autentificat la data de 16 iulie 2001 la BNP G. din Roman, să se

dispună rectificarea înscrierii în cartea funciară nr. x/N a

localității Roman cu privire la spațiul comercial Magazinul

Alimentar, în sensul radierii suprafeței utile de 31 mp.

Prin

Sentința civilă nr. 3.221 din 18 noiembrie 2010, pronunțată

în Dosarul nr. x/291/2009, Judecătoria Roman a respins acțiunea

pentru constatarea nulității absolute parțiale a Contractului de

vânzare-cumpărare din 16 iulie 2001, reținând că, pentru a se

aplica sancțiunea nulității contractului pentru vânzarea lucrului

altuia, este necesar să se facă dovada relei-credințe a

părților care au încheiat tranzacția, iar în speță,

judecătoria a apreciat că "buna-credință a

cumpărătoarei pârâte SC A. SRL, care se prezumă - potrivit art.

1899 C. civ., nu a fost răsturnată."

Această

sentință a fost casată, cu trimitere spre rejudecare, prin

Decizia nr. 144/RCOM din 26 septembrie 2011 a Tribunalului Neamț, iar, în

rejudecare, prin Sentința civilă nr. 825 din 29 martie 2013,

pronunțată de Judecătoria Roman, s-a admis acțiunea, în

sensul că, s-a constatat nulitatea absolută parțială a

Contractului de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2001, cu privire la

suprafața construită de 42 mp din spațiul comercial Magazin

alimentar și s-a constatat nulitatea absolută a documentației

cadastrale nr. x/106 din 12 aprilie 2000, privind amplasarea și

delimitarea bunului imobil Magazin alimentar, fiind dispusă rectificarea

înscrierii în Cartea funciară nr. x/N a localității Roman,

referitoare la spațiul comercial Magazin alimentar, în sensul radierii

suprafeței de 42 mp, avându-se în vedere delimitarea și amplasamentul

acesteia, astfel cum au fost evidențiate în raportul de expertiză

construcții și anexa acestuia (această cerere a fost

înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman în dosarul ce a fost

inițial înregistrat sub nr. x/291/2011, pentru a primi ulterior nr.

x/291/2011, care a fost conexat, la 23 martie 2012, la dosarul nr. x/291/2011).

Prin Decizia

civilă nr. 229 din 3 noiembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr.

x/110/2011, Tribunalul Neamț a admis recursul împotriva Sentinței

civile nr. 825 din 29 martie 2013, pe care a modificat-o în tot, în sensul

că a respins atât acțiunea pentru constatarea nulității

absolute parțiale a Contractului de vânzare-cumpărare din 16 iulie

2001, cât și cererea conexă având ca obiect constatarea

nulității absolute a documentației cadastrale și

rectificarea înscrierii în cartea funciară.

În

considerentele acestei decizii, s-au reținut următoarele aspecte:

"Din probele administrate în cauză, se reține faptul că, în

anul 1993, fosta SC C. SA a vândut către SC D. SRL, magazinul alimentar în

suprafață de 75,60 mp, prin Contractul de vânzare-cumpărare din

23 iunie 1993. Prin Contractul de vânzare-cumpărare din 17 februarie 1995,

SC D. SRL a devenit proprietară și pe terenul aferent spațiului

comercial de mai sus, de 66,16 mp. Ulterior, prin Contractul de

vânzare-cumpărare din 16 iulie 2001, pârâta SC A. SRL a devenit

proprietară a terenului în suprafață de 66,16 mp și a

spațiului comercial Magazin alimentar în suprafață de 117 mp,

vânzătoare fiind SC D. SRL.

Nulitatea

absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare

împrejurarea că părțile au încheiat contractul în

cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este

proprietatea altei persoane. Sintagma "în cunoștință de

cauză" relevă, semantic, înțelesul că

părțile contractului au știut bine că bunul individual

determinat nu este proprietatea vânzătorului și că aparține

altuia. În acest caz, contractul încheiat, ascunzând intenția de a aduce

altuia o pagubă, este un act juridic intențional, fondat pe o

cauză ilicită sau fraudă, ambele având ca numitor comun

reaua-credință a părților.

Or, în

cauză, la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare contestat

au stat: Contractul de vânzare-cumpărare din 23 iunie 1993,

documentația cadastrală și extrasul de carte funciară.

Deși în Contractul de vânzare-cumpărare din 23 iunie 1993,

spațiul comercial ce a făcut obiectul înstrăinării este în

suprafață de 75,60 mp, potrivit documentației cadastrale și

extrasului de carte funciară, acest spațiu este în

suprafață de 117 mp. În această situație,

cumpărătorul a considerat în mod întemeiat că suprafața

reală a imobilului este cea care rezultă din măsurătorile

efectuate pentru întocmirea documentației cadastrale, precum și din

înscrierea în cartea funciară, având credința că proprietar al

imobilului în litigiu, este SC D. SRL, astfel că, în momentul încheierii

actului de vânzare-cumpărare, pârâta-cumpărătoare a fost de

bună-credință.

