ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2716/2018

Din examinarea lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

I.Primul ciclu procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 mai 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. la plata sumei de 10.981.140,79 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul proprietatea sa, situat în București,, aferentă perioadei 5 noiembrie 2005 - 7 mai 2010, precum și lipsa de folosință până la data încetării faptei ilicite, respectiv a permiterii intrării efective în spațiu, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 din C. civ. de la 1864.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 mai 1997 la B.N.P. Dr. D. și transcris sub nr. x din 14 mai 1997 în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Sectorului 3 București a dobândit de la pârâta S.C. B. S.A. dreptul de proprietate exclusivă asupra terenului construit în suprafață de 160,75 mp și cotele indivize aferente în suprafață de 151,48 deținute în coproprietate perpetuă și forțată cu S.C. B. S.A.

Reclamanta susține că și-a exercitat în mod normal atributele dreptului de proprietate asupra imobilului astfel dobândit până la data de 6 septembrie 2005, când pârâtele, în mod abuziv și nejustificat, i-au interzis accesul în imobil, prin blocarea căilor de acces.

Ca urmare a acestei situații de fapt a chemat în judecată pe cele două pârâte printr-o acțiune promovată la 4 noiembrie 2005, solicitând obligarea lor să-i permită accesul necondiționat în incinta S.C. B. S.A. pe suprafețele de teren pe care le deține în proprietate exclusivă și pe cele deținute în coproprietate forțată, acțiune finalizată prin decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul admiterii în parte a cererii sale și obligării pârâtelor să-i permită accesul pe terenul ce constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997.

Se invocă autoritatea de lucru judecat a acestei decizii și se arată că prezenta acțiune are ca obiect fapta ilicită continuă a pârâtelor de a-i obtura accesul pe terenul deținut legal, de natură să le atragă răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul creat prin lipsa de folosință a imobilului.

Pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. au formulat întâmpinări prin care au invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată, excepția lipsei calității de reprezentant, excepția lipsei interesului și a calității procesual active a reclamantei și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada noiembrie 2005 - mai 2007, iar pe fond au susținut că reclamanta a avut în permanență accesul la terenul dobândit.

Prin încheierea din 24 octombrie 2011 tribunalul a respins excepția lipsei de interes, a lipsei calității procesual active a reclamantei, iar prin încheierea din 22 octombrie 2012 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 5 noiembrie 2005 - 10 mai 2007.

În cauză au fost încuviințate și administrate probe cu înscrisuri, interogatoriu și expertiză tehnică de specialitate.

Prin precizarea formulată la 9 septembrie 2013, în urma administrării probei cu expertiză tehnică, reclamanta și-a majorat câtimea pretențiilor la suma de 25.140.122 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Cu prioritate, instanța a verificat dacă dreptul de proprietate imobiliară afirmat de reclamantă își găsește suport probator în înscrisurile depuse de aceasta, față de împrejurarea ca pârâta S.C. B. S.A. a contestat dreptul de proprietate asupra imobilului construcție. Cercetând înscrisurile depuse de reclamantă sub acest aspect, prima instanță a concluzionat că reclamanta este proprietara spațiului comercial situat pe terenul construit în suprafață de 160,75 mp.

Sub al doilea aspect, prima instanță a examinat litigiile anterioare dintre părți și consecințele care se impun prin dezlegările irevocabile date.

Astfel, a constatat că prin decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 163/2008 a Curții de Apel București, în sensul schimbării în parte a sentinței civile nr. 6290/2007 a Tribunalului București, admiterii în parte a acțiunii promovate de S.C. A. S.R.L. și obligării pârâtelor S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. să îi permită reclamantei accesul pe terenul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1997.

Prima instanță reține că în considerentele acestei decizii instanța supremă constată că reclamanta este împiedicată să utilizeze căile de acces spre imobilul aflat în proprietate, pârâtele nefăcând dovada atingerii aduse în vreun fel asupra dreptului lor de a utiliza aceleași căi de acces.

În același sens, reține că prin sentința civilă nr. 11883/2009 a Judecătoriei Sectorului 3 București a fost respinsă cererea formulată de S.C. B. S.A. împotriva reclamantei, având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra terenului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, constatându-se că reclamanta are un drept de exploatare asupra bunului său, proprietate exclusivă.

Prin sentința civilă nr. 1360/2011 a Judecătoriei Sectorului 3 București a fost admisă contestația la executare formulată de contestatoarele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. și au fost anulate formele de executare referitoare la executarea sentinței nr. 11113/2008 a Tribunalului București, reținându-se că obligația stabilită în sarcina contestatoarelor debitoare a fost executată de bună-voie, creditoarea nefăcând dovada blocării accesului său în spațiul menționat.

Prin sentința civilă nr. 19382 din 12 decembrie 2012 a Judecătoriei Sectorului 3 București a fost admisă plângerea formulată de S.C. A. S.R.L. și a fost obligat pârâtul BEJ E. să continue executarea silită în dosarul de executare nr. 696/2011, instanța reținând că motivul principal invocat de executor a fost refuzul debitorilor de a permite accesul pe teren.

