ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 539/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 539/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 539/2015

Asupra recursurilor de

față, constată următoarele:

I. Obiectul cauzei și

hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 21

octombrie 2013, ca primă instanță.

Prin acțiunea introductivă

înregistrată la

10 mai 2010, pe rolul Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea, în solidar, a

pârâtelor SC B. SA și SC C. SA la plata sumei de 10.981.140,79 RON, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea sa, situat în București,

sectorul 3, aferentă perioadei 05 noiembrie 2005-07 mai 2010, precum și lipsa de

folosință până la data încetării faptei ilicite, respectiv a permiterii intrării

efective în spațiu.

În motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864,

reclamanta a arătat, în esență, că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 166 din 14 mai 1997 la B.N.P. D. și transcris sub nr. 8897 din 14 mai 1997

în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei sectorului 3 a dobândit de la pârâta

SC B. SA dreptul de proprietate exclusivă asupra terenului construit în suprafață

de 160,75 m.p. și cotele indivize aferente în suprafață de 151,48 m.p. deținute

în coproprietate perpetuă și forțată cu SC B. SA.

Susține reclamanta

că și-a exercitat în mod normal atributele dreptului de proprietate asupra imobilului

dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat până la data de 06

septembrie 2005, dată la care pârâtele, în mod abuziv și nejustificat, i-au interzis

accesul în imobil prin blocarea căilor de acces.

Potrivit reclamantei,

ca urmare a acestei situații de fapt a chemat în judecată pe cele două pârâte printr-o

acțiune promovată la 04 noiembrie 2005, solicitând obligarea lor să-i permită accesul

necondiționat în incinta SC B. SA pe suprafețele de teren pe care le deține în proprietate

exclusivă

și pe cele deținute în coproprietate forțată, acțiune finalizată prin decizia

nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul

admiterii în parte a cererii sale și obligării pârâtelor să-i permită accesul pe

terenul ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997.

Astfel, susține

reclamanta, în prezenta cauză fapta ilicită a pârâtelor, de a-i obtura accesul pe

terenul deținut legal rezultă cu autoritate de lucru judecat din decizia nr. 3761/2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care instanța de recurs a reținut în

mod retroactiv caracterul continuu al faptei ilicite și este de natură să atragă

răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru prejudiciu creat reprezentând lipsa

de folosință a imobilului .

Pârâtele

SC B. SA și SC C. SA au

formulat întâmpinări prin care au invocat excepția nulității cererii de chemare

în judecată ca insuficient timbrată, excepția lipsei calității de reprezentant,

excepția lipsei interesului și a calității procesual active a reclamantei și excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada noiembrie 2005-mai 2007,

iar pe fond au susținut că reclamanta a avut în permanență accesul la terenul dobândit.

Astfel învestit, prin

încheierea din 24 octombrie 2011 tribunalul a respins excepția lipsei de interes,

a lipsei calității procesual active a reclamantei, iar prin încheierea din 22

octombrie 2012 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru

pretențiile aferente perioadei

05 noiembrie 2005-10

mai 2007.

În cauză au

fost încuviințate și administrate probe cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză

tehnică de specialitate.

Prin precizarea

formulată la 09 septembrie 2013, în urma administrării probei cu expertiză tehnică,

reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor la suma de 25.140.122 RON.

Prin sentința

civilă nr. 6221 din 21 octombrie 2013 tribunalul a admis în parte cererea precizată

formulată de reclamanta și a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă

a sumei de 9.786.399,61 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă

perioadei 11 mai 2007-18 martie 2013; cererea având ca obiect pretențiile aferente

perioadei 05 noiembrie 2005-10 mai 2007 a fost respinsă, constatându-se prescris

dreptul material la acțiune; au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către

reclamanta a sumei de 317.051,02 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut în fapt și în drept următoarele:

Cu prioritate,

instanța a verificat dacă dreptul de proprietate imobiliară afirmat de reclamanta

își găsește suport probator în înscrisurile depuse de aceasta, față de împrejurarea

ca pârâta

SC

B. SA a contestat dreptul de proprietate asupra imobilului construcție.

Cercetând înscrisurile

depuse de reclamantă sub acest aspect, prima instanță a concluzionat ca reclamanta

este proprietara spațiului comercial situat pe terenul construit în suprafață de

160,75 m.p.

Sub un al doilea aspect,

prima instanță a examinat litigiile anterioare dintre părți și consecințele care

se impun prin dezlegările irevocabile date.

Astfel, a constatat că

prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă, a fost admis recursul reclamantei SC A. SRL împotriva deciziei nr. 163/2008

a Curții de Apel București, în sensul schimbării în parte a sentinței civile

nr. 6290/2007 a Tribunalului București și admiterii în parte a acțiunii promovate

de SC A. SRL și obligării pârâtelor (din prezenta cauză) să îi permită reclamantei

accesul pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 166/1997.

Reține prima instanță

că în considerentele acestei decizii instanța supremă constată că reclamanta este

împiedicată să utilizeze căile de acces spre imobilul aflat în proprietate, pârâtele

nefăcând dovada atingerii aduse în vreun fel asupra dreptului lor de a utiliza aceleași

căi de acces.

În același sens, reține

că prin sentința civilă nr. 11883/2009 a Judecătoriei sector 3 a fost respinsă cererea

formulată de SC B. SA împotriva reclamantei, având ca obiect ieșirea din indiviziune

asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997,

constatându-se că reclamanta are un drept de exploatare asupra bunului său, proprietate

exclusivă.

Prin sentința civilă

nr. 1360/2011 a Judecătoriei sector 3 a fost admisă contestația la executare formulată

de contestatoarele SC B. SA și SC C. SA și au fost anulate formele de executare

referitoare la executarea sentinței nr. 11113/2008 a Tribunalului București, reținându-se

că obligația stabilită în sarcina contestatoarelor debitoare a fost executată de

bună-voie, creditoarea nefăcând dovada blocării accesului său în spațiul menționat.