Cum în

cauză nu au fost administrate probe certe de natură a răsturna

prezumția de bună-credință a pârâtei-cumpărătoare,

cererea formulată privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare se impune a fi respinsă ca neîntemeiată,

implicit, și cererea accesorie pentru rectificarea înscrierii în carte

funciară."

Analizând

considerentele care au condus la soluția de respingere a acțiunii în

constatarea nulității contractului de vânzare, instanța de apel

a constatat că acestea vizează insuficiența probelor care ar fi

condus la răsturnarea prezumției de bună-credință a

cumpărătoarei SC A. SRL, dar, în același timp, s-a avut în

vedere că SC D. SRL a avut în proprietate magazinul alimentar în

suprafață de 75,60 mp, prin Contractul de vânzare-cumpărare din

23 iunie 1993, dar a transmis, prin vânzare, spațiul comercial magazin

alimentar în suprafață de 117 mp.

Curtea de

Apel a apreciat că și în condițiile în care, din perspectiva

bunei-credințe a cumpărătoarei SC A. SRL, contractul de

vânzare-cumpărare este valabil, nu se poate face abstracție de faptul

că există o inadvertență evidentă, și anume, aceea

că prin Contractul din 16 iulie 2001 aceasta a dobândit un spațiu

construit în suprafață de 117 mp, situat pe un teren în

suprafață de 66,16 mp; chiar dacă o parte din terenul aferent

spațiului construit este în proprietate indiviză cu alți

proprietari, 44,8 mp teren fiind în proprietate exclusivă și 21,36 mp

teren în proprietate indiviză, prin însumarea celor două

suprafețe rezultă suprafața de 66,16 mp teren pe care

vânzătoarea l-a transmis reclamantei din prezenta cauză,

fără a se identifica o explicație pentru faptul că s-a

vândut o construcție cu o suprafață mai mare decât terenul

aferent acesteia.

Legat de

acest aspect, Curtea de Apel a avut în vedere expertiza tehnică

efectuată în Dosarul nr. x/291/2009 al Judecătoriei Roman, în care

s-a analizat actul de vânzare prin care SC D. SRL a dobândit spațiul

denumit magazinul alimentar, constatându-se că acesta a avut ca anexă

un memoriu justificativ, în care se menționa că suprafața

desfășurată construită este de 75,60 mp, identificată

pe schița releveu, respectiva suprafață fiind identificată

de expert la fața locului; așa cum s-a consemnat în expertiză

și astfel cum a rezultat din actele Dosarului atașat nr. x/291/2011,

inadvertențele actuale pornesc de la documentația cadastrală NCP

x/106, în care s-a trecut pentru magazin o suprafață construită

de 117 mp, față de 75,60 mp, cât rezulta din actul de proprietate,

iar planul de amplasament și delimitare a bunului din documentația

cadastrală este identic cu schița Contractului de vânzare din 17

februarie 1995, pentru terenul de 66,16 mp, coordonatele de delimitare a

spațiului fiind aceleași cu cele din schiță.

Pe de

altă parte, Curtea de Apel a apreciat că nu se poate omite faptul

că toate expertizele efectuate în prezenta cauză, ca și în

dosarul atașat, au confirmat că cele două spații comerciale

pe care le dețin părțile din litigiu se învecinează, limita

dintre aceste spații nu s-a modificat din momentul dobândirii lor de

către autoarea reclamantei și, respectiv, de către pârâtă.

Astfel, s-a stabilit că limita dintre cele două spații este

"pe axul 22 din planul inițial al blocului, având

poziționați stâlpii și grinzile structurii de

rezistență a blocului", că "în urma construirii în

anul 1991 a peretelui despărțitor din axul 22 s-au creat două

spații distincte: unitatea comercială și spațiul nou creat

denumit "magazin", că "zidul care desparte magazinele se

află în același loc ca și la momentul cumpărării de

către SC D. SRL"; așadar, din aceste probe, coroborate cu

situația mai sus explicată, în care s-a ajuns la vânzarea unei

construcții cu o suprafață mai mare decât cea asupra căreia

vânzătoarea era proprietară, concluzia ce s-a impus instanței de

apel a fost aceea că reclamanta a dobândit magazinul care avea - în fapt -

o suprafață inferioară celei menționate în contract și

era clar delimitată de cea a pârâtei prin zid despărțitor,

suprafață ce nu s-a modificat înainte sau după cumpărare,

dar, profitând de anumite erori în evidențele de Carte Funciară, ce

au fost preluate în actul său de cumpărare, a promovat acțiunea

în revendicare de față.

