ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2320/2015

O primă critică vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O. Argumentându-și această critică, recurenta-pârâtă arată că în mod nelegal instanța de apel a respins cererea apelantei de amânare pentru lipsă de apărare în condițiile în care dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., precum și jurisprudenta în această materie au statuat ca statele membre trebuie să asigure dreptul la un proces echitabil, asigurând dreptul la apărare al părților care, în opinia Curții, trebuie să fie efectiv, nu protejat prin norme lipsite de eficiență. Consideră sub acest aspect recurenta că situația de a fi „abandonat" de către avocatul ales în cauză este o situație deosebită, care se încadrează în sintagma „temeinic motivate" consacrată de C. proc. civ. Se arată că, această cerere nu putea fi respinsă și potrivit principiului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorul are obligația de a stărui în aflarea adevărului și nicidecum în a „soluționa cu celeritate" cauzele, mai ales având în vedere complexitatea cauzei și caracterul devolutiv al apelului.

A doua critică vizează faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. Argumentându-și această critică recurenta-pârâtă consideră că judecătorii apelului, cu toate că au menționat în considerente că judecata se va face prin prisma dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., aceștia nu au analizat sub nicio formă apărările formulate de către recurentă prin întâmpinarea depusă și nici cu privire la obiecțiunile pertinente față de raportul de expertiză dispus în cauză, obiecțiuni respinse de către instanța de fond. Arată că această hotărâre este nemotivată sub aspectul stabilirii așa zisului prejudiciu, judecătorii apelului mărginindu-se la a motiva că recurenta ocupa imobilul fără titlu din anul 2004. Pe de altă parte, precizează recurenta, tot raportat la modalitatea de judecată a apelului, în limitele impuse de art. 292 alin. (2) C. proc. civ., că judecătorii apelului au încălcat astfel și dispozițiile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. care a dezvoltat o practică a Curții Europene potrivit căreia instanțele de judecată sunt obligate să procedeze la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților. Recurenta exemplifică făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene (Cauza Perez împotriva Franței, GC, cererea nr. 47287/1999, parg. 80, CEDH 2004-I, Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, parg. 59). Având în vedere calificarea căii de atac a recursului ca fiind extraordinară, recurenta arată că judecătorii apelului nu au motivat respingerea apărărilor efectuate de către apelantă la instanța de fond, iar prezenta cale de atac apare ca fiind făcută împotriva unei hotărâri care nu a analizat practice apărările și susținerile sale, parte căzută în pretenții.

Într-o a treia critică recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 49 și urm. C. proc. civ. Astfel, se arată, potrivit art. 49 și urm. C. proc. civ., că oricine are un interes poate interveni într-o pricină, face o cerere în fața instanței de fond până la încheierea dezbaterilor, cerere ce trebuie formulată în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată. Această cerere nu poate fi făcută în apel decât cu învoirea părților. Sub acest aspect consideră recurenta că instanța de apel a trecut peste toate aceste prevederi legale, introducând în cauză o persoană care a justificat un drept propriu, fără a face o cerere în acest sens, fără a se pune în discuție această cerere, fără a fi admisă în principiu, fără a se cere acordul apelantei.

În cadrul celei de-a patra critici se arată că instanța de apel la fel ca și instanța de fond au ignorat dispozițiile art. 485 și urm. C. civ., neobservând în raționamentele din considerente că imobilul situat în Șoseaua AA nr. 55, sector 2, București a fost folosit de către recurentă în baza acordului dat de către reclamantă ceea ce exclude orice formă de culpă a societății recurente în condițiile în care acest acord a fost exprimat în scris de către reclamanta SC A. SA, demonstrând faptul că reclamanta a înțeles să se lipsească de atributul folosinței dreptului de proprietate până la perfectarea actelor de înstrăinare către recurentă. Se arată că protocolul care consacră aceste drepturi ale SC B. SA a fost cenzurat de către instanțele judecătorești, iar Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu autoritate de lucru judecat că acest protocol nu este caduc, ceea ce exclude orice culpă a recurentei. În susținerea aceleiași critici se arată că, în raport de art. 485 C. proc. civ., în mod greșit instanțele de fond și apel nu au cercetat dacă la data la care SC B. SA a obținut în instanță validitatea protocolului i s-a confirmat buna credință care subzista încă de la data încheierii acestui protocol. Se arată că instanțele au ignorat probele administrate la instanța de fond, că nu s-au aplecat cu atenție asupra raportului juridic dedus judecății, încălcând dispozițiile legale în materia perceperii fructelor de către posesorul de bună credință. Consideră recurenta că cenzurarea de către instanțe a protocolului care validează dreptul de folosință a SC B. SA asupra imobilului, în paralel cu o hotărâre de evacuare obligă judecătorul să dispună măsuri în virtutea art. 129 C. proc. civ., care să lămurească adevărul, potrivit principiului fundamental care trebuie să guverneze orice proces.