Prin sentința civilă

nr. 19382 din 12 decembrie 2012 a Judecătoriei sectorului 3 a fost admisă plângerea

formulată de A. și a fost obligat pârâtul B.E.J. E. să continue executarea silită

în dosarul de executare nr. x/2011, instanța reținând că motivul principal invocat

de executor a fost refuzul debitorilor de a permite accesul pe teren.

În continuare, tribunalul

examinează îndeplinirea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, în

raport de temeiul de drept indicat de reclamantă și, plecând de la premisa că fapta

ilicită care li se impută pârâtelor are un caracter continuat, reclamanta susținând

că din anul 2005 și până în prezent pârâtele i-au împiedicat accesul la imobilul

proprietatea sa, apreciază că se impune analiza pretinsei fapte ilicite pe parcursul

întregii perioade, dar fragmentat în raport de înscrisurile depuse în susținerea

cererii.

În acest sens, tribunalul

reține că pentru perioada 11 mai 2007-11 decembrie 2008 fapta ilicită a pârâtelor

este probată, având în vedere încheierile de certificare de fapte din 24

octombrie 2007 și 26 octombrie 2007 și decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilește cu putere de lucru judecat

în acea cauză promovată în anul 2005 că pârâtele nu i-au permis reclamantei utilizarea

căilor de acces spre terenul deținut în proprietate.

Pentru perioada 11

decembrie 2008 - septembrie 2011, prima instanță apreciază că fapta ilicită nu este

probată și că în perioada 21 martie 2010 - 04 februarie 2011 subsumata acesteia

reclamanta a avut acces în imobil.

Pentru perioada octombrie

2011 - martie 2013, prima instanță reține că pârâtele au blocat accesul reclamantei

în spațiul comercial deținut, având în vedere înscrisurile întocmite de reprezentanții

poliției și organele de executare, înscrisuri care beneficiază de prezumția de autenticitate

și valabilitate potrivit art. 1171 C. civ. 1864.

Concluzionând pe această

primă condiție a antrenării răspunderii delictuale, tribunalul reține că fapta ilicită

este probată pentru perioadele 11 mai 2007 - 11 decembrie 2008 și octombrie 2011

- martie 2013.

Pentru determinarea prejudiciului,

respectiv a contravalorii lipsei de folosință a spațiului comercial prima instanță

a valorificat raportul de expertiză corectat după răspunsul la obiecțiuni, considerând

lipsa de folosință ca un venit net efectiv sau anticipat, obținut prin scăderea

cheltuielilor din exploatare și corecția pentru gradul de neocupare din venitul

brut.

În același sens, instanța

a valorificat modul de calcul indicat de expert pentru lipsa de folosință asupra

spațiului de reclame, iar pentru terenul neconstruit - parcare, instanța a apreciat

că nu există dovezi certe din care să rezulte că reclamanta nu a avut acces pe acest

teren.

În sfârșit, tribunalul

reține că există o legătură de cauzalitate evidentă între despăgubiri și încălcarea

flagrantă a dreptului de proprietate al reclamantei, care a generat consecințe patrimoniale

cuantificabile în raport de chiria care ar fi putut fi percepută de reclamantă prin

închirierea bunului său.

Concluzionând, instanța

constată că, atâta timp cât pârâtele nu și-au îndeplinit obligația pozitivă stabilită

printr-o hotărâre judecătorească de a permite accesul reclamantei în imobilul proprietatea

societății, trebuie angajată răspunderea patrimonială a acestora.

II. Apelul - Decizia pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, la 23 iunie 2014.

Împotriva acestei sentințe

și a încheierii din 22 octombrie 2012 a declarat apel reclamanta

S.C. A. S.R.L. De asemenea,

au declarat apel împotriva sentinței fondului, precum și împotriva încheierilor

din 12 iunie 2012 și 21 octombrie 2013 pârâtele S

C B.

SA și SC C. SA.

Prin decizia

civilă nr. 468 din 23 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

soluționând apelurile, a decis următoarele:

A respins

cererea de probatorii. A respins apelul formulat de reclamantă împotriva încheierii

din 22 octombrie 2012 și a sentinței civile nr. 6221 din 21 octombrie 2013 ca nefondat.

A admis apelurile

formulate de pârâtele

S

C B. SA împotriva încheierii din 12 iunie 2012 și sentinței

civile nr. 6221/2013 și SC C. SA împotriva sentinței civile nr. 6221/2013 și în

consecință a schimbat în parte sentința civilă nr. 6221/2013, în sensul că a obligat

pârâtele, în solidar, la plata către reclamanta a sumei de 1.243.281,20 RON reprezentând

despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 noiembrie

2008; a obligat pârâtele, în solidar, și la plata către reclamantă a sumei de 35.896,38

RON cheltuieli de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a notat sub un prim aspect că prin decizia

nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis

recursul reclamantei

SC

A. SRL împotriva deciziei nr. 163/2008 a Curții de Apel București, care a fost modificată

în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței comerciale nr. 6290

din 08 mai 2007 a Tribunalului București, fiind admisă în parte acțiunea reclamantei

și obligate pârâtele din prezenta cauză să îi permită reclamantei accesul pe terenul

ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 166

din 14 mai 1997, în considerente instanța supremă reținând că reclamanta este împiedicată

să utilizeze căile de acces spre imobilul aflat în proprietate.

Raportat la caracterul

declarativ al hotărârii judecătorești, respectiv efectul retroactiv al acesteia,

în sensul că ea constată drepturi preexistente, dar și obligatorii, făcând aplicarea

efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, curtea de apel reține că reclamanta,

în prezenta cauză, a făcut dovada faptei ilicite a pârâtelor constând în interzicerea

exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul

contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/2007, respectiv blocarea accesului la

imobilul teren, fapta produsă la 05 noiembrie 2007.