S-a apreciat

a fi relevant și faptul că, deși în Contractul de vânzare din 16

iulie 2001 se face mențiunea că la data autentificării

contractului cumpărătoarea intră în stăpânirea de drept

și de fapt a imobilului și că a luat la

cunoștință de situația acestuia, înțelegând să îl

dobândească pe riscul său, până în anul 2008, reclamanta nu a

făcut niciun demers pentru pretinsa diferență de

suprafață a spațiului; or, în condițiile în care constata

că deține cu aproximativ 30 mp mai puțin decât în contract

(aproximativ 25% mai puțin decât cumpărase), era de presupus că

ar fi acționat mai curând pentru respectarea dreptului său de

proprietate.

Așadar,

deși în Dosarul nr. x/291/2011 a fost respinsă acțiunea în

constatarea nulității parțiale a Contractului de vânzare din 16

iulie 2001 (act ce constituie titlu de proprietate al reclamantei în

revendicarea de față), instanța de apel a avut în vedere că

respectiva soluție s-a întemeiat pe argumente ce vizau

buna-credință a părților la încheierea contractului,

însă, în raport de considerentele anterior expuse, faptul că

reclamanta nu stăpânește imobilul dobândit, așa cum este

menționat în contract, nu este ca rezultat al ocupării fără

just titlu de către pârâtă a vreunei suprafețe, astfel că,

nu poate conduce la admiterea cererii de revendicare.

Curtea de

Apel a mai reținut că pârâta SC B. SA are în proprietate magazinul

alimentar, cu teren aferent de 117,23 mp, preluat prin actul de divizare al

fostei SC C. SA (Actul adițional din 6 ianuarie 1997, Sentința

civilă nr. 10 din 23 ianuarie 1997 a Judecătoriei Roman, Actul de

dezmembrare din 6 martie 2008, cu Încheierea de intabulare nr. x/2008),

spațiul fiind în aceeași formă stabilită prin

compartimentarea ce a avut loc în anul 1991, fără a suferi

modificări ulterioare.

Din probele

administrate în cauză, nu a rezultat că pârâta ar ocupa o

suprafață construită mai mare decât cea evidențiată în

aceste acte de proprietate, având în vedere că în Raportul de

expertiză nu se face nicio referire la actele de proprietate ale pârâtei,

concluzia că aceasta ar ocupa "o suprafață în plus"

nefiind raportată la titlurile prezentate de părți; de asemenea,

s-a constatat că nici în expertiză nu se face referire la o

suprafață de teren pe care pârâta ar ocupa-o în plus față

de actele sale de proprietate, ci se stabilește doar că terenurile

deținute de cele două părți, prin actele prezentate, se

suprapun pe o suprafață construită de 33 mp.

În ceea ce

privește imobilele menționate în actul de dezmembrare înscris în Cartea

Funciară, instanța de apel a înlăturat ca nefondate criticile

apelantei reclamante, potrivit cărora acest act nu ar avea la bază o

măsurătoare; așa cum a rezultat din înscrisurile depuse la dosar

fond, pentru imobilul proprietatea intimatei-pârâte s-a întocmit încă din

anul 2000 documentația cadastrală, cu plan de încadrare în zonă,

releveu spațiu comercial, plan de amplasament și delimitare, acesta

din urmă purtând mențiunea că "se confirmă suprafața

din măsurători."

În opinia

instanței de apel, toate aceste aspecte sunt în măsură să

susțină concluzia că problemele actuale sunt generate de

intabularea dreptului de proprietate al autoarei reclamantei pe o

suprafață construită mai mare decât avea în proprietate,

însă, chiar dacă titlul reclamantei a fost supus analizei

instanței și menținut (pentru considerentul că nu s-a

dovedit reaua-credință a părților), în speță, nu

s-a dovedit că pârâta ar ocupa o suprafață construită

pentru care să nu dețină dreptul de proprietate.

Sub aspectul

criticii din apel potrivit căreia Tribunalul de fond a omis să se

pronunțe asupra capătului privind lipsa de folosință,

Curtea de Apel a constatat că nici aceasta nu poate fi reținută,

întrucât despăgubirile pentru lipsa de folosință puteau fi

analizate numai în ipoteza admiterii capătului principal de cerere privind

revendicarea, prima instanță lăsând să se

înțeleagă că, respingând primul capăt de cerere, implicit a

respins și capătul de cerere accesoriu privind lipsa de

folosință.

Față

de toate aceste considerente, Curtea de Apel a apreciat că soluția de

respingere a acțiunii, în întregul ei, este legală și

temeinică, în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., astfel

că, se impune a fi menținută, în aplicarea dispozițiilor

art. 295 alin. (1) și art. 296 C. proc. civ.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ., apelanta va fi obligată să

plătească intimatei suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu avocat (Chitanța depusă în

Dosarul nr. x/103/20018*).