A cincea critică vizează faptul că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire argumentarea juridică greșită a expertului desemnat ce a fundamentat întocmirea raportului de expertiză la instanța de fond, omologând o expertiză întocmită în baza HCGMB nr. 215 din 30 august 2006 care privește chiriile practicate de CGMB comercianților ce desfășoară activități comerciale. Argumentându-și această ultimă critică recurenta-pârâtă arată că expertul întocmește un raport de expertiză la care atașează fotografii din care rezultă identificarea unui teren plin de betoane și resturi de material, iar chiria pe mp se stabilește pentru terenuri ocupate pentru depozitarea mărfurilor, ambalajelor aferente activităților comerciale, acest act normativ neavând nicio legătură cu terenul „așa zis expertizat", actul normativ nefiind aplicabil în prezenta cauză. Intimatul C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La termenul din data de 5 decembrie 2013 recurenta-pârâtă a depus o cerere prin care a invocat un motiv de recurs de ordine publică, respectiv faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii în condițiile în care instanța a omis să analizeze condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale, încălcând astfel dispozițiile art. 998 C. civ. Argumentându-și această critică de nelegalitate recurenta arată că principalul aspect care trebuie analizat într-o acțiune prin care se solicită atragerea răspunderii delictuale, pretinzându-se contravaloarea lipsei de folosință cu privire la un imobil, este dacă pârâtul folosește imobilul în discuție, respectiv dacă împiedică folosirea acestuia de către reclamant, că în cauză nu s-a analizat nici un moment și nu au fost administrate probe din care să rezulte că recurenta a folosit terenul sau că a împiedicat în vreun fel folosința acestuia de către reclamantă în perioada vizată de prezenta acțiune, 6 mai 2008 - 15 februarie 2012, în condițiile în care accesul la acesta este liber și neîngrădit. Consideră recurenta că pentru verificarea acestor aspecte era necesar a fi administrate proba cu martori (care să ateste demolările realizate în anul 2007 precum și starea ulterioară a terenului), cercetarea la fața locului și orice alte probe care ar fi permis să se constate că nu există împiedicare din partea recurentei în exercitarea de către intimata-reclamantă a dreptului de folosință, accesul la acest teren fiind deschis. Se arată în acest sens următoarele: - reclamanta a demolat construcțiile și amenajările ridicate de pârâtă pe teren și care serveau activității comerciale desfășurată de recurentă, acestea constituind anexe ale fabricii de betoane aflat pe terenul proprietatea recurentei. De la acest moment, terenul nu a mai fost utilizabil în condițiile în care suprafața acestuia a rămas acoperită doar de moloz. Accesul pe terenul în discuție se poate face în mod liber încă din anul 2006, neexistând nici un obstacol care să împiedice intimata-reclamantă să își exercite dreptul de folosință asupra acestuia; - terenul a fost practic abandonat de către intimata-reclamantă în starea în care se afla la acel moment, după demolările întreprinse de aceasta; - după intrarea în posesia imobilului, ulterior pronunțării sentinței prin care contractul de închiriere a fost constatat ca fiind încetat prin denunțarea unilaterală, reclamanta a procedat la demolarea construcțiilor ridicate pe teren, a dezafectat și branșamentul de gaz metan și calea ferată uzinală care deserveau baza de producție (astfel cum rezultă din documentele depuse ca Anexele nr. 2, 3 și 4); - procesul-verbal din 6 mai 2008 (Anexa nr. 1) atestă că, la acel moment, pe teren nu mai existau nici un fel de construcții și că lipseau și porțiuni din gardul împrejmuitor, pe teren aflându-se resturi de moloz, cărămizi, beton, rezultate din demolarea construcțiilor. Astfel cum însăși reclamanta recunoaște în corespondența transmisă de către reprezentantul acesteia în anul 2008 (Anexa nr. 4), aceasta considerându-se proprietara construcțiilor și a bunurilor aflate în incintă, a procedat la dezafectarea și valorificarea acestora și la eliberarea terenului așa cum se menționează în acest proces-verbal, din gardul împrejmuitor lipseau porțiuni, astfel că proprietara putea și poate în orice moment să intre pe teren, în mod liber, neexistând nici un fel de piedică. Această situație a subzistat și ulterior acestui moment, accesul fiind neîngrădit, după cum se poate observa din fotografiile pe care Ie-a depus (Anexa nr. 6), reclamanta-intimată putând să intre pe acest teren, având acces la acesta și de pe un alt teren aflat în proprietatea sa; - reclamanta-intimată preferă să nu folosească acest teren care la acest moment este inutilizabil fiind acoperit cu moloz urmare a demolărilor realizate de aceasta acum 7 ani chiar de către aceasta, invocând în mod neîntemeiat pretinse încălcări ale dreptului de folosință. Astfel, consideră recurenta că, în mod nelegal, a fost obligată să achite contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, având în vedere că nu a mai folosit terenul după demolarea construcțiilor. Cu privire la inexistența faptei ilicite se arată că la momentul încheierii procesului-verbal din 6 mai 2008, pe teren