Ca urmare,

notează instanța de apel, reclamanta a solicitat prin acțiunea înregistrată la 10

mai 2010 pe rolul Tribunalului București obligarea pârâtelor la plata contravalorii

lipsei de folosință a imobilului, începând cu 05 noiembrie 2005 și până la încetarea

faptei ilicite.

În continuare,

curtea de apel reține că, potrivit procesului-verbal încheiat la 18 noiembrie 2008

de B.E.J. F., înscris autentic și necontestat de părți, nici în prezenta cauză și

nici prin introducerea vreunei contestații la executare, intimatele pârâte s-au

conformat obligațiilor legale și au permis accesul reclamantei la imobilul obiect

al contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997 la 18 noiembrie 2008 (obligație

de a face executată anterior pronunțării deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Analizând

cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâte

și soluționată de prima instanță prin încheierea de ședință din 22 octombrie 2012,

curtea de apel constată că în mod legal prima instanță a admis excepția prescripției

pentru pretențiile aferente perioadei 05 noiembrie 2005 - 10 mai 2007 în raport

de prevederile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată,

curtea de apel apreciază că nu se poate reține susținerea reclamantei referitoare

la întreruperea cursului prescripției prin pronunțarea deciziei nr. 3701/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că aceasta cunoștea atât paguba,

cât și pe cei răspunzători, încă de la data săvârșirii faptei, respectiv 05 noiembrie

2005, când a promovat acțiunea soluționată irevocabil prin decizia susmenționată.

Sub un alt

aspect, curtea de apel notează că, deși nu contestă că efectele faptei pârâtelor

de a-i bloca accesul au avut un caracter continuu începând cu 05 noiembrie 2005,

constată că acestea au încetat la 18 noiembrie 2008 potrivit procesului-verbal încheiat

de B.E.J. F., motiv pentru care pretențiile reclamantei reprezentând despăgubiri

pentru lipsa de folosință sunt întemeiate numai pentru perioada 11 mai 2007 - 18

noiembrie 2008.

Concluzionând

pe acest aspect, instanța de apel precizează că urmează a face aplicarea în mod

direct a principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, reținând

că acțiunea introductivă a avut ca obiect obligarea pârâtelor la plata contravalorii

lipsei de folosință a imobilului proprietatea reclamantei din București, începând

cu 05 noiembrie 2005 și până la data încetării abuzive a faptei ilicite, precum

și faptul că acțiunea nu a fost modificată sau completată conform art. 132 C.

proc. civ.

Astfel, notează

instanța, în situația în care reclamanta aprecia că pârâtele au nesocotit exercitarea

dreptului său de proprietate și după 18 noiembrie 2008, dată la care efectele faptei

ilicite din 05 noiembrie 2005 au încetat, ar fi trebuit să investească instanța

cu o nouă acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale, or instanța nu a fost

învestită cu soluționarea unei astfel de cereri.

Pentru aceste

considerente, instanța de apel a apreciat ca inutilă și încuviințarea probelor cu

înscrisuri, cercetare la fața locului și expertiza tehnică solicitate la 14 aprilie

2014 și 16 iunie 2014.

Mai mult,

instanța de apel apreciază că în mod nelegal prima instanță a dat eficiența juridică

în prezenta cauză înscrisurilor administrate de părți datate ulterior momentului

18 noiembrie 2008, cu depășirea limitelor învestirii și nerespectarea principiului

disponibilității, acestea urmând a produce efecte eventual prin raportare la o altă

faptă delictuală.

Asupra prejudiciului

constând în despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 11 mai 2007

- 18 noiembrie 2008, instanța de apel precizează că se va raporta numai la imobilul

teren, obiect al contractului nr. 166/1997, lipsa de folosință pentru terenul neconstruit

- parcare și pentru spațiul de reclame neputând fi luată în calcul întrucât nu se

află în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtelor din 05 noiembrie

2005 și nu rezultă din probatoriul administrat.

Pentru determinarea

prejudiciului, instanța de apel notează că va lua în considerare nivelul chiriilor

aferente spațiilor comerciale din incinta magazinului A,, iar nu chiriile practicate

de reclamantă pentru imobile din alte locații, respectiv va avea în vedere nivelul

chiriilor practicate pentru 14 spații comerciale din magazinul A. în perioada de

referință, centralizate și de expertul G.

În ce privește

apelul formulat de pârâte împotriva încheierii din 12 iunie 2012, prin care s-a

respins cererea de recuzare, instanța reține că analiza și oportunitatea administrării

unor mijloace de probă în procesul civil sau modalitatea de desfășurare a ședinței

de judecată nu sunt echivalente cu antepronunțarea sau încălcarea dreptului la un

proces echitabil, cererea de recuzare a judecătorului din prima instanță fiind respinsă

în mod legal.

Pentru aceste

considerente, instanța de prim control judiciar a respins apelul declarat de reclamanta

și a admis apelurile pârâtelor potrivit dispozitivului deciziei pronunțate la 23

iunie 2014.

III. Recursurile

declarate în cauză de reclamanta

SC A. SRL și de pârâtele SC B. SA și SC C. SA.

Motivele de recurs.

Recurenta-reclamantă

S.C. A. S.R.L.

a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 468/2014 a Curții de Apel București

la 11 august 2014, în termen legal, solicitând în principal admiterea recursului

și casarea în tot a hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței

de apel; în subsidiar, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

instanței de apel, admiterea apelului promovat de societate împotriva sentinței

fondului, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată astfel cum

a fost precizată, ținând cont de majorările solicitate prin apel și la termenul

din 16 iunie 2014, urmând ca apelurile pârâtelor să fie respinse.

Motivele de recurs invocate

de recurentă au fost dezvoltate prin două memorii de recurs, distincte, înregistrate

la aceeași dată - 11 august 2014 - conform rezoluției de primire a cererilor.