Împotriva

acestei decizii, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, prevalându-se de

motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., dar și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Sub aspectul

încălcării prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, recurenta-reclamantă a arătat că

înțelege să critice decizia sub aspectul încălcării

dreptului la apărare, ceea ce presupune că nu a beneficiat de un

proces echitabil.

Se arată

de către recurentă că prin decizia de casare s-a reținut încălcarea

dreptului său la apărare în ciclul procesual anterior, în apel,

precum și nemotivarea deciziei atacate, totodată, stabilindu-se în

sarcina instanței de rejudecare și necesitatea verificării

eventualei încălcări a autorității de lucru judecat dedusă

din hotărârea dată în litigiul având ca obiect nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare al reclamantei respectiv, în ce măsură, în

considerentele acelei decizii, s-a arătat că reclamanta are un titlu

de proprietate asupra imobilului în litigiu, urmând ca, după stabilirea

acestui aspect, să se procedeze la compararea titlurilor opuse de

părți.

Recurenta

arată că primul termen de judecată în rejudecare a fost stabilit

în data de 1 septembrie 2016, dată pentru care apelantul a primit

citație fără a se face vorbire despre discutarea vreunei

excepții sau obligații din partea apelantului. Pentru acest termen,

apelanta-reclamantă a depus cerere de acordare a unui termen pentru

angajare apărător, însă nu această cerere a condus la

amânarea judecării cauzei, ci motivul amânării a privit solicitarea

de la Judecătoria Roman a dosarului în care s-a solicitat anularea

contractului său de vânzare-cumpărare în vederea atașării

lui la prezenta cauză.

Următorul

termen de judecată în apel a fost fixat în data de 6 octombrie 2016,

dată la care apărătorul ales a depus la dosar cerere de amânare,

însoțită de o adeverință din care rezulta că în

perioada 3 octombrie 2016 - 20 octombrie 2016, este în concediu de odihnă.

Instanța de judecată a apreciat, la cererea avocatului advers,

că în cauză a mai fost acordat un termen pentru lipsa de apărare

a apelantei și, prin urmare a trecut la soluționarea cauzei, punând

în discuție (în lipsa apelantei și fără citarea

părților pentru discutarea acestei excepții), excepția

necompetenței materiale a Curții de Apel Bacău; s-a acordat un

termen de o săptămână pentru ca apelantul să depună

concluzii scrise, respectiv 13 octombrie 2016, fără a se observa

însă că perioada concediului de odihnă a apărătorului

său era 3 octombrie 2016 - 20 octombrie 2016.

În opinia

recurentei, greșit instanța de apel a respins cererea de amânare

formulată de apărătorul său motivată pe prevederile

art. 156 C. proc. civ., întrucât primul termen de judecată în rejudecarea

apelului nu a fost acordat pentru lipsă apărare, ci pentru

atașarea dosarelor de la Judecătoria Roman, iar la termenul din 6

octombrie 2016, nu s-a solicitat termen de către apelant, ci de către

apărătorul său ales care, din motive obiective, nu putea fi

prezent în instanță.

Recurenta

susține că dreptul la concediu este valabil atât pentru apărare

cât și pentru celelalte părți implicate în actul de

justiție, iar pricina de față nu este una care se judecă în

regim de urgență, pentru a se justifica judecata chiar în lipsa

apărătorului apelantei plecat din țară; în acest sens,

recurenta arată că atașează motivelor de recurs în copie,

biletul de avion, adeverința de concediu, bilet din care se poate observa

că apărătorul a revenit în țară în data de 16

octombrie 2016, dată la care în prezentul dosar era deja

pronunțată decizia de către instanța de apel.

Referitor la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta

arată că instanța de apel nici de această dată nu a

motivat decizia, întrucât nu a comparat titlurile de proprietate ale părților,

nu a analizat în niciun mod titlul de proprietate al pârâtei și nu a

motivat de ce a dat eficiență unui titlu care, din punctul său

de vedere, nu este valabil.

Mai mult

decât atât, Curtea de Apel nu a explicat în niciun mod de ce față de

actul de divizare pe care instanța l-a considerat ca fiind titlu valabil,

intimata stăpânește în plus 53,95 mp suprafață utilă

și 73 mp suprafața construită.

Instanța

de apel s-a mărginit la a copia considerentele sentinței date de

Tribunalul Neamț în dosarul având ca obiect anularea contractului de

vânzare- cumpărare, iar atunci când argumentează, chiar dacă din

perspectiva bunei-credințe, prin însumarea celor 2 suprafețe

rezultă suprafața de 66,16 mp teren pe care vânzătoarea l-a

transmis reclamantei din prezenta cauză, nu a identificat o

explicație pentru faptul că s-a vândut o construcție mai mare

decât terenul aferent acesteia, astfel încât recurenta concluzionează

că instanța de apel a fost în confuzie cu privire la obiectul cererii

de chemare în judecată.