Din examinarea condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, în raport de temeiul de drept invocat de reclamantă și plecând de la premisa că fapta ilicită care li se impută pârâtelor are un caracter continuat, tribunalul reține că pentru perioada 11 mai 2007 - 11 decembrie 2008 fapta ilicită a pârâtelor este probată, având în vedere încheierile de certificare de fapte din 24.10.2007 și 26.10.2007 și decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilește cu putere de lucru judecat în acea cauză promovată în anul 2005 că pârâtele nu i-au permis reclamantei utilizarea căilor de acces spre terenul deținut în proprietate. Pentru perioada 11 decembrie 2008 - septembrie 2011, prima instanță apreciază că fapta ilicită nu este probată și că în perioada 21 martie 2010 - 4 februarie 2011 subsumata acesteia reclamanta a avut acces în imobil, iar pentru perioada octombrie 2011 - martie 2013, pârâtele au blocat accesul reclamantei în spațiul comercial deținut, împrejurare ce decurge din înscrisurile întocmite de reprezentanții poliției și organele de executare, care beneficiază de prezumția de autenticitate și valabilitate, în conformitate cu art. 1171 C. civ. 1864.

Concluzionând pe această primă condiție a antrenării răspunderii delictuale, tribunalul reține că fapta ilicită este probată pentru perioadele 11 mai 2007 - 11 decembrie 2008 și octombrie 2011 - martie 2013.

Pentru determinarea prejudiciului, respectiv a contravalorii lipsei de folosință a spațiului comercial, prima instanță a valorificat raportul de expertiză corectat după răspunsul la obiecțiuni, considerând lipsa de folosință ca un venit net efectiv sau anticipat, obținut prin scăderea cheltuielilor din exploatare și corecția pentru gradul de neocupare din venitul brut.

Instanța a valorificat și modul de calcul indicat de expert pentru lipsa de folosință asupra spațiului de reclame, iar pentru terenul neconstruit - parcare, instanța a apreciat că nu există dovezi certe din care să rezulte că reclamanta nu a avut acces pe acest teren.

În sfârșit, tribunalul reține că există o legătură de cauzalitate evidentă între despăgubiri și încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate al reclamantei, care a generat consecințe patrimoniale cuantificabile în raport de chiria care ar fi putut fi percepută de reclamantă prin închirierea bunului său.

Concluzionând, instanța constată că atâta timp cât pârâtele nu și-au îndeplinit obligația pozitivă stabilită printr-o hotărâre judecătorească de a permite accesul reclamantei în imobilul proprietatea sa trebuie angajată răspunderea patrimonială a acestora.

În considerentele deciziei s-a reținut că raportat la caracterul declarativ al hotărârii judecătorești, respectiv efectul retroactiv al acesteia, în sensul că ea constată drepturi preexistente, dar și obligatorii, făcând aplicarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, reclamanta a făcut dovada faptei ilicite a pârâtelor și care constă în interzicerea exercitării atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2007, respectiv blocarea accesului la imobilul teren, faptă produsă la 5 noiembrie 2005.

Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâte și soluționată de prima instanță prin încheierea de ședință din 22 octombrie 2012, curtea de apel constată că în mod legal prima instanță a admis excepția prescripției pentru pretențiile aferente perioadei 5 noiembrie 2005 - 10 mai 2007 în raport de prevederile art. 3 și 8 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, curtea de apel apreciază că nu se poate reține susținerea reclamantei referitoare la întreruperea cursului prescripției prin pronunțarea deciziei nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, având în vedere că aceasta cunoștea atât paguba, cât și pe cei răspunzători, încă de la data săvârșirii faptei, respectiv 5 noiembrie 2005, când a promovat acțiunea soluționată irevocabil prin decizia susmenționată.

Sub un alt aspect, curtea de apel notează că deși nu contestă că efectele faptei pârâtelor de a-i bloca reclamantei accesul au avut un caracter continuu începând cu 5 noiembrie 2005, constată că acestea au încetat la 18 noiembrie 2008, potrivit procesului-verbal încheiat de BEJ F., care consemnează că intimatele pârâte s-au conformat obligațiilor legale și au permis accesul reclamantei la imobilul obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, motiv pentru care pretențiile reclamantei reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință sunt întemeiate numai pentru perioada 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008.

Astfel, instanța de apel precizează că urmează a face aplicarea în mod direct a principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, reținând că acțiunea introductivă a avut ca obiect obligarea pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului proprietatea reclamantei din București,, începând cu 5 noiembrie 2005 și până la data încetării abuzive a faptei ilicite, precum și faptul că acțiunea nu a fost modificată sau completată conform art. 132 C. proc. civ.. În situația în care reclamanta aprecia că pârâtele au nesocotit exercitarea dreptului său de proprietate și după 18 noiembrie 2008, dată la care efectele faptei ilicite din 5 noiembrie 2005 au încetat, ar fi trebuit să învestească instanța cu o nouă acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale, fapt care nu a avut loc, iar din această perspectivă hotărârea primei instanțe s-a pronunțat cu depășirea limitelor învestirii.

Asupra prejudiciului constând în despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 noiembrie 2008, instanța de apel se raportează numai la imobilul teren, fără a lua în calcul lipsa de folosință pentru terenul neconstruit - parcare și pentru spațiul de reclame, pe motiv că nu se află în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâtelor din 5 noiembrie 2005 și nu rezultă din probatoriul administrat.