În primul memoriu de recurs

(avându-se în vedere ora înregistrării la curtea de apel menționată în rezoluția

de primire), recurenta, după o succintă prezentare a situației de fapt și a soluțiilor

pronunțate în primă instanță și în apel, își argumentează criticile de nelegalitate

sub următoarele aspecte:

În temeiul art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că în mod nelegal ambele instanțe au admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 05 noiembrie

2005 - 10 mai 2007, dând o interpretare greșită dispozițiilor art. 16 alin. (1)

lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

În opinia recurentei,

în cauză a operat o întrerupere a cursului prescripției, potrivit art. 16 lit.

b) din actul normativ menționat, întrucât prin cererea de chemare în judecată formulată

la 4 noiembrie 2005 și finalizată prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis în parte cererea reclamantei, formulată

în contradictoriu cu cele două pârâte, în sensul obligării acestora să permită accesul

reclamantei pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare

nr. 166/1997, context în care, apreciază recurenta, sunt îndeplinite condițiile

efectului întreruptiv al cursului prescripției.

Invocând motivul de nelegalitate

întemeiat pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată

că instanța de apel era datoare să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății,

precizând că prin cererea formulată la 10 mai 2010 a solicitat obligarea pârâtelor

în solidar la plata sumei de 10.981.140 RON contravaloarea lipsei de folosință a

imobilului proprietatea sa, pentru perioada 05 noiembrie 2005 - 07 mai 2010, precum

și lipsa de folosință până la încetarea abuzivă a faptei ilicite, a permiterii efective

în spațiu, contravaloarea pretențiilor fiind majorată în fața primei instanțe la

09 septembrie 2013.

Mai arată reclamanta,

în continuarea argumentării acestei critici, că prin motivele de apel formulate

de pârâte acestea nu au contestat niciunul din elementele condiției necesare a fi

întrunite pentru antrenarea răspunderii, ceea ce au contestat fiind întinderea obligațiilor

lor de plată.

Potrivit recurentei, instanța

de apel nu a mai analizat niciunul din elementele necesare antrenării răspunderii

delictuale, reținând că pretențiile solicitate sunt întemeiate numai pentru perioada

11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008 deși reclamanta a solicitat și dovedit continuitatea

faptei ilicite pe perioada noiembrie 2005 - mai 2010 și în continuare până la încetarea

faptei ilicite.

Mai arată recurenta că

procesul-verbal din 18 noiembrie 2008 încheiat de B.E.J. F. a fost anterior pronunțării

deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar executarea silită

în baza deciziei nr. 1113 din 24 octombrie 2008 a început în noiembrie 2008, astfel

că efectele acestei ordonanțe președințiale au încetat la data de 11 decembrie 2008,

data pronunțării deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În plus, susține recurenta

în argumentarea aceleiași critici, decizia nr. 1113 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului

București se referea la obligația pârâtelor să permită accesul reclamantei și a

SC H. SRL pe suprafața liberă pentru circulație, în zona de acces din

Aleea x, iar prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008, instanța a obligat pârâtele

să permită accesul reclamantei pe terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare

nr. 166/1997, respectiv strada y.

În temeiul

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea instanței de apel arătând

că instanța, cu încălcarea art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu a arătat

motivele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției, nu au fost arătate

motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților, nu s-a pronunțat asupra a

ceea ce s-a cerut prin motivele de apel și asupra mijloacelor de apărare ce au stat

la baza pretențiilor formulate, precum și asupra modalității de determinare a prejudiciilor.

Concluzionând

pe acest aspect motiv, recurenta arată că instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivele

de apel, nu a verificat condițiile răspunderii civile delictuale, a reținut în mod

greșit că nu s-a solicitat lipsa de folosință după data de 18 noiembrie 2008, astfel

că toate criticile formulate împotriva sentinței fondului își păstrează valabilitatea,

nefiind cenzurate de instanța de prim control judiciar.

Prin cel de-al

doilea memoriu de recurs, recurenta solicită în principal casarea deciziei cu trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea soluționării pe fond a apelurilor

formulate de părți și administrării probatoriilor solicitate; într-un prim subsidiar,

solicită casarea deciziei cu reținerea cauzei spre rejudecare, iar într-un al doilea

subsidiar solicită modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului

formulat de pârâte, admiterii apelului formulat de

SC A. SRL cu consecința

schimbării în parte a sentinței pronunțate de tribunal și admiterii în tot a cererii

de chemare în judecată , obligând pârâtele la plata sumei de 25.631.491 RON, reprezentând

contravaloarea lipsei de folosință a imobilului proprietatea sa, aferentă perioadei

05 noiembrie 2005 - 12 mai 2014.

Recurenta

reia criticile de nelegalitate (motivul prevăzut de art. 304 pct. 9) referitoare

la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, dezvoltate

și în primul memoriu de recurs, precizând că în raport de decizia nr. 3761 din 11

decembrie 2008 sunt îndeplinite condițiile întreruperii cursului prescripției în

conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958,

deoarece cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr.

x/3/2005 a fost admisă prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, astfel că prescripția a început să curgă la 06 septembrie 2005, când pârâtele

SC B. SA

și SC C. SA au îngrădit în mod abuziv accesul SC A. SRL în imobil prin blocarea

căilor de acces. Termenul de prescripție început la 06 septembrie 2005, conform

art. 8 din Decretul nr. 165/1958, s-a întrerupt la data introducerii cererii de

chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2007 prin care s-a solicitat

obligarea pârâtelor să-i permită accesul pe teren și a început să curgă un nou termen

de trei ani după pronunțarea deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, respectiv la 12 decembrie 2008, dată în raport de care prezenta cerere

de chemare în judecată, înregistrată la 10 mai 2010, se înscrie în termenul de prescripție

de trei ani.

Invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată

a fost dată cu nesocotirea principiului disponibilității prevăzut de art. 129

alin. (6) C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta

arată că, în conformitate cu interpretările consacrate în jurisprudență, limitele

judecății, de care va fi ținută instanța, sunt trasate de părți nu numai prin cererea

introductivă de instanță, respectiv întâmpinare, ci și prin ansamblul susținerilor

și argumentelor supuse atenției instanței și că, deși disponibilitatea nu are un

caracter absolut, ci se realizează sub controlul instanței judecătorești, rolul

activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părții,

ci trebuie să se armonizeze cu inițiativa părților.

În cauză, susține recurenta,

față de dispozitivul și motivarea deciziei recurate, instanța de apel a intervenit

în mod nepermis cu privire la limitele judecății stabilite prin cererea introductivă

și cererea precizatoare depusă în fața instanței de fond, prin care s-a majorat

cuantumul pretențiilor la 25.140.422 RON, reprezentând lipsa de folosință în perioada

05 noiembrie 2005 și până la întocmirea raportului de expertiză, respectiv până

la 18 martie 2013.

Pe de altă parte recurenta

arată că în tot cursul judecății în fața instanței de fond, precum și în fața instanței

de apel, atât verbal, cât și prin actele de procedură depuse, inclusiv concluziile

scrise, a susținut și dovedit că fapta ilicită a pârâtelor, constând în îngrădirea

accesului la spațiul proprietate, continuă și în prezent.

Sub un alt motiv, recurenta

invocă în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. interpretarea greșită a efectelor

procesului verbal încheiat de B.E.J. F. la data de 18 noiembrie 2008, în raport

de care instanța de apel a constatat că fapta ilicită a pârâtelor, constând în îngrădirea

accesului reclamantei la imobilul proprietatea sa, a încetat.

Arată recurenta sub acest

aspect că procesul-verbal din 18 noiembrie 2008 a fost întocmit în dosarul execuțional

privind punerea în executare a deciziei civile nr. 1113 din 24 octombrie 2008 a

Tribunalului

București, prin care s-a admis recursul declarat de

SC A. SRL și, pe cale

de consecință, s-a admis în parte cererea de ordonanță președințială formulată în

contradictoriu cu B. și SC C. SA, care au fost obligate să permită accesul reclamantei

și al

SC H. SRL

pe suprafața liberă pentru circulație, în zona de acces din Aleea x, până la soluționarea

Dosarului nr. x/3/2007.

Așadar, arată recurenta,

în contextul în care procesul-verbal încheiat la 18 noiembrie 2008, privea punerea

în executare a unei decizii, cu titlu provizoriu, care să permită accesul la imobil,

printr-o altă cale de acces, respectiv Aleea x, decât cea dobândită prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. 166/1997, respectiv str. y, în vederea realizării unor

lucrări urgente, în mod eronat instanța de apel a reținut că acest înscris atestă

încetarea faptei ilicite a SC B. SA și SC C. SA, care constă în îngrădirea accesului

la imobil prin terenul din str. y.

Sub acest aspect, recurenta

susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 581 C.

proc. civ. și ale art. 1021 C. civ. (motiv de recurs întemeiat pe ipoteza art. 304

pct. 9 C. proc. civ.), deoarece instanța de apel, deși dă eficiență efectului pozitiv

al lucrului judecat conferit de decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție și constată că reclamanta a făcut dovada faptei ilicite, respectiv blocarea

accesului începând cu 05 noiembrie 2005, pe de altă parte încalcă acest efect pozitiv,

dând eficiență unui proces-verbal întocmit cu ocazia punerii în executare a unei

hotărâri pronunțate în procedura ordonanței președințiale.

Sub aspectul determinării

prejudiciului, recurenta critică decizia atacată invocând aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 998-999 C. civ., arătând că dreptul său cu privire la spațiul de reclame izvorăște

din contractul de asociere nr. 5417/1992, fiind dovedită condiția raportului de

cauzalitate între fapta ilicită a pârâtelor, care a fost reținută de instanța de

apel și prejudiciul suferit de SC A. SRL, așa cum rezultă din raportul de expertiză.

Potrivit recurentei, în

ceea ce privește modul de determinare a contravalorii lipsei de folosință instanța

de apel înlătură fără nicio motivare raportul de expertiză întocmit în cauză și,

pe baza unui raționament propriu, alege să valorifice o serie de contracte de închiriere

încheiate de pârâta SC B. SA și în egală măsură înlătură de la valorificare contractele

de închiriere încheiate de SC A. SRL pentru spațiul comercial ce face obiectul prezentului

dosar, aplicând două raționamente distincte la două situații de fapt identice, ceea

ce impune concluzia unei motivări contradictorii, fiind incident motivul de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În continuare recurenta

arată că în ipoteza în care instanța de recurs va decide fie casarea cu reținere

a cauzei spre rejudecare, fie modificarea hotărârii atacate, solicită a se avea

în vedere că apelul promovat de SC A. SRL este temeinic și legal.

Potrivit recurentei, contrar

celor reținute de prima instanță, SC A. SRL nu a avut acces la imobilul său în perioada

21 martie 2010 - 04 februarie 2011, invocând în acest sens decizia nr. 11113 din

24 octombrie 2008 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia nr. 169/R din

03 februarie 2009 a Curții de Apel București, din care rezultă că efectele ordonanței

președințiale admisă în parte prin decizia nr. 11113/2008 au încetat la 11 decembrie

2008, data pronunțării deciziei nr. 3761 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

precum și faptul că ordonanța se referea la obligația pârâtelor de a permite accesul

reclamantei pe suprafața liberă pentru circulația din Aleea x, iar în prezenta cauză

se discuta accesul reclamantei prin str. y.