Se subliniază

că pârâta nu a contestat niciodată actul de vânzare-cumpărare a

terenului deținut de autoarea recurentei, nu a pretins un drept de

proprietate asupra acestui teren, iar suprafața de teren (în indiviziune

cu restul imobilului, care este un imobil cu 7 etaje și spații

comerciale la parter) nu poate fi egală cu suprafața spațiului

comercial.

De asemenea,

instanța de apel a arătat că nici expertiza nu a făcut

referire la o suprafață de teren pe care pârâta ar ocupa-o în plus

față de actele sale de proprietate, ci a stabilit doar că

terenurile deținute de cele 2 părți, se suprapun pe o

suprafață construită de 33 mp.

În mod

evident, instanța de judecată a făcut confuzie între teren

și suprafața construită, analizând titlurile din punct de vedere

al terenului și nu al suprafeței desfășurate a

spațiilor comerciale, suprafețe desfășurate construite,

cărora le revin anumiți metri pătrați de teren și care

nu au fost contestați niciodată de părțile cauzei.

Suprafața de teren 66,16 mp este suprafața aferentă unei suprafețe

construite de 117 mp, așa cum rezultă din documentația

cadastrală și actul de vânzare-cumpărare, iar în

legătură cu terenul nu au existat niciodată litigii, pârâta

oferindu-se să cumpere de la recurentă cota indiviză de teren,

aferentă spațiului construit pe care îl deține în plus

față de acte și care este proprietatea recurentei-reclamante.

Pe de

altă parte, Curtea de Apel a înșiruit mai multe documente,

autorizații de executare lucrări, documentație evaluare active,

pentru a încerca să demonstreze că SC D. SRL, autoarea recurentei, nu

a avut în proprietate magazinul și terenul aferent pe care i le-a vândut.

Curtea de

Apel nu a motivat în niciun fel faptul că reclamanta a arătat că

este proprietară asupra terenului aferent celor 117 mp spațiu comercial

și că, atât pentru teren cât și pentru spațiul comercial,

pârâta nu deține un titlul de proprietate.

Pentru a

demonstra că instanța de apel s-a aflat în confuzie și că

nu a comparat titlurile de proprietate ale părților, astfel cum a

stabilit instanța de casare, recurenta procedează la prezentarea unui

istoric al titlului său de proprietate (redat și în motivele de

apel).

Astfel, prin

Actul autentic de vânzare-cumpărare din 16 iulie 2001, recurenta a

cumpărat de la vânzătoarea SC D. SRL, suprafața totală de

66,16 mp teren, împreună cu spațiul comercial în suprafața de

117 mp.

La data

achiziționării acestui imobil, cumpărătorii au verificat

înscrierile făcute de vânzătoare în Cartea Funciară, precum

și documentația anexată acestor acte, toate fiind înscrise în

Cartea Funciară sub nr. x/N, conform Încheierii nr. 1.478/2000 a

Judecătoriei Roman.

Întrucât

recurenta a constatat că atât din spațiul comercial achiziționat

cât și din terenul său intimata ocupă, fără a poseda

acte de proprietate, o suprafață de 26,49 mp din spațiul de

vânzare și 3,78 mp din spațiul de depozitare, precum și terenul

aferent acestor suprafețe ocupate, a formulat prezenta acțiune în

revendicare, pentru a se dispune obligarea intimatei să îi lase în

deplină proprietate și liniștită posesie terenul și

spațiile ocupate.

Motivat de

faptul că pe parcursul judecării cererii de revendicare, intimata a

formulat o acțiune în anularea actului său de vânzare-cumpărare,

judecata prezentei cauze a fost suspendată până la soluționarea

acestei acțiuni, acțiune ce s-a finalizat cu menținerea actului

de vânzare-cumpărare al reclamantei, ca fiind perfect valabil.

Pe parcursul

judecații, intimata a încercat să acrediteze ideea că ea este

proprietara părții ocupate din spațiul recurentei, întrucât, din

construcție a existat un zid despărțitor, iar spațiul a

fost folosit în modalitatea în care intimata ocupa parte din spațiul

recurentei.

Recurenta

arată că aceasta susținere a intimatei nu poate fi primită,

întrucât dovada proprietății este făcută cu acte de

proprietate și nu cu un mod de posesie care a încetat la data la care SC

C. SA s-a divizat.

În

continuare, recurenta explică modalitatea în care autoarea sa

(vânzătoarea) a achiziționat acest spațiu, pe care ulterior l-a

vândut recurentei, precum și de ce susține recurenta că intimata

nu posedă un titlu pentru spațiul revendicat.