La determinarea prejudiciului s-a avut în vedere nivelul chiriilor aferente spațiilor comerciale din incinta magazinului x, iar nu chiriile practicate de reclamantă pentru imobile din alte locații.

În ce privește apelul formulat de pârâte împotriva încheierii din 12 iunie 2012, prin care s-a respins cererea de recuzare, instanța de apel reține că analiza și oportunitatea administrării unor mijloace de probă în procesul civil sau modalitatea de desfășurare a ședinței de judecată nu sunt echivalente cu antepronunțarea sau cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, concluzionând că cererea de recuzare a judecătorului din prima instanță a fost respinsă în mod legal.

În motivarea asupra excepției nulității recursurilor pârâtelor, invocată de reclamantă, instanța supremă a reținut că motivele de recurs nu răspund exigențelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.. S-a subliniat că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează un control de legalitate al hotărârii atacate, și, ca urmare, criticile formulate trebuie să se raporteze punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi de atac, ceea ce în speță, recurentele-pârâte nu au realizat.

Cu privire la recursul reclamantei se reține că instanța de apel a pornit corect de la premisa efectului pozitiv al autorității lucrului judecat al deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, însă, reține eronat data de 18 noiembrie 2008 ca dată a încetării efectelor faptei ilicite a pârâtelor, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și a principiilor care guvernează desfășurarea și finalizarea procesului civil, respectiv a principiului disponibilității, care desemnează dreptul părții, al titularului dreptului subiectiv sau al interesului ocrotit de lege de a dispune de obiectul procesului, determinând limitele judecății și mijloacele procedurale acordate de lege.

Din această perspectivă se arată că, în cauză, obiectul și limitele judecății au fost stabilite de reclamantă prin acțiunea introductivă, în mod clar și explicit, în sensul obligării pârâtelor la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului proprietatea sa pentru perioada 5 noiembrie 2005 - 7 mai 2010, precum și lipsa de folosință până la data încetării faptei ilicite, a permiterii intrării efective în spațiu. De asemenea, motivele de fapt și de drept care susțin obiectul procesului, precizat în preambulul acțiunii introductive și care sunt de natură să expliciteze limitele judecății, nu lasă nicio îndoială asupra obiectului cererii, astfel cum a fost determinat de reclamantă, respectiv lipsa de folosință pe perioada susmenționată cu referire explicită la decizia nr. 3761/2008 și în continuare până la încetarea faptei ilicite. S-a avut în vedere și atitudinea procesuală a reclamantei, care, în tot cursul judecății în fața primei instanțe, dar și prin motivele de apel a susținut că fapta ilicită a pârâtelor continuă și în prezent, faptul că și-a majorat cuantumul pretențiilor la 25.140.122 RON după depunerea raportului de expertiză în fața primei instanțe, pentru perioada 5 noiembrie 2005 - 18 martie 2013 (data depunerii raportului), precum și faptul că obiectivele expertizei încuviințate de prima instanță au vizat stabilirea lipsei de folosință pe perioada 11 mai 2007 la zi, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 12 noiembrie 2012. În același timp, contestările pârâtelor nu au vizat perioada solicitată de reclamantă prin acțiune, ci alte aspecte circumscrise apărărilor lor pe fond, iar pârâta S.C. B. S.A. a solicitat ca obiectiv al expertizei stabilirea lipsei de folosință defalcat pe perioade, respectiv "de la data de 11 decembrie 2008, de la data introducerii acțiunii și de la data începerii executării silite - 8 decembrie 2011.

De aceea, instanța de recurs reține, în concluzie, că argumentul instanței de apel, potrivit căruia, în temeiul principiului disponibilității, după data de 18 noiembrie 2008, când apreciază că fapta ilicită a pârâtelor a încetat, reclamanta ar fi trebuit să învestească instanța cu o nouă acțiune în răspundere civilă delictuală, reprezintă o încălcare a principiului disponibilității față de obiectul judecății astfel cum a fost stabilit de reclamantă prin acțiune și întreaga sa conduită procesuală în susținerea și argumentarea cererii, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, se arată că, procedând astfel, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de prima instanță, ceea ce atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și în același timp se regăsește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din același cod, pentru necercetarea fondului cauzei.

Decizia din recurs reține și faptul că instanța de apel nu a motivat menținerea soluției asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 5 noiembrie 2005 - 10 mai 2007, prin neexaminarea în mod concret a apărării reclamantei referitoare la întreruperea cursului prescripției în temeiul art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prin introducerea acțiunii finalizate prin Decizia nr. 3761/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

II. Al doilea ciclu procesual

În rejudecarea apelului după casarea cu trimitere, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 249 din 8 februarie 2018, prin care a dispus următoarele: a respins, ca inadmisibilă, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, a admis apelurile formulate de reclamanta A. S.R.L. și pârâtele B. S.A. și C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 6221 din 21 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta G. și în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 7.686.859,20 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 11 mai 2007-12 decembrie 2012 și 574.369,55 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

În motivarea acestei decizii instanța a stabilit, preliminar, că limitele judecării sunt determinate de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și împrejurarea că recursurile declarate de pârâte au fost anulate, apreciind că, în rejudecare, nu i se poate crea reclamantei o situație mai grea decât cea rezultată din apel, iar pe de altă parte au intrat în puterea de lucru judecat statuările cu privire la existența elementelor răspunderii civile delictuale a pârâtelor în ceea ce privește obstrucționarea accesului reclamantei la imobilul proprietatea sa, precum și cele referitoare la existența prejudiciului și modalitatea de evaluare a acestuia, respectiv prin raportare la valoarea lipsei de folosință în funcție de nivelul chiriilor aferente spațiilor comerciale din incinta magazinului x.