Pentru perioada decembrie

2008 - 20 martie 2010 și 05 februarie 2011 - septembrie 2011, recurenta arată că

în mod greșit nu au fost avute în vedere procesele verbale de cercetare la fața

locului și fișele de intervenție întocmite de lucrătorii din cadrul Poliției Sector

3 București.

Sub un ultim aspect, recurenta

arată că în mod nelegal instanța de apel a admis apelurile pârâtelor, din materialul

probator administrat în primă instanță rezultând fără putință de tăgadă că SC A.

SRL a inițiat demersuri pentru punerea în executare a deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, demersuri contestate de pârâte permanent, cu scopul

evident de a nu permite accesul societății în spațiile coproprietate perpetuă și

forțată și de a dispune exclusiv de proprietatea SC A. SRL, prin acte ilicite, constatate

chiar și de executor, cu prilejul executării din 06 iunie 2012.

Critica intimatelor apelante

privind pretinsa greșita interpretare de prima instanță a ansamblului materialului

probator administrat este apreciată de recurentă ca neîntemeiată, deoarece în cauză

prima instanță a încuviințat probele solicitate de părți în condiții procedurale

și a respins motivat anumite solicitări, valorificând numai înscrisurile întocmite

de reprezentanții poliției și organelor de executare, care beneficiau de prezumția

de autenticitate și valabilitate.

Concluzionând, recurenta

solicită pentru motivele invocate admiterea recursului.

SC B. SA și SC C. SA au declarat recurs la 07 august 2014,

prin cereri distincte, dar cu un conținut identic, așa încât vor fi prezentate și

examinate împreună.

Recurentele-pârâte

au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate

în sensul admiterii apelurilor declarate și schimbării în tot a sentinței tribunalului,

cu consecința respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată.

Recurentele-pârâte

au invocat în susținerea recursurilor motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea greșită a legii.

În argumentarea

criticilor subsumate motivul de nelegalitate invocat, recurentele au arătat că s-au

aplicat incorect regulile de apreciere a probelor și, în consecință, au fost înlăturate

fără temei apărările formulate, reclamanta nefăcând dovada îndeplinirii condițiilor

răspunderii civile delictuale.

Potrivit recurentelor,

în decizia atacată instanța de apel a aplicat în mod direct principiul disponibilității

, în raport de care pretenția de despăgubire dedusă judecății se raportează exclusiv

la faptele care au făcut obiectul litigiului finalizat prin decizia nr. 3761/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru aceste „fapte ilicite” se reține

că efectele au încetat la 18 noiembrie 2008, înainte de introducerea acțiunii de

față.

În continuare,

recurentele susțin că aplicarea consecventă a dezlegării din decizie impune analiza

cu respectarea regulilor legale a actelor de procedură efectuate de părți în fața

primei instanțe cu privire la identificarea corectă a obiectului cererii de chemare

în judecată și a temeiurilor de fapt și de drept ale acesteia, astfel cum se reflectă

în încheierea din 03 iulie 2012, când s-a precizat expres că reclamanta are acces

la intrarea din str. y, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 166/1997.

Totodată recurentele

arată că la termenul din 03 iulie 2012 s-a precizat expres că accesul din calea

publică în curtea magazinului A. dinspre str. x nu face obiectul contractului

nr. 166/1997 prin care reclamanta a dobândit drepturi relative la terenul pe care

pretinde că nu are acces.

Această precizare

a reclamantei a fost calificată drept decisivă prin încheierea interlocutorie din

10 septembrie 2012, pronunțată de tribunal.

În opinia

recurentelor, dezlegările date nu au mai fost urmărite și aplicate în procesul de

analiză, interpretare și apreciere a probelor, astfel cum acesta este reflectat

în considerentele sentinței.

Consecvența

judecății impunea ca dezlegarea dată de tribunal prin încheierea interlocutorie

din 10 septembrie 2012, potrivit căreia „clarificarea circumstanțelor de timp și

de loc în care reclamanta susține că i-a fost interzis accesul, trebuie să fie efectuată

în prezenta cauză”, nu a mai fost respectată inclusiv de instanța de apel, care

a rejudecat pe fond cauza.

În continuare,

recurentele subliniază că o parte din dezlegările mai sus evidențiate au fost avute

în vedere de instanța de apel la interpretarea actelor și lucrărilor dosarului și

la aprecierea probelor, decizia, însă, nu reflectă valorificarea tuturor încheierilor

sus-menționate.

Susțin recurentele

că este decisiv pentru verificarea pretinsei fapte ilicite în sarcina lor, în raport

de încălcarea dreptului de acces al reclamantei prin str. y, cale de acces prevăzută

în contractul menționat în dispozitivul deciziei, obiectul pretenției precizat de

reclamantă pe parcursul procesului.

Mai arată

că sentința a concluzionat că reclamanta este proprietara spațiului comercial situat

pe terenul în suprafață de 160,75 m.p., iar decizia recurată a conservat această

dezlegare; că decizia recurată nu a avut în vedere limitele juridice ale dreptului

de acces al reclamantei pe terenul ce face obiectul contractului nr. 166/1997, menționat

în dispozitivul deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sub acest

aspect, recurentele arată că reclamanta S

C A. SRL este titulara dreptului de proprietate

exclusivă asupra unui activ comercial (clădire construită din fondurile sale) pe

terenul „construit” în suprafață de 160,75 m.p.

Contractul de vânzare-cumpărare

nr. 166/1997 demonstrează că reclamanta a dobândit prin cumpărare un teren de sub

construcția preexistentă încheierii actului, împreună cu dreptul de proprietate

comună și forțată și perpetuă aferent unei suprafețe de teren de 151,48 m.p., terenul

(obiect al coproprietății) fiind individualizat și partajat în ceea ce privește

căile de acces din calea publică și folosința sa.

Urmare vânzării-cumpărării

s-au transmis reclamantei drepturi cu privire la un teren de sub construcție (inapt

de a fi exploatat comercial distinct de construcție) și drepturi de coproprietate

forțată și perpetuă.