Atât

spațiul recurentei, cât și spațiul deținut de către

intimată, au aparținut SC C. SA, societate care, în anul 1993, a

organizat o licitație prin care a vândut o parte dintre spațiile pe

care le avea în proprietate. Licitația a avut loc în data de 10 iunie

1993, iar autoarea recurentei a adjudecat spațiul pe care, ulterior, l-a

cumpărat în data de 21 iunie 1993, cu contractul de

vânzare-cumpărare, transcris în Registrul de transcripțiuni din 25

august 1993. Atât licitația, cât și vânzarea au fost făcute

fără ca spațiul achiziționat să fie identificat

și măsurat, ceea ce rezultă din Procesul-verbal de

licitație încheiat în data de 10 iunie 1993.

În anul 1996,

SC C. SRL, prin Hotărârea nr. 2 din 21 decembrie 1996, s-a divizat, iar ca

urmare a divizării, intimata a primit în proprietate mai multe

spații, printre care și spațiul învecinat cu cel al autoarei

recurentei.

Această

divizare a fost publicată în M. Of. nr. 54 din 13 ianuarie 1997, unde, la

punctul clădiri, se arată că, printre altele, intimata

primește în deplină proprietate și liniștită posesie

magazinul, în suprafață utilă de 541 mp și

suprafață construită 629 mp.

Aceasta

suprafață se regăsește și în Hotărârea nr. 2 a

Adunării Generale a Acționarilor din 21 decembrie 1996, precum

și în Sentința civilă nr. 10 PJC din 23 ianuarie 1997,

pronunțată în Dosarul nr. x/1997 al Judecătoriei Roman.

Cu toate

că suprafața din actul de dezmembrare, cât și din

publicația la M. Of. este de 541 mp, respectiv 629 mp, intimata

stăpânește în fapt 712,53 mp suprafață construită din

care, 594,95 mp, suprafață utilă.

Nicio

suprafață din spațiile divizate și din terenul vândut nu a

fost măsurată, singurele acte de proprietate în cadrul cărora

s-au făcut măsurători sunt actele recurentei-reclamante. Actul

de vânzare-cumpărare a terenului aferent spațiului s-a încheiat în

formă autentică în anul 1995 și, din acest moment, prin

accesiune, proprietarul terenului a devenit și proprietarul

construcțiilor aflate pe acesta.

În aceste

condiții, în mod corect în momentul în care s-a întocmit documentația

cadastrală prin raportare la terenul cumpărat, s-a constatat că

spațiul aferent suprafeței de 66,16 mp teren, este de 117 mp.

În C. civ. în

vigoare în prezent, se arată că dovada dreptului de proprietate se

face cu extrasul de Carte Funciară (art. 565), dovadă pe care

recurenta a făcut-o, în timp ce intimata nu deține niciun titlu

asupra spațiului ocupat.

Instanța

de apel a mai reținut că din probele administrate, nu rezultă

că pârâta ar ocupa o suprafață construită mai mare decât

cea evidențiată în actele de proprietate - pe care le indică -

actul de divizare, Sentința civilă nr. 10 din 23 ianuarie 1997, actul

de dezmembrare etc. -, când tocmai din aceste înscrisuri rezultă că

la această dată pârâta stăpânește o suprafață

construită în plus față de actele prezentate de 53,95 mp,

respectiv 73 mp.

Această

suprafață în plus deținută de pârâtă, față

de actele de proprietate, instanța nu o explică, ci, mai mult, în contradicție

cu probele administrate, arată că pârâta nu deține în plus

suprafața construită.

De asemenea,

s-a mai reținut că reclamanta a rămas în pasivitate și nu a

acționat împotriva intimatei după achiziționarea spațiului,

în sensul recuperării suprafeței ocupate de aceasta, motiv pentru

care, recurenta precizează instanței de recurs că imediat

după achiziționarea spațiului, i-a solicitat pârâtei să-i

elibereze suprafața ocupată și am acționat-o în

judecată într-o acțiune în evacuare; de asemenea, recurenta

susține că a încercat rezolvarea acestui litigiu pe cale

amiabilă, iar intimata s-a oferit să cumpere terenul aferent

spațiului pe care l-a ocupat de la reclamantă, sens în care va face

dovada cu înscrisuri.

În concluzie,

recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului și, prin

rejudecarea apelului, să se dispună desființarea sentinței

pronunțate de prima instanță, iar pe fond, să se

admită acțiunea în revendicare și să i se acorde lipsa de

folosință.