Curtea a mai reținut că toate criticile apelantelor-pârâte referitoare la inexistența faptei ilicite și la neîndeplinirea, pentru perioada anterioară pronunțării deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a condițiilor răspunderii civile delictuale, nu mai pot fi analizate, căci s-ar încălca nu numai efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei decizii, dar și autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare pronunțată în această cauză.

Analizând apelul reclamantei, curtea a menținut soluția primei instanțe cu privire la prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada 5 noiembrie 2005 - 10 mai 2007, fără a lua în considerare efectul întreruptiv al prescripției, conform art. 16 alin. (1) lit. b), al deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În baza probelor administrate, instanța de apel a apreciat că fapta ilicită săvârșită de către pârâte este probată pe perioada 12 decembrie 2008 - 30 septembrie 2011, apelul reclamantei fiind fondat sub acest aspect.

Cât privește apelurile declarate de pârâte, curtea de apel le-a analizat împreună, având motive de fapt și de drept comune și a reținut că s-au respins corect cererile de recuzare a primei instanțe, respectiv a expertului H., nefiind incidente motivele prevăzute de art. 27 C. proc. civ., că instanța a apreciat corect și motivat asupra utilității și concludenței probelor administrate, iar limitele învestirii au fost reținute potrivit cererii de chemare în judecată.

Astfel, pentru perioada 11 mai 2007 - 11 decembrie 2008 s-a reținut autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, stabilindu-se că existența faptei ilicite este neîndoielnică, iar din intervalul octombrie 2011 - martie 2013 admis în prima instanță s-a reținut că pretențiile sunt probate doar până la data de 12 decembrie 2012, așa încât s-a conchis că, având în vedere și perioada admisă în apelul reclamantei, reclamanta este îndreptățită la despăgubiri pe intervalul 11 mai 2007 - 12 decembrie 2012.

Cererile noi formulate în faza de rejudecare a apelului în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ. și care vizau perioada martie 2013 - 10 decembrie 2015 au fost respinse ca nefondate.

Curtea arată, de asemenea, că modalitatea de determinare a prejudiciului prin raportare la valoarea chiriei practicate pentru spațiile din incinta magazinului x a fost deja stabilită în primul ciclu procesual și se impune ca efect al regulii de drept non reformatio in pejus în favoarea apelantei-reclamante în rejudecare și, prin urmare, nu s-ar putea reține, pentru săvârșirea aceleiași fapte ilicite ulterior datei de 8 noiembrie 2008, o altă modalitate de determinare a pagubei, contrară celei stabilite de prima instanță de apel.

În privința lipsei de folosință pentru spațiile publicitare, curtea a constatat că această pretinsă pagubă reprezintă un prejudiciu distinct de cel afirmat prin cerere, fără legătură directă de cauzalitate cu blocarea accesului reclamantei pe calea de acces din str. x.

Prin urmare, s-a apreciat că nu prezintă relevanță prevederile contractului de asociere nr. x/1992 încheiat între părți și nici înglobarea acestui prejudiciu în calculul contravalorii lipsei de folosință solicitate în speță, cât timp obiectul și cauza cererii au fost limitate la valoarea lipsei de folosință pentru spațiul comercial, determinată de imposibilitatea de exploatare prin interzicerea accesului pe terenul proprietate comună reprezentând calea de acces. Pentru aceleași motive, nu s-a avut în vedere nici valoarea lipsei de folosință pentru terenul neconstruit - parcare, prejudiciu despre care nu s-a afirmat nimic în cererea de chemare în judecată, astfel cum în mod corect s-a reținut și prin sentința apelată.

Curtea a reținut, de asemenea, că susținerile apelantelor-pârâte privind respingerea capătului de cerere având ca obiect daunele solicitate prin cererea de chemare în judecată soluționată prin decizia civilă nr. 3761 din 11 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au relevanță, având în vedere că daunele solicitate în cauza respectivă au avut natura juridică a daunelor cominatorii, cerute pentru a determina debitorul să execute obligația de a face, în timp ce pretențiile deduse judecății în speță au natura juridică a daunelor-interese (despăgubiri) pentru neexecutarea obligației de a face, pe tărâmul răspunderii civile delictuale.

Referitor la criticile apelantelor-pârâte privind cheltuielile de judecată, instanța de apel a recalculat taxa judiciară de timbru corespunzătoare pretențiilor admise în calea de atac.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, atât reclamanta, cât și pârâtele au declarat recurs.