nu mai existau amenajările și construcțiile ridicate de recurenta care constituiau anexe de funcționare a stației de betoane, aflate în proprietatea recurentei, astfel că aceasta nu mai avea nici un interes în utilizarea unui teren pe care nu mai existau construcțiile și utilajele care serveau realizării obiectului de activitate al recurentei. Conchide recurenta pârâtă, în sensul că, întrucât în prezenta cauză nu a fost stabilit aspectul esențial al folosirii terenului de către recurentă și al împiedicării folosirii de către intimata-reclamantă, nefiind administrate probe care să conducă la observarea neîndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii delictuale, în speță sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a ll-a C. proc. civ. care presupun casarea hotărârii recurate. Intimata-reclamantă SC A. prin administrator judiciar SP D. IPURL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității invocării motivului de recurs de ordine publică, iar pe fond, a solicitat respingerea motivului de recurs de ordine publică, ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. 1. Prima critică este nefondată. Astfel, parcursul procesual al judecării apelului relevă faptul că la termenul din data de 26 octombrie 2013 apelanta-pârâtă a formulat cerere de amânare pentru lipsă de apărare nemotivată în raport de art. 156 alin. (1) C. proc. civ., situație în raport de care, în mod judicios, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor alin. (2) al aceluiași text de lege. Astfel, raționamentul instanței este în acord cu legea și nu încalcă dispozițiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O. Tot în cadrul primei critici este de reținut că invocarea încălcării de către instanță a principiului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. este impropriu întrucât acest text de lege vizează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului din perspectiva evaluării pertinenței și concludentei probatoriului administrat cu limitările prevăzute de alin. (5 1 ) al aceluiași articol, părțile neputând invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. 2. Cea de-a doua critică urmează a fi respinsă ca nefondată față de faptul că instanța de control judiciar, reținând că măsura dispusă cu autoritate de lucru judecat cu privire la evacuarea recurentei-pârâte de pe proprietatea intimatei-reclamante, a răspuns implicit în mod unitar la apărările recurentei-pârâte formulate prin întâmpinare și prin obiecțiunile la raportul de expertiză care tindeau să aducă în discuție o cerere străină cauzei, respectiv o cerere de revendicare. De reținut în cadrul acestei critici este și faptul că instanța de apel s-a pronunțat cu privire la obiecțiunile la raportul de expertiză, în sensul că prin încheierea pronunțată la data de 18 mai 2011 a dispus refacerea raportului de expertiză. 3. Cea de-a treia critică nu poate, de asemenea, fi primită întrucât introducerea în cauză a lui C. a fost dispusă urmare a încheierii contractului de cesiune din 7 mai 2012 prin care societatea reclamantă a cesionat persoanei fizice întreaga creanță izvorâtă din sentința nr. 6296 din 9 mai 2012 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010. Astfel, intimatul C. a preluat calitatea procesuală a intimatei-reclamante, aceasta păstrându-și însă calitatea de parte în proces față de existența în patrimoniul său a obligației de plată a sumei reprezentând cheltuielile de judecată stabilite prin sentința apelată și care nu au format obiectul cesiunii. 4. Nici cea de-a patra critică formulată prin raportare la art. 485 și urm. C. proc. civ. nu poate fi primită în raport de faptul că prin sentința nr. 11621 din 3 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, devenită irevocabilă prin decizia nr. 1551 din 5 mai 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele au statuat, cu autoritate de lucru judecat asupra dreptului recurentei de a folosi imobilul în litigiu în condițiile în care au dispus evacuarea recurentei-pârâte de pe terenul proprietatea intimatei-reclamante, reținând că invocarea oricărui titlu de către aceasta este lipsit de relevanță în cauză „având în vedere că obiectul cauzei nu îl reprezintă o cerere în revendicare astfel încât instanța să fie obligată să compare cele două titluri". Cât privește cea de-a cincea și ultima critică, aceasta va fi respinsă față de faptul că recurenta-pârâtă nu a mai formulat obiecțiuni după refacerea raportului de expertiză ca urmare a obiectiunilor părților și de faptul că instanța a soluționat apelul în condițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Motivul suplimentar de recurs formulat de recurentă prin raportare la art. 306 alin. (2) C. proc. civ. nu poate fi asimilat unui motiv de recurs de ordine publică, astfel cum pretinde recurenta - în condițiile în care argumentația adusă în susținere readuc spre analiză situația de fapt și probatoriile administrate. În condițiile în care aspectul de nelegalitate invocat nu poate fi încadrat în art. 304 pct. 5 din perspectiva art. 306 alin. (2) C. proc. civ., acest motiv de recurs este depus cu încălcarea art. 303 alin. (1) C. proc. civ., fiind tardiv formulat. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.