Recurenta-reclamantă

a anexat motivelor de recurs copia biletelor de avion ale apărătoarei

sale din 6 octombrie 2016 și, respectiv 16 octombrie 2016, copie

proces-verbal de conciliere încheiat între părți la data de 3

ianuarie 2008, copia Contractului de vânzare-cumpărare din 17 februarie

1995 încheiat între SC C. SA și SC D. SRL având ca obiect suprafața

de teren de 66,16 mp, din care 44,80 mp teren în proprietate exclusivă

și 21,36 mp în proprietate indiviză cu ceilalți proprietari ai

imobilului, situat în mun. Roman, jud. Neamț și Proces-verbal de licitație

din 10 iunie 1993.

Intimata-pârâtă

SC B. SA, în termen legal, a depus întâmpinare la motivele de recurs, prin care

a solicitat, pentru argumentele dezvoltate în cuprinsul întâmpinării,

respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

Nu au fost

administrate alte înscrisuri decât cele deja menționate de către

părțile cauzei.

Recursul

formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Înalta Curte

constată că recurenta-reclamantă, prin recursul de

față, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ. și, în plus, a invocat și o

pretinsă încălcare a prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul dreptului său la

apărare și la un proces echitabil.

În ceea ce

privește cea din urmă susținere, Înalta Curte constată,

prin prisma argumentelor arătate de către recurentă, că

aceasta se impune a fi recalificată în motivul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât respectarea dreptului la apărare

se înscrie în rândul principiilor ce guvernează desfășurarea

procesului civil, iar o încălcare a principiilor procesului civil este

susceptibilă a fi analizată în recurs pe temeiul invocat, text

potrivit căruia - prin hotărârea dată, instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2), nulitate virtuală, în acest

caz.

În

argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta a susținut că

instanța de apel a respins cererea sa pentru lipsă de apărare

(imposibilitate de prezentare a apărătorului său) de la termenul

din 6 octombrie 2016, în condițiile în care, la primul termen în

rejudecare, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra cererii de amânare

formulată de apelanta-reclamantă pentru lipsă de apărare;

în plus, la termenul acordat s-a pus în dezbatere (în lipsa apelantei și

fără citarea părților pentru discutarea acestei

excepții) excepția necompetenței materiale a Curții de Apel

Bacău, iar după respingerea cererii pentru lipsă de apărare,

s-a dispus amânarea pronunțării la 13 octombrie 2016, dată la

care apărătorul său, se afla în continuare în concediu de

odihnă.

Înalta Curte

constată că art. 156 alin. (1) C. proc. civ. are valoarea unei norme

dispozitive, neavând caracter imperativ; ca atare, admiterea sau respingerea

unei cereri pentru lipsă de apărare - imposibilitatea de prezentare a

apărătorului unei părți fiind asimilată cererii pentru

lipsă de apărare - reprezintă o chestiune de apreciere a

instanței în fața căreia cererea este susținută.

Pe de

altă parte, potrivit mențiunilor din încheierea de

ședință din 1 septembrie 2016, rezultă că ambele

părți au solicitat termen pentru lipsă de apărare, cerere

care a fost admisă de Curtea de Apel prin formularea "având în vedere

cererile de amânarea formulate de părți", iar instanța,

suplimentar, a dispus și măsura atașării dosarelor de la

Tribunalul Neamț și, respectiv Judecătoria Roman.

Mai mult

decât atât, Curtea de Apel, deși mai acordase un termen pentru lipsă

de apărare și la solicitarea apelantei, anterior menționat, la

termenul de judecată din 6 octombrie 2016 nu a amânat judecata cauzei

pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului apelantei,

însă, în aplicarea dispozițiilor art. 156 alin. (2) C. proc. civ., a

dispus amânarea pronunțării la data de 13 octombrie 2016.

Înalta Curte

apreciază că este lipsită de relevanță, din

perspectiva respectării dreptului la apărare și a standardelor

procesului echitabil, împrejurarea că și la data menționată

apărătorul apelantei-reclamante era în continuare în concediu de

odihnă, întrucât dispozițiile art. 234 din Statutul profesiei de

avocat, aprobat prin Hotărârea nr. 64/2011 a UNBR prevăd astfel:

"(1)

Avocatul are obligația să depună toate diligențele necesare

pentru îndeplinirea serviciului profesional ce i-a fost încredințat.

(2) În cazul

în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul

profesional, își va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care

își desfășoară activitatea într-o altă formă de

exercitare a profesiei, dacă în prealabil obține acordul clientului

în acest scop. Modelul delegației de substituire este prevăzut la

anexa nr. V. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod

corespunzător și formularului delegației de substituire."

Mai mult

decât atât, art. 129 alin. (1) C. proc. civ. stabilește:

"Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legi, să

urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De

asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de

procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege

sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform

dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze

pretențiile și apărările."

