ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4486/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 8329,

pronunțată la data de 13 decembrie 2000, în dosarul nr. 2636/1999, secția

comercială a Tribunalului București a admis acțiunea principală formulată de

reclamanta, V.S. în contradictoriu cu pârâta, SC A.S.N.S. SRL București, cu

consecința obligării acesteia să-i plătească suma de 37.466.445 lei,

reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în

București, în perioada 1 februarie 1999 – 31 aprilie 1999 și a sumei de

6.130.984 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, respingând, ca neîntemeiată,

cererea reconvențională prin care reclamanta reconvențională a solicitat

obligarea pârâtei-reconvenționale la plata contravalorii îmbunătățirilor

efectuate în spațiul comercial; recunoașterea unui drept de retenție asupra

acestui spațiu până la achitarea sumei reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor și obligarea sa de a nu închiria spațiul, timp de trei ani,

pentru același fel de comerț, piese și accesorii auto.

Spre a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut, în esență, că pârâta a continuat să folosească spațiul

închiriat și după expirarea termenului de valabilitate al contractului de

închiriere, astfel că pentru perioada 1 februarie 1998 – 31 aprilie 1999 lipsa

de folosință a acestuia însumează 37.466.445 lei, conform raportului de

expertiză efectuat în cauză a cărui variantă a omologat-o, iar, conform

expertizei tehnice, pârâta a efectuat lucrări curente, absolut necesare

desfășurării activității sale comerciale pentru care nu a cerut și nu a obținut

acordul reclamantei și lucrări legate de îmbunătățirea spațiului închiriat

conform obligației stipulate la art. 5 lit. c) din contractul de închiriere din

19 martie 1992, lucrările de reparare a imobilului efectuându-se, anterior

intrării imobilului în proprietatea reclamantei.

Apelurile declarate de părți

împotriva sentinței tribunalului au fost respinse, ca nefondate, de secția a

V-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia nr. 92, pronunțată la

data de 19 aprilie 2002, în dosarul nr. 457/2001.

Pentru a pronunța această decizie

instanța de apel, raportând motivele invocate de apelante probelor administrate

și dispozițiilor legale incidente în speță, a apreciat ca fiind corect reținută

de instanța de fond varianta propusă de expertul contabil în stabilirea

contravalorii lipsei de folosință solicitată prin cererea principală și că, în

lipsa raporturilor contractuale între părți dat fiind că locator a fost în

contractul de închiriere R.V. nu reclamanta-pârâtă reconvențională, pretențiile

și cererile adiacente acestora, formulate pe cale reconvențională, sunt

neîntemeiate iar, conform art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală se

stabilește în sarcina celui căzut în pretenții.

Împotriva deciziei pronunțată în

apel a formulat recurs apelanta pârâtă-reclamantă reconvențională, SC A.N.S.B.P.

SRL, invocând ca temei de drept al cererii sale prevederile art. 304 pct. 6, pct.

8 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a arătat,

în esență, că instanța a acordat, cu titlu de lipsă de folosință, o sumă mai

mare decât cea solicitată de reclamantă prin cererea introductivă; a

interpretat, greșit, probele administrate constând în înscrisuri,

interogatorii, expertize, iar hotărârea pronunțată este nelegală, cu referire

la respingerea cererii vizând obligația reclamantei de a mai închiria în viitor

spațiul în litigiu pentru aceeași activitate comercială și la aplicarea și

interpretarea art. 274 C. proc. civ., critici care se încadrează în motivele

prevăzute de art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ., recurenta nedezvoltând,

conform cerințelor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.,

motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Secția comercială a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, prin decizia nr. 1099, pronunțată la data de 24 martie

2004, în dosarul nr. 1898/2002, a respins, ca tardiv, recursul declarat de

apelanta pârâtă-reclamantă-reconvențională, împotriva deciziei pronunțată în

apel, cu motivarea că această cerere, formulată la data de 9 iulie 2002, nu

respectă, față de data comunicării deciziei : 21 iulie 2002, termenul prevăzut

de art. 301 C. proc. civ.

Investită cu soluționarea

contestației în anularea deciziei pronunțată în recurs, secția comercială a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1629, pronunțată la data

de 9 martie 2005, a admis această cerere, a anulat menționata decizie și a

fixat termen pentru judecarea recursului, reținând că, din eroare, instanța de

casație nu a observat că dovada comunicării deciziei, care poartă ultima dată

ca fiind 24 iunie 2002, a fost returnată fără confirmare de primire cu

mențiunea agentului procedural că societatea destinatară este mutată de la

adresă.

Judecând recursul, pe fond, Curtea

constată că motivele invocate în susținerea acestei cereri sunt neîntemeiate.

Astfel, având în vedere că prin

soluția de respingere a apelurilor instanța de control judiciar nu a avut a se

pronunța asupra fondului cererii principale și cererii reconvenționale și deci

nu a acordat mai mult decât s-a solicitat cu titlu de lipsă de folosință prin

cererea principală, cum, eronat, susține recurenta, se constată că motivul

prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., nu-și găsește justificare în speță.

Este de observat că menținerea

soluției de respingere a cererii formulată pe cale reconvențională de obligare

a reclamantei de a nu închiria, timp de 3 ani, spațiul în litigiu pentru

același comerț, apare ca fiind legală, în lipsa unor prevederi contractuale

referitoare la aceasta sau a dovezii existenței unei concurențe neloiale în

care reclamanta să fie implicată și că instanța de apel nu a acordat prin

decizia atacată cheltuieli de judecată iar prin evocarea principiului culpei

procesuale, statornicit prin dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cu

referire la cheltuielile de judecată acordate de instanța de fond în cauză, aceasta

a făcut o corectă interpretare a acestor dispoziții legale.

Așa fiind, în temeiul art. 312 alin.

(1) teza 2 C. proc. civ., Curtea va respinge, ca nefondat recursul declarat în

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC A.N.S.B.P. SRL București, împotriva deciziei nr. 92 din 19 aprilie 2002,

pronunțată de secția comercială a Curții de Apel București, ca nefondat.

I

revocabilă

.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 octombrie 2005.