ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4028/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 4329 din 24 octombrie 2005, a admis excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 1 aprilie – 30 iunie 2002. A fost respinsă, ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A.F.I. cu sediul social în București împotriva pârâtei SC T.P.C. SRL cu sediul social în București, având ca obiect plata chiriei și penalităților pentru perioada indicată anterior. De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea pentru pretențiile aferente perioadei 1 iulie 2002 – 30 aprilie 2005. În fundamentarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că prin H.C.G.M.B.

nr. 59/1997, C.G.M.B. a aprobat încheierea de contracte de colaborare pentru repararea, modernizarea și exploatarea spațiilor cu altă destinație decât locuință aflate în administrarea consiliului, cu agenți economici care funcționează în exclusivitate în spațiile respective. Ulterior, prin dispoziția nr. 778 din 15 ianuarie 1998 Primarul General al Municipiului București a dispus încetarea de drept a contractelor de închiriere sau asociere cu Primăria Municipiului București ale căror clauze au fost încălcate și s-a prevăzut pentru utilizatorii spațiilor cu altă destinație care nu au contracte directe și investesc în lucrări de construcții și instalații, posibilitatea folosinței în continuare a spațiilor, în schimbul plății unei chirii calculate conform H.C.G.M.B.

nr. 59/1997, pe fișe de calcul. În acest cadru a fost analizată cu prioritate excepția invocată din oficiu, reținându-se că în speță se aplică termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, care curge distinct pentru sumele datorate în fiecare lună, conform art. 12 din decret. Pe fondul cauzei, s-a apreciat că între părți nu există raporturi contractuale, în acest caz contravaloarea folosinței spațiului va fi recuperată decât cel mult pe tărâm delictual, lipsind premisa unor raporturi decurgând dintr-un contract încheiat de părți. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 379 din 23 iunie 2006, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A.F.I.

– București împotriva sentinței comerciale nr. 4329 din 24 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 3740/2005, în sensul că a desființat în parte hotărârea apelată și a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru judecarea în fond a cererii privind lipsa de folosință a spațiului pentru perioada 11 iulie 2002 – 30 aprilie 2005. De asemenea, au fost menținute celelalte dispoziții ale instanței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a stabilit că deși s-a motivat respingerea acțiunii pentru că între părți nu a existat contract de închiriere, totuși s-a reținut că pârâta utilizează spațiul cu altă destinației situat la adresa indicată, din luna aprilie 2002 și refuză în mod nejustificat să achite sumele datorate cu titlu de contravaloare lipsă de folosință.

Reclamanta a solicitat contravaloare lipsă de folosință și nu chirie. Această abordare a obiectului cererii cu care a fost investită instanța echivalează practic cu o necercetare a fondului cauzei, care determină trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea analizării contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 11 iulie 2002 – 30 aprilie 2005. Împotriva deciziei comerciale nr. 379 din 23 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a promovat recurs reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. București, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea recursului și constatarea că dreptul material la acțiune al reclamantei nu s-a prescris în ceea ce privește perioada 1 aprilie 2002 – 30 iunie 2002 și ca o consecință să fie trimisă cauza spre rejudecare, fiind invocat ca temei de drept art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. Înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, recursul declarat de reclamantă urmând a fi respins pentru următoarele considerente. Din verificarea întregii documentații existente, apare fără echivoc că reclamanta A.F.I. – București, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 iulie 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a solicitat obligarea pârâtei SC T.P.C. SRL București la plata sumei de 55.668,76 dolari S.U.A.

plătibili în lei la cursul zilei de la data punerii în executare a titlului judecătoresc, sumă ce reprezintă contravaloarea folosinței spațiului și penalității de întârziere pentru perioada 1 aprilie 2002 – 30 aprilie 2005. Ulterior, la data de 14 septembrie 2005, aceiași reclamantă și-a precizat acțiunea și a depus calculele efectuate în lei, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 159.886,24 lei Ron, menținând argumentarea inițială că reprezintă contravaloarea folosință spațiu și penalități corespunzătoare, totul pentru perioada 1 aprilie 2002 – 30 aprilie 2005. Instanțele judecătorești anterioare printr-o completă și integrală apreciere a probelor au stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părți, cu întinderea drepturilor și obligațiilor ce decurg din folosința spațiului, precum și cadrul legal aplicabil litigiului de natură comercială.

Nu poate fi primită teza acreditată de recurentă conform căreia trebuia făcută distincția între prescripția de drept comun reglementată de Decretul nr. 168/1958 și prescripția specială aplicabilă în materia creanțelor bugetare, iar în cauză s-ar regăsi dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale, drept ce se prescrie în termen de 5 ani. Amplu documentat și bine argumentat s-a apreciat de ambele instanțe că între părți nu există raporturi contractuale, iar actele administrative invocate de reclamantă stabilesc numai cadrul în care urmau să se încheie contractele de colaborare cu privire la spațiile cu destinație comercială. Așa cum s-a expus anterior, prin verificarea obiectului cererii de chemare în judecată, în esență reclamanta a urmărit realizarea unor creanțe care izvorăsc din folosința spațiului în litigiu.

În recuperarea sumelor de bani pretinse, guvernează termenele instituite prin Decretul nr. 167/1958. Este unanim admis că termenul general de prescripție de 3 ani este aplicabil raporturilor civile obligaționale, celor care au în conținutul lor drepturi de creanță și îndatoririle corelative. Conform art. 3 alin. (1) raportat la art. 12 din Decretul nr. 167/1958 „termenul prescripției este de 3 ani” și el curge distinct pentru sumele datorate în fiecare lună de către pârâtă (G.B., drept civil român ediția a X-a revăzută și adăugită, E.U.J. București, 2005 pg. 271). Astfel operează pe deplin prescripția dreptului la acțiune pentru pretențiile reclamantei aferente perioadei 1 aprilie – 30 iunie 2002. Rațiunile juridice expuse, în contextul probator administrat în cauză, demonstrează că a fost just apreciată situația de fapt și de drept, urmând a respinge, ca nefondat, recursul reclamantei, nefiind întrunite nici una din cererile dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ., menținând ca legală și temeinică decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI București – A.F.I. București, împotriva deciziei nr. 379 din 23 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 decembrie 2006.