1.1. Reclamanta critică, în primul rând, încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., prin aprecierea greșită a limitelor învestirii sale care constau în antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor pentru săvârșirea de către ele a faptelor ilicite constând în îngrădirea accesului doar pe intrarea din strada x, stabilind o cauză juridică incompletă, raportându-se greșit la un element de fapt invocat cu titlu exemplificativ prin cererea de chemare în judecată. În plus, în vădită contradicție cu aceasta, instanța reține că, pe parcurs, conflictul dintre părți s-a extins și în legătură cu alte locuri de acces în imobil. În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

1.2. A doua critică vizează încălcarea art. 296 teza II C. proc. civ. privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.. Se susține, aici, că prima instanță i-a acordat reclamantei despăgubiri pe perioada 11 mai 2007 - 18 martie 2013, or, instanța de apel, în rejudecare, a redus perioada până la 12 decembrie 2012, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

1.3. Recurenta susține, în al treilea rând, că decizia este rezultatul interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, respectiv al sentinței civile nr. 19.382 din 12 decembrie 2012 a Judecătoriei sectorului 3 București, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.. Din această perspectivă se arată că instanța a ajuns la concluzia conform căreia accesul reclamantei a fost obstrucționat doar până la data de 12 decembrie 2012, cu ignorarea probatoriului administrat și cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare s-a arătat că în rejudecare, instanța este obligată, potrivit art. 295, să examineze și celelalte înscrisuri administrate în cauză, deci inclusiv procesele-verbale întocmite de secția 10 de poliție din care rezultă că în perioada 13 decembrie 2012 - 10 decembrie 2015, reclamantei i-a fost îngrădit accesul la spațiul comercial deținut în proprietate, prin faptele ilicite săvârșite de pârâte.

1.4. Sub aspectul determinării prejudiciului s-a invocat nelegalitatea deciziei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care este rezultatul aplicării greșite a art. 998, 999 C. civ., pe motiv că s-a raportat doar la contravaloarea lipsei de folosință a spațiului comercial, fiind exclus greșit spațiul de reclame, deși condițiile răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite și în privința acestuia, iar prejudiciul aferent a fost determinat prin expertiză.

1.5. Tot în legătură cu evaluarea prejudiciului, recurenta susține că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, critică prevăzută de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Concret, recurenta-reclamantă susține că decizia de omologare a expertizei administrate în apel, care cuprinde valori stabilite în raport de chiria obținută prin prețul median pe ani și pentru suprafețe comparabile, nu este motivată conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

1.6. Recurenta-reclamantă critică admiterea apelurilor pârâtelor și arată că pretențiile sale sunt întemeiate și pentru perioada ulterioară datei de 13 decembrie 2012.

1.7. Sub aspectul diminuării onorariului avocațial, recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs comun al pârâtelor S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei S.C. A. S.R.L. și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală, cu cheltuieli de judecată. În subsidiar se solicită admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului se susține, în preambul, că instanța nu a analizat excepția din perspectiva tuturor argumentelor invocate de pârâte, fiind încălcat art. 6 din CEDO referitor la procesul echitabil, respectiv nu a fost analizată lipsa calității procesuale active din perspectiva posesiei de rea-credință invocată de pârâte în privința reclamantei, în sensul deținerii de către aceasta a unei clădiri construite ilegal, cu încălcarea Legii nr. 50/1991. Se arată că acest fapt s-a dovedit cu expertiza extrajudiciară depusă la dosar și că instanța, în baza rolului activ trebuia să verifice aceste susțineri, prin administrarea unei expertize judiciare care să dovedească încălcarea de către reclamantă a limitelor autorizației de construire.

2.1. Apreciind că excepția nu a fost soluționată în apel, recurentele o invocă într-un prim motiv de recurs, arătând că posesorul de rea-credință nu este îndreptățit la despăgubiri și că, în speță, aproape jumătate din suprafață a fost construită fără autorizație, ceea ce reduce semnificativ și valoarea despăgubirilor.

Recurentele prezintă argumentele care, în opinia lor, susțin excepția și arată că reclamanta a edificat o construcție mai mare, care nu respectă configurația internă autorizată și care nu a fost recepționată corespunzător H.G. nr. 273/1994, în prezența unui reprezentant al autorității administrative. Posesia acesteia a fost de rea-credință, deoarece a cunoscut aceste aspecte, cel mai târziu la data emiterii de către ANCPI a încheierii nr. 2662/6.02.2006 de respingere a cererii de întabulare. Or, potrivit art. 485 C. civ., dreptul de a culege fructele aparține doar posesorului de bună-credință, indiferent dacă este sau nu proprietarul bunului.

Prin cererea de recurs este contestată, de asemenea, calitatea de proprietar al reclamantei asupra construcției în litigiu, pârâta S.C. B. S.A. susținând că și-a înscris dreptul de proprietate asupra acesteia în cartea funciară, astfel că, indiferent de recunoașterea de către ea a calității de proprietar a reclamantei, instanța avea obligația de a stabili, pe baza probelor, adevăratul proprietar.

2.2. O altă critică se referă la faptul că reclamanta nu a dovedit prejudiciul în cauză. Instanțele de fond erau obligate să verifice dacă reclamanta dispunea de dreptul de folosință, în baza căruia putea culege fructele. În plus este nelegală acordarea despăgubirilor prin raportare la chiria medie lunară, de vreme ce reclamanta nu a obținut niciodată venituri din închirierea locației, în loc de a se raporta la veniturile medii realizate de reclamantă din activitatea derulată în spațiu.

