ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2448/2005
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2448/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
La data de 31 ianuarie 2003,
reclamanta SC A.T. SA București a chemat în judecată A.P.A.P.S., pentru ca prin
hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună obligarea
pârâtei la plata în echivalent lei a sumei de 34.442 dolari S.U.A.,
reprezentând cuantumul lipsei de folosință a unui spațiu imobiliar ocupat fără
titlu de către aceasta, precum și a dobânzii legale, începând cu data sesizării
instanței de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a
arătat că pârâta a ocupat un spațiu în suprafață de 3826,95 mp situat pe str. Lipscani,
în calitate de chiriaș, în baza contractului de închiriere din 12 ianuarie
2000.
Contractul a fost prelungit prin
tacita relocațiune.
Cu adresa din 27 noiembrie 2001,
reclamanta a solicitat pârâtei să elibereze spațiul.
Pârâta nu s-a conformat concediului,
folosind spațiul în continuare, fără a mai plăti nici o sumă ca preț al
folosinței.
În cauză a fost efectuată o
expertiză contabilă.
Prin sentința nr. 14628 din 19
noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis
acțiunea precizată și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de
1.186.832.912 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, precum și
dobânda legală de la data introducerii acțiunii și până la data plății
efective.
S-a reținut că probatoriul
administrat în cauză a dovedit nepredarea spațiului la încetarea locațiunii
prin concediul dat de reclamantă, precum și întinderea pagubei produse acesteia
prin lipsirea de folosință a spațiului în discuție.
Împotriva hotărârii primei instanțe
pârâta a declarat apel, criticile privind greșita aplicare a legii.
Curtea de Apel București, secția a
VI-a comercială, prin decizia nr. 450 din 17 septembrie 2004, a respins apelul
ca nefondat.
În motivarea acestei hotărâri,
instanța de control judiciar a reținut că la data de 12 ianuarie 2001,
contractul de închiriere și-a încetat valabilitatea.
Contractul a fost prelungit pe baza
tacitei relocațiuni până la data de 31 decembrie 2001, situație de fapt
necontestată de părți.
După această dată pârâta a mai
folosit spațiul până la data de 15 ianuarie 2002, fără acordul reclamantei.
Pârâta susține că a eliberat spațiul
la data de 31 decembrie 2001, fără a aduce nici un fel de dovezi în sprijinul
acestei afirmații.
Împotriva acestei din urmă hotărâri
pârâta a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susținut că în mod greșit
instanța a reținut că spațiul a fost folosit și ulterior datei de 31 decembrie
2001, fără acordul intimatei, până la data de 15 ianuarie 2002, fără a avea în
vedere nota de constatare încheiată anterior procesului verbal încheiat de
reclamantă cu B.C.R., precum și adresa pârâtei prin care comunica intenția
rezilierii contractului și, în sfârșit, adresa nr. XXI/10253 din 5 decembrie
2001, prin care B.C.R. notifica că, începând cu data de 1 ianuarie 2002,
consideră contractul de închiriere reziliat. În fine, instanța nu a avut în
vedere că H.G. nr. 1021/2001 și Protocolul nr. 9022 din 29 octombrie 2001, din
care rezultă că de la data menționată pârâta a avut sediul în alt imobil.
De asemenea, plata utilizaților nu
face dovada recunoașterii folosirii spațiului în continuare de către pârâtă.
Totodată, din convenția de dare în
plată din 28 decembrie 2001, rezultă că pârâta nu a avut oferte sau intenția de
închiriere.
În concluzie, pârâta a solicitat
admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii
apelului declarat de aceeași parte și respingerea acțiunii reclamantei.
Recursul este nefondat, pentru
considerentele ce se vor arăta în continuare:
În timp ce procesul verbal încheiat
cu B.C.R. dovedește că la data închirierii acestuia imobilul în litigiu nu era
eliberat în totalitate, înscrisurile invocate de pârâtă nu-l infirmă, nefăcând
dovada eliberării spațiului la data de 31 decembrie 2001 sau anterior acestei
date, cum se susține.
Ca atare, întemeiat în baza
probatoriului administrat, instanțele au apreciat cu privire la păgubirea
reclamantei prin lipsa de folosință a spațiului proprietatea acesteia, ocupat
fără titlu, ulterior concediului, de către pârâtă.
Întinderea prejudiciului a fost
corect stabilită prin expertiza contabilă efectuată în cauză, având ca element
de cuantificare chiriile practicate în zonă.
Afectarea unui atribut al dreptului
de proprietate de către pârâtă prezumă păgubirea reclamantei, fără a mai fi
necesare alte dovezi. Numai întinderea pagubei trebuie stabilită, ceea ce în
cauză a avut loc.
Ca atare, admițând acțiunea
reclamantei, prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
Respingând apelul și menținând
hotărârea primei instanțe, instanța de control judiciar a pronunțat o hotărâre
nesupusă cazului de modificare, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
invocat de pârâtă în recurs.
În consecință, pentru considerentele
ce preced, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 450 din 17
septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.
I
revocabilă
.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 7 aprilie 2005.