În

consecință, potrivit textului anterior citat, părțile au

obligația îndeplinirii actelor de procedură în termenele stabilite de

lege sau de judecător, astfel că, apelanta era ținută, în

măsura în care aprecia că în acest sens era interesul său

procesual, să formuleze concluzii scrise la termenul acordat de

instanța de apel în acest scop fie personal, fie prin intermediul unui alt

apărător, nou angajat ori în substituirea celui pe care deja îl avea,

obligația de substituire fiind în sarcina apărătorului său.

Înalta Curte

constată că dreptul legal la concediu de odihnă al

apărătorului nu poate fi analizat în contextul acestei critici de

nelegalitate, întrucât dreptul de apărare aparține părții,

iar părțile își pot exercita drepturile procesuale personal sau

prin mandatar, potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. civ., avocatul

părții fiind un mandatar convențional al părții, în

condițiile art. 68 C. proc. civ. și ale Legii nr. 51/1995 privind

organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Recurenta-reclamantă

a mai susținut că la termenul din 6 octombrie 2016 instanța de

apel a pus în discuție și excepția necompetenței materiale

a Curții de Apel Bacău fără citarea sa în acest scop,

susținere eronată întrucât în realitate, excepția ce trebuia

discutată era cea a necompetenței materiale a primei instanțe,

și care, în ciclul procesual anterior a fost invocată din oficiu

și pentru a cărei nesoluționarea (între altele), decizia pronunțată

în apel a fost casată.

Înalta Curte

constată că aceste susțineri nu sunt conforme celor consemnate

în încheierea de la termenul de dezbatere a apelului, întrucât instanța de

apel a acordat cuvântul pe fond, procedura de citare fiind completă, potrivit

art. 153 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în timp aspectul privind

autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 229 din 3 noiembrie 2014 a

Tribunalului Neamț, ca și excepția necompetenței materiale

a primei instanțe, erau chestiuni a căror dezbatere obligatorie în

rejudecare era stabilită prin decizia de casare, date fiind

dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit

celor anterior arătate, Înalta Curte va înlătura ca nefondat motivul

de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere

și faptul că recurenta se află în situația de a-și

invoca propria culpă, date fiind argumentele susținute, contrar art.

108 alin. (4) C. proc. civ.

Nici motivul

de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se verifică în

cauză, întrucât instanța de apel, prin considerentele deciziei

recurate, a arătat motivele pentru care nici excepția

necompetenței materiale a primei instanțe nu a putut fi

reținută ca motiv de ordine publică invocat din oficiu, în

ciclul procesual anterior, modalitatea în care în cauza de față

operează efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr.

229 din 3 noiembrie 2014 a Tribunalului Neamț; de asemenea, au fost

arătate motivele pentru care nici criticile susținute de

reclamantă prin motivele de apel nu sunt fondate.

Înalta Curte

reține că decizia recurată expune în mod clar, coerent și

convingător motivele pentru care Curtea de Apel a confirmat soluția

de respingere a acțiunii în revendicare, arătând elementele relevante

ale situației de fapt a cauzei, normele de drept incidente, realizând

analiza motivelor de apel susținute de reclamantă și

conformându-se celor stabilite prin decizia de casare, cu deplina respectare a

prevederilor art. 315 C. proc. civ., într-un raționament logico-juridic ce

corespunde exigențelor prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ.

Recurenta

pretinde că instanța de apel nu a motivat decizia, întrucât nu a

comparat titlurile de proprietate ale părților, nu a analizat în

niciun mod titlul de proprietate al pârâtei și nu a motivat de ce a dat

eficiență unui titlu care, din punctul său de vedere, nu este

valabil.

Contrar

acestor susține, Înalta Curte constată că instanța de apel,

într-o corectă aplicare a regulilor doctrinare dezvoltate pentru

soluționarea acțiunii în revendicare.

Astfel,

reclamanta a promovat acțiunea în revendicare împotriva pârâtei cu privire

la două spații comerciale în suprafață de 26,49 mp din

(spațiu de vânzare) și, respectiv de 3,78 mp (spațiu de

depozitare), precum și referitor la terenul aferent acestor suprafețe

pretins ocupate fără temei.

Acțiunea

în revendicare reprezintă mijlocul procedural cel mai energic prin care se

tinde la apărarea și restabilirea dreptului de proprietate, fiind o

acțiune reală petitorie prin care reclamantul - proprietar neposesor

solicită restituirea bunului său de la posesorul neproprietar ori de

la un detentor precar.

Întrucât este

o acțiune petitorie, prin exercitarea acesteia se tinde la stabilirea

directă a dreptului de proprietate al reclamantului, în timp ce

redobândirea posesiei ca urmare a revendicării, este numai un efect

accesoriu al acțiunii în revendicare.

În

acțiunea în revendicare derulată între două părți care

au titluri