2.3. Se invocă, totodată, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea greșită a autorității lucrului judecat prin invocarea deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 cu privire la stabilirea faptei ilicite constând în obstrucționarea accesului reclamantei la spațiu în perioada 5 noiembrie 2007 - 11 decembrie 2008, pe motiv că în cuprinsul acelei hotărâri nu există nicio referire la calea de acces pe care s-a reținut că pârâtele au obstrucționat accesul reclamantei și nici nu s-a analizat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 din perspectiva căii de acces convențional stabilită în favoarea S.C. A. S.R.L.

Recurentele arată că în dosarul nr. x/2007 în care s-a pronunțat decizia nr. 3761 din 11 decembrie 2008 s-a avut în vedere interzicerea accesului reclamantei prin punctul de intrare din str. x, fapt care, prin probele, susținerile și recunoașterile din prezenta cauză s-a dovedit a fi întemeiat, deoarece, în mod convențional, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997 s-a stabilit ca S.C. A. S.R.L. să intre în curtea interioară prin punctul din str. x.

Totodată, susțin că au fost apărate cu viclenie în acel dosar, în care nu s-a arătat că reclamanta și antreprenorul său au solicitat accesul prin str. x, deși aveau drept de acces doar prin str. x, iar instanța de recurs a admis cererea pe baza unor probe ce vizau exclusiv prima intrare.

Având în vedere, însă, recunoașterea ulterioară a reclamantei prin care admite că era îndreptățită să intre în curtea interioară doar prin str. x, recurentele solicită a se avea în vedere la soluționarea cauzei doar probele care vizează această cale de acces, cu reevaluarea autorității de lucru judecat prin raportare la probele administrate în dosarul nr. x/2007, în rejudecare după casarea cu trimitere, starea de fapt nefiind lămurită pe deplin.

2.4. O altă critică se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat atunci când instanța de apel a stabilit că sentința civilă nr. x/2012 a Judecătoriei sector 3 București face dovada faptei ilicite de obstrucționare a accesului reclamantei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentele susțin, în primul rând, că instanța de apel a invocat din oficiu această hotărâre, susținând punctul de vedere al reclamantei, fapt care contravine unui proces echitabil, egalității armelor și încalcă dreptul la apărare prevăzut de afrt. 6 CEDO.

Acceptând însă expunerea unui punct de vedere cu privire la această sentință, recurentele susțin că instanța de apel s-a pronunțat cu încălcarea art. 1201 și urm. C. civ. în ceea ce privește reținerea forței probante a considerentelor instanței care a pronunțat sentința civilă nr. x/2012 și care a avut la bază acte ale organului de executare ce au fost anulate prin sentința civilă nr. 709 din 18 ianuarie 2013 a Judecătoriei sectorului 3 București, pronunțată în dosarul nr. x/2012, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 530 din 17 iunie 2016 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

În consecință, recurentele solicită a se reține caracterul nelegal al hotărârii recurate din perspectiva fundamentării acesteia pe acte a căror nulitate absolută a fost constatată anterior de instanțele judecătorești. Se arată, prin urmare, că nicio probă nu dovedește considerentul instanței de apel conform căreia pârâtele au obstrucționat accesul reclamantei pe perioada 11 decembrie 2008 - 12 decembrie 2012.

În ceea ce privește perioada octombrie 2011 - decembrie 2012 recurentele susțin că decizia din apel face referire la fișele de intervenție ale organelor de poliție, însă procesele-verbale încheiate în această perioadă, și menționate în cuprinsul recursului, se referă la perioada în care magazinul x era în reconsolidare și renovare, când accesul era îngrădit de existența materialelor de construcție. Se susține, de asemenea, că din niciun înscris aflat la dosar nu se poate reține că pârâtele nu ar fi acordat reclamantei accesul la imobil în nicio zi din perioada octombrie 2011 - decembrie 2012, pe niciuna dintre căile de acces prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, respectiv prin gangul din Piața Unirii și prin punctul de intrare din str. x, ori că pretinsa faptă ilicită a avut un caracter de continuitate, fiind evocate în acest sens probele care atestă accesul reclamantei la imobil. În plus sunt enumerate înscrisurile care vizează anii 2009 și 2010 și care, din perspectiva pârâtelor nu au caracter probator, aspect reținut corect de prima instanță și se arată că în perioada 5 noiembrie 2005 - 1 ianuarie 2008 nu există probe la dosar din care să rezulte obstrucționarea accesului reclamantei.

Prin întâmpinare pârâtele au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.

În apărare se arată următoarele:

La data formulării cererii de chemare în judecată accesul pietonal din Piața Unirii nu era obstrucționat, împrejurare ce rezultă din actele depuse de reclamantă, astfel că reclamanta nu avea un interes născut, actual, legitim și personal pentru a putea solicita despăgubiri, astfel că motivul de recurs nu este fondat, dar nici circumscris prevederilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., greșit menționate, și nici pct. 9, nefiind indicate prevederile legale încălcate.

Principiul non reformatio in pejus este limitat la cazurile în care doar una dintre părțile procesuale înțelege să uzeze de calea de atac prevăzută de lege, astfel că, în speță, nu a fost încălcat.