În continuare, recurentele

arată că a existat, în timp, o dispută cu privire la limitele în care se exercită

de către reclamantă facultatea de a face acte de uzaj cu privire la dreptul de acces

din calea publică, inclusiv cu privire la respectarea, nerespectarea contractului,

prin care s-a rezervat expres o cale de acces din calea publică (pentru acces auto

și pietonal), în condițiile în care există și un acces direct al reclamantei la

magazinul său, dinspre Piața z și prin căile de acces din magazinul A. spre magazinul

reclamantei.

Referindu-se la litigiul

finalizat prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurentele

arată că mențiunea din dispozitivul acestei decizii cu privire la accesul reclamantei

în incinta terenului ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.

166/1997 definește limitele juridice ale dreptului de acces al reclamantei pe teren,

aspecte relevante pentru pretenția dedusă judecății.

Potrivit susținerilor

recurentelor, numai dovada certă a încălcării dreptului de acces al reclamantei

în limitele recunoscute prin hotărâre irevocabilă ar justifica obligarea lor la

prejudiciul constând în lipsa de folosință.

Sub acest aspect, recurentele

susțin că decizia atacată a reținut incorect că este relevantă, pentru soluționarea

pricinii de față, statuarea judiciară făcută prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care nu poate fi contrazisă, sau care ar face dovada

săvârșirii faptei ilicite deduse judecății în perioada reținută în prezenta cauză.

În opinia recurentelor,

dezlegarea potrivit căreia caracterul declarativ și efectul retroactiv al deciziei

nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție impun aplicarea aspectului

pozitiv al puterii de lucru judecat este incorectă, deoarece nu există identitate

între pretenția dedusă judecății în litigiul finalizat prin decizia nr. 3761/2008,

care a avut ca obiect „obligația de a face” și pretenția dedusă judecății în prezenta

cauză.

În al doilea rând, recurentele

arată că prezumția aplicată este incorectă și pentru că nu s-a verificat dacă cererea

finalizată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a vizat dreptul de

acces prin str. y sau dreptul de acces prin Aleea x, respectiv nu a fost cenzurată

fapta ilicită pretins săvârșită în raport de decizia nr. 3761/2008, invocată ca

temei al obiectului cererii, relevantă pentru aplicarea art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.

Referitor la aceeași critică,

recurentele arată că în cauză s-a dovedit, prin sentința civilă nr. 1360/2011 a

Judecătoriei sectorului 3 București, anularea executării silite inițiate de reclamantă

în baza sentinței comerciale nr. 11113/2008 a Tribunalului București, sențință definitivă

și irevocabilă, prin care se reține că „în ce privește obligația de a face stabilită

în sarcina contestatoarelor debitoare SC B. SA și SC C. SA, aceasta a fost executată

de bunăvoie înainte de formularea cererii de executare silite și pe parcursul acestei

proceduri”.

În aceste condiții, susțin

recurentele, concluzia deciziei recurate în sensul că „fapta pârâtelor de a bloca

accesul reclamantei” a încetat la 18.11.2008 nu este justificată și, în consecință,

fapta ilicită pretinsă de reclamantă nu a fost dovedită.

Ca urmare, arată în continuarea

argumentării lor recurentele, au fost incorect aplicate dispozițiile art. 998-999

C. civ., nefiind întrunite cumulativ condițiile cerute pentru angajarea răspunderii

civile delictuale.

Potrivit recurentelor,

în cauză nu există dovezi care să permită concluzia săvârșirii faptei ilicite imputate,

astfel cum este configurată prin raportare la decizia civilă nr. 3761/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

În cauză, susțin recurentele,

s-a dovedit că accesul din str. y, pe unde reclamanta are un drept de coproprietate

bazat pe contractul indicat în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu

este singura cale pe care reclamanta poate să aibă acces la spațiul de 160,75 m.p.

amprentă la sol, la acest spațiu se poate ajunge prin gangul pe care se realizează

accesul din Piața z și, totodată, în intervalul orar 10-22, când se deschide magazinul

A., se poate ajunge prin cele patru căi de acces ce fac legătura cu curtea interioară

din magazin.

Referindu-se la prejudiciu

ca element al răspunderii delictuale, recurentele arată că determinarea lui s-a

făcut prin preluarea mecanică a datelor existente în contractele enumerate în decizie,

cu ignorarea împrejurării că există contracte încheiate ulterior datei de 18

noiembrie 2008, suma astfel determinată depășește realitatea evoluției pieței închirierii

spațiilor comerciale.

În finalul argumentării

lor, recurentele arată că nu există dovezi care să confirme vinovăția lor și pretinsa

legătura de cauzalitate reținute prin decizia atacată, deoarece s-a dovedit că dreptul

de acces al reclamantei pe teren și la spațiul în discuție poate fi exercitat pe

mai multe trasee, prin mai multe puncte de acces, dreptul prevăzut în titlu reclamantei,

prin str. y, nu este singurul traseu prin care se poate ajunge la activul comercial.

recurenta reclamantă a formulat întâmpinare la recursurile promovate de pârâte,

solicitând în principal anularea recursurilor ca nemotivate, iar în subsidiar respingerea

lor ca nefondate.

Pe aspectul nulității

recursurilor, recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea

lor.

În opinia recurentei,

prin recursurile promovate de pârâte, deși se invocă dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., în realitate din lecturarea lor rezultă numai critici de netemeinicie,

critici care nu se circumscriu niciunuia din motivele expres și limitativ prevăzute

la dispozițiile art. 304 C. proc. civ., fiind, în esență, o reluare a motivelor

formulate prin cererile de apel împotriva hotărârii primei instanțe.

În continuare, recurenta

reclamantă, referindu-se la fiecare critică formulată prin recursurile pârâtelor,

arată argumentele care impun concluzia netemeiniciei lor, argumente consemnate și

în încheierea de la 30 ianuarie 2015, care constituie practicaua acestei decizii.