Cu referire la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8, intimatele arată că sentința invocată reprezintă o probă în dosar, și nu actul juridic dedus judecății, însă nemulțumirea recurentei-reclamante o reprezintă constatarea instanței de apel potrivit căreia ulterior datei de 12 decembrie 2012 nu a mai existat nicio faptă ilicită a pârâtelor care să fi dus la obstrucționarea accesului la imobilul edificat de reclamantă. Chiar și așa, nemulțumirea recurentei-reclamante este total nefondată, deoarece prin hotărârea pronunțată la data de 12 decembrie 2012 instanța care a emis-o nu putea decât să rețină existența faptelor și împrejurărilor înregistrate până cel mai târziu la data pronunțării hotărârii, iar nu și a faptelor înregistrate după această dată. Mai mult, argumentația ulterioară dezvoltată de recurentă reprezintă o critică de netemeinicie, întemeiată pe o pretinsă greșită apreciere de către instanța de apel a probelor administrate în cauză, nicidecum o critică de nelegalitate, context în care acest motiv de recurs trebuie respins ca nefondat.

În legătură cu criticile vizând neacordarea despăgubirilor pentru spațiile publicitare, intimatele arată că sunt critici de netemeinicie, astfel că nu pot fi avute în vedere și că în mod corect a stabilit instanța de apel faptul că obiectul și cauza cererii de chemare în judecată au fost limitate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. la valoarea lipsei de folosință pentru spațiul comercial, nu și pentru spațiile de reclamă.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care s-a susținut de către recurenta-reclamantă că determinarea de către instanța de apel a cuantumului prejudiciului nu a fost motivată, intimatele au arătat că acest motiv de recurs a fost formulat exclusiv ca urmare a nemulțumirii acesteia generată de diminuarea cuantumului sumei acordate de instanță cu titlu de despăgubiri.

Astfel, contrar celor afirmate de recurentă, se arată că instanța de apel a motivat în limitele cerute de lege decizia sa de a avea în vedere prețul mediu pe an și suprafețe comparabile, raționamentul logico-juridic oferit de judecători fiind complet și suficient pentru a fi convinși de imparțialitatea, corectitudinea și legalitatea măsurii dispuse.

Intimatele au solicitat respingerea pretențiilor cerute pentru perioada 13 decembrie 2012 - 10 decembrie 2015, arătând că recurenta-reclamantă nu a administrat în cauză nicio probă indubitabilă din care să rezulte că în anii 2013, 2014 și 2015 i-a fost obstrucționat accesul la imobilul ilegal edificat. În plus, susțin că acest motiv de recurs vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii instanței de apel, motiv pentru care soluția care se impune este de respingere ca nefondat.

Nici critica privind diminuarea onorariilor de avocat nu a fost găsită întemeiată, prin decizia din apel nefiind încălcate dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

Față de recursul pârâtelor S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., reclamanta a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, anularea ca nemotivat a recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia.

A arătat în apărare că instanța de apel a soluționat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocata la termenul de judecată din data de 17 ianuarie 2018, iar invocarea acesteia în cadrul recursului este inadmisibilă. Astfel, instanța de apel, în mod temeinic și legal, a respins ca inadmisibilă excepția invocată, motivat de faptul că pârâtele nu au formulat apel împotriva soluției de respingere a acestei excepții de către prima instanță, prin încheierea de ședință din data de 24 octombrie 2011 care a dobândit, astfel, autoritate de lucru judecat. În plus, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a avut în vedere ambele aspecte în raport de care a fost invocată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, respectiv atât în ceea ce privește calitatea de proprietar asupra activului comercial, cât și din perspectiva lipsei titlului asupra construcției.

Pe de altă parte, pretinsa încălcare a limitelor autorizației de construire nr. și pretinsa nerespectare a dispozițiilor Legii nr. 51/1990 poate fi analizată în acest cadru procesual, în contextul în care autorizația de construire nr. x/13.10.1992 nu a fost invalidată în procedurile reglementate de lege, iar pretinsa nerespectare a prevederilor Legii nr. 51/1990 nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească.

În legătură cu prejudiciul, reclamanta arată că existența acestuia a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare intermediară, care a dispus pentru faza rejudecării stabilirea întinderii acestuia.

De asemenea, criticile invocate prin memoriul de recurs referitoare la faptul că reclamanta nu ar fi obținut vreodată venituri din închirierea locației au făcut obiectul recursurilor promovate de pârâte în primul ciclu procesual, recursuri care au fost însă anulate ca nemotivate.

Intimata-reclamantă arată, totodată, că aspectele referitoare la puterea de lucru judecat a deciziei nr. 3761 din 11 decembrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2007 au fost tranșate, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia instanței de casare prin care s-a admis excepția nulității recursurilor promovate de S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., motiv pentru care considerentele primei instanțe de apel referitoare la puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterior menționate se bucură de autoritate de lucru judecat.

Cu privire la motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind autoritatea de lucru judecat atunci când s-a stabilit că sentința civilă nr. 19382/12.12.2012 face dovada faptei ilicite de obstrucționare a accesului, intimata arată că acesta reprezintă o veritabilă critică de netemeinicie a deciziei recurate, astfel încât este inadmisibil.

Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate, a actelor și lucrărilor dosarului, raportat la dispozițiile legale incidente se vor reține următoarele:

1.1. Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanțele de judecată cu o cerere în despăgubiri, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâtelor S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A., în temeiul art. 998, 999 C. civ., invocându-se fapta ilicită a acestora din urmă, prin blocarea căilor de acces aflate în coproprietate forțată și perpetuă și astfel, împiedicarea accesului la spațiul său comercial, lipsind-o de posibilitatea exploatării lui potrivit destinației, fapt generator de prejudicii pentru reclamantă.

Motivele de recurs prin care s-a invocat încălcarea principiului disponibilității nu sunt incidente, deoarece instanța s-a pronunțat în limitele învestirii sale, așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, asupra căii de acces auto și de aprovizionare din str. x, chiar dacă acest conflict s-a extins pe durata soluționării dosarului și cu privire la partea din față a spațiului comercial, precum și cu privire la ușile de acces ale părții din spate a spațiului comercial, așa cum au reținut instanțele de fond.

Reclamanta nu a formulat nicio cerere de completare a acțiunii în care să prezinte această nouă situație de fapt și calificarea ei juridică, pentru a fi avută în vedere la analiza condițiilor răspunderii civile delictuale invocată în speță, nici în legătură cu spațiul publicitar, astfel că instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii sale, inclusiv din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, contrar celor afirmate de recurentă.

De asemenea, rolul activ, invocat de recurentă, de a stărui prin toate mijloacele legale la stabilirea situației de fapt este limitat de manifestarea de voință a părților, respectiv de principiul disponibilității, fără ca instanța de judecată să poată iniția cereri pe seama părților în litigiu.

În consecință, nu sunt fondate criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., nefiind incident nici pct. 7, întrucât decizia nu cuprinde afirmații contradictorii din perspectiva analizată.

1.2. A doua critică vizează încălcarea art. 296 teza II C. proc. civ. privind neînrăutățirea situației în propria cale de atac, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin aceea că prima instanță i-a acordat reclamantei despăgubiri pe perioada 11 mai 2007 - 18 martie 2013, iar instanța de apel, în rejudecare, a redus perioada până la 12 decembrie 2012, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Potrivit tezei a II-a art. 296 C. proc. civ., apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. Textul consacră principiul non reformatio in pejus, care presupune ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze, prin soluția dată de instanța de control judiciar, și nici în rejudecare, situația stabilită prin hotărârea atacată, soluție care poate fi pronunțată numai în favoarea acesteia.

Într-adevăr, din dispozitivul sentinței civile nr. 6221 din 21 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă rezultă că s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. C. S.A. fiind obligate, în solidar, la plata sumei de 9.786.399,61 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 11 mai 2007 - 18 martie 2013.

Cu toate acestea, din examinarea considerentelor care au stat la baza pronunțării acestei sentințe rezultă că în acest interval de timp au existat perioade în care instanța a apreciat că obstrucționarea reclamantei nu a avut loc, ori nu a fost probată. Astfel, în cuprinsul sentinței se reține că: perioada 5.11.2005 - 10.05.2007 este prescrisă; perioada 11.05.2007 - 11.12.2008 este probată; perioada 12.12.2008 - 20.03.2010 este neprobată; în perioada 21.03.2010 - 4.02.2011 reclamanta a avut acces; perioada 5.02.2011 - septembrie 2011 este neprobată, iar din octombrie 2011 până în martie 2013, fapta ilicită este din nou probată, fiind acoperit prin aceasta întreg intervalul menționat în dispozitiv.

În rejudecarea apelurilor după casarea cu trimitere, prin decizia atacată cu recurs, pârâtele au fost obligate, în solidar, la plata sumei de 7.686.859,20 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință aferentă perioadei 11.05.2007-12.12.2012.

Chiar dacă, aparent, din dispozitivele celor două hotărâri, perioada pentru care s-au acordat despăgubiri este mai mică în decizia din apel, în realitate, din observarea considerentelor care au stat la baza lor, rezultă că în apel s-a avut în vedere la acordarea despăgubirilor aproape dublul perioadei inițiale.

Pe de altă parte, aplicarea principiului menționat este limitată la cazurile în care calea de atac este exercitată doar de una din părți, a cărei situație juridică poate fi schimbată dacă altă parte, cu interese contrare, exercită, la rândul său, calea de atac, situație existentă în speța de față.

1.3. A treia critică, ce pune în discuție sentința civilă nr. 19.382 din 12 decembrie 2012 a Judecătoriei sectorului 3 București, este, greșit încadrată de recurentă pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece hotărârea respectivă constituie o probă din dosar, avută în vedere de către instanță în argumentarea considerentelor, și nu actul juridic dedus judecății, care să fie supus interpretării, motivul de recurs invocat referindu-se la încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Prin decizia atacată cu recurs, instanța de apel a reținut că, până la data de 12 decembrie 2012 când a fost pronunțată sentința civilă nr. 19382 a Judecătoriei Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2012, fapta ilicită constând în blocarea accesului pe terenul destinat căii de acces și aprovizionare din str. x este pe deplin probată prin procesele-verbale încheiate de BEJ E. în dosarul de executare nr. x/2011, precum și prin constatările instanței de judecată care a dispus continuarea executării silite în acest dosar, conform sentinței civile nr. 19382/12.12.2012.

Prin urmare