La 21 ianuarie 2015, intimatele

pârâte SC B. SA și SC C. SA au depus întâmpinări la recursul reclamantei recurente,

prin care au arătat că nu a constituit obiect de examinare în fond, apel pretenția

dedusă judecății de reclamanta apelantă în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc.

civ., cu privire la pretinsele daune interese ivite în perioada 19 martie 2013-12

mai 2014, respectiv după data întocmirii raportului de expertiză efectuat în primă

instanță și data judecății apelului, așa încât apreciază cererile formulate direct

în recurs ca inadmisibile, sens în care invocă excepția inadmisibilității recursului

pe acest aspect.

Referindu-se la celelalte

motive de recurs depuse de reclamantă, intimatele pârâte arată în esență că excepția

prescripției extinctive a dreptului material la acțiune a fost corect soluționată,

în cauză neoperând o întrerupere a cursului prescripției deoarece o întrerupere

nu operează de la o obligație la alta sau de la o acțiune civilă la alta.

Susțin intimatele că în

cauză nu sunt incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece decizia

recurată a respectat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., iar ipoteza

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se verifică în speță.

Referitor la criticile

întemeiate pe art. 7 și 8 din art. 304 C. proc. civ., intimatele arată că decizia

recurată a procedat la determinarea prejudiciului prin raportare directă la expertiza

efectuată, procedeul determinării este explicit și neechivoc.

Referindu-se la dispozițiile

legale incidente în cauză, arată că ele au fost incorect interpretate de reclamanta

recurentă, sens în careintimatele reiau argumentele invocate în propriul recurs.

în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate,

analizând și măsura în care motivele invocate de recurentele pârâte se încadrează

în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv excepția

nulității recursurilor, invocată de reclamanta intimată SC A. SRL prin întâmpinare,

reține următoarele:

5.1. Excepția nulității

recursurilor declarate de recurentele pârâte este fondată și urmează a fi admisă

.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea

lor, motivele de recurs fiind evidențiate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C.

proc. civ.

Rezultă din textele legale

evocate mai sus că nu este suficient ca recursul să fie declarat și motivat în termenul

prevăzut de art. 303 C. proc. civ., ci este necesară circumscrierea criticilor formulate

în motivele de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

Se impune a fi subliniat,

totodată, că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care

se realizează un control de legalitate al hotărârii atacate, și, ca urmare, criticile

formulate trebuie să se raporteze punctual la conținutul deciziei supuse acestei

căi de atac.

În cauză, prin decizia

civilă nr. 468/2014 a Curții de Apel București, ce face obiectul prezentului recurs,

a fost admis apelul declarat de pârâte împotriva sentinței fondului, care a fost

schimbată în parte, în sensul obligării pârâtelor în solidar la plata către reclamantă

a sumei de 1.243.281,20 RON despăgubiri pentru lipsă de folosință a imobilului pe

perioada 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008.

Apelul reclamantei a fost

respins.

Așa fiind, criticile recurentelor

pârâte vor fi examinate prin raportare la această soluție pronunțată de instanța

de prim control judiciar și a considerentelor care explicitează soluția adoptată.

Recurentele pârâte au

invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul

aplicării incorecte a regulilor de apreciere a probelor și a actelor de procedură

efectuate la prima instanță cu privire la obiectul cererii și temeiul de fapt și

de drept .

Aspectele evidențiate

de încheierile de ședință din prima instanță, în legătură cu care, recurentele afirmă,

în termeni generali, că „o parte au fost avute în vedere de instanța de apel la

interpretarea actelor și lucrărilor dosarului și la aprecierea probelor”, nu configurează

niciun temei de nelegalitate, în mod concret, distinct de faptul că se referă la

aprecierea probelor, care se subsumează netemeiniciei hotărârii, argumentele recurentelor

fiind preluate aproape in terminis din motivele de apel.

Înalta Curte notează sub

acest aspect că prima instanță a stabilit în mod clar și explicit atât în încheierea

din 03 septembrie 2012, cât și în considerentele sentinței, că verificarea faptei

ilicite va viza refuzul pârâtelor de a-i permite reclamantei folosirea căilor de

acces aflate în coproprietate - intrarea y, iar instanța de apel a „conservat” această

dezlegare, referindu-se explicit în debutul considerentelor la contractul de vânzare-cumpărare

nr. 166/1997, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenul

construit și cotele indivize aferente, după cum recurentele pârâte însele afirmă

în dezvoltarea acestei critici.

Referitor la încheierea

din 10 septembrie 2012, se impune a fi subliniat , în primul rând, faptul că dezlegarea

dată de instanța fondului a vizat soluționarea excepției prematurității cererii

de chemare în judecată, invocată de pârâte, excepție respinsă, argumentele din considerentele

încheierii fiind subsumate acestei soluției pe excepție, ca răspuns la susținerile

pârâtelor, instanța apreciind că „clarificarea circumstanțelor de timp și loc în

care reclamanta susține că i-a fost interzis accesul trebuie efectuată în prezenta

cauză pe fond, nu pe cale de excepție”.

Aceste statuări, în legătură

cu care recurentele pârâte susțin că nu au fost respectate de instanța de apel în

aprecierea probelor, nu relevă niciun aspect de nelegalitate, în condițiile în care

instanța de apel, admițând apelul pârâtelor, și-a exhibat propriul raționament întemeiat

pe efectul pozitiv al lucrului judecat și principiul disponibilității, apreciind

că în mod nelegal prima instanță a dat eficiență înscrisurilor administrate după

18 noiembrie 2008. Or, în acest context, invocarea încheierii din 10 septembrie

2012 este lipsită de relevanță, față de dezlegarea instanței de apel și în condițiile

în care recurentele pârâte nu demonstrează cu argumente de drept în ce măsură raționamentul

instanței este corect pentru partea din pretențiile reclamantei care au fost respinse

și incorect pentru