ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4028/2006

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4028/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 4329 din 24 octombrie 2005, a

admis excepția prescripției parțiale a dreptului la acțiune pentru pretențiile

aferente perioadei 1 aprilie – 30 iunie 2002. A fost respinsă, ca prescrisă,

acțiunea formulată de reclamanta A.F.I. cu sediul social în București împotriva

pârâtei SC T.P.C. SRL cu sediul social în București, având ca obiect plata

chiriei și penalităților pentru perioada indicată anterior.

De asemenea, a fost respinsă,

ca neîntemeiată, acțiunea pentru pretențiile aferente perioadei 1 iulie 2002 –

30 aprilie 2005.

În fundamentarea acestei

soluții, instanța de fond a reținut că prin H.C.G.M.B. nr. 59/1997, C.G.M.B. a

aprobat încheierea de contracte de colaborare pentru repararea, modernizarea și

exploatarea spațiilor cu altă destinație decât locuință aflate în administrarea

consiliului, cu agenți economici care funcționează în exclusivitate în spațiile

respective.

Ulterior, prin dispoziția nr.

778 din 15 ianuarie 1998 Primarul General al Municipiului București a dispus

încetarea de drept a contractelor de închiriere sau asociere cu Primăria

Municipiului București ale căror clauze au fost încălcate și s-a prevăzut

pentru utilizatorii spațiilor cu altă destinație care nu au contracte directe

și investesc în lucrări de construcții și instalații, posibilitatea folosinței

în continuare a spațiilor, în schimbul plății unei chirii calculate conform H.C.G.M.B.

nr. 59/1997, pe fișe de calcul.

În acest cadru a fost

analizată cu prioritate excepția invocată din oficiu, reținându-se că în speță

se aplică termenul general de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

care curge distinct pentru sumele datorate în fiecare lună, conform art. 12 din

decret.

Pe fondul cauzei, s-a

apreciat că între părți nu există raporturi contractuale, în acest caz

contravaloarea folosinței spațiului va fi recuperată decât cel mult pe tărâm

delictual, lipsind premisa unor raporturi decurgând dintr-un contract încheiat

de părți.

Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 379 din 23 iunie 2006, a admis

apelul declarat de apelanta-reclamantă A.F.I. – București împotriva sentinței

comerciale nr. 4329 din 24 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, în dosarul nr. 3740/2005, în sensul că a desființat în parte

hotărârea apelată și a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru

judecarea în fond a cererii privind lipsa de folosință a spațiului pentru

perioada 11 iulie 2002 – 30 aprilie 2005. De asemenea, au fost menținute celelalte

dispoziții ale instanței.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a stabilit că deși s-a motivat respingerea acțiunii pentru că

între părți nu a existat contract de închiriere, totuși s-a reținut că pârâta

utilizează spațiul cu altă destinației situat la adresa indicată, din luna

aprilie 2002 și refuză în mod nejustificat să achite sumele datorate cu titlu

de contravaloare lipsă de folosință. Reclamanta a solicitat contravaloare lipsă

de folosință și nu chirie.

Această abordare a

obiectului cererii cu care a fost investită instanța echivalează practic cu o

necercetare a fondului cauzei, care determină trimiterea cauzei spre

rejudecare, în vederea analizării contravalorii lipsei de folosință pentru

perioada 11 iulie 2002 – 30 aprilie 2005.

Împotriva deciziei

comerciale nr. 379 din 23 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a comercială, a promovat recurs reclamantul C.G.M.B. – A.F.I. București,

care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și

netemeinicie, solicitând admiterea recursului și constatarea că dreptul

material la acțiune al reclamantei nu s-a prescris în ceea ce privește perioada

1 aprilie 2002 – 30 iunie 2002 și ca o consecință să fie trimisă cauza spre

rejudecare, fiind invocat ca temei de drept art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ.

Înalta Curte, analizând

materialul probator administrat în cauză, raportat la criticile aduse în

cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, recursul declarat de

reclamantă urmând a fi respins pentru următoarele considerente.

Din verificarea întregii

documentații existente, apare fără echivoc că reclamanta A.F.I. – București,

prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11 iulie 2005 pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a solicitat obligarea

pârâtei SC T.P.C. SRL București la plata sumei de 55.668,76 dolari S.U.A.

plătibili în lei la cursul zilei de la data punerii în executare a titlului

judecătoresc, sumă ce reprezintă contravaloarea folosinței spațiului și

penalității de întârziere pentru perioada 1 aprilie 2002 – 30 aprilie 2005.

Ulterior, la data de 14

septembrie 2005, aceiași reclamantă și-a precizat acțiunea și a depus calculele

efectuate în lei, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei de 159.886,24 lei

Ron, menținând argumentarea inițială că reprezintă contravaloarea folosință

spațiu și penalități corespunzătoare, totul pentru perioada 1 aprilie 2002 – 30

aprilie 2005.

Instanțele judecătorești

anterioare printr-o completă și integrală apreciere a probelor au stabilit

adevăratele raporturi juridice dintre părți, cu întinderea drepturilor și

obligațiilor ce decurg din folosința spațiului, precum și cadrul legal

aplicabil litigiului de natură comercială.

Nu poate fi primită teza

acreditată de recurentă conform căreia trebuia făcută distincția între

prescripția de drept comun reglementată de Decretul nr. 168/1958 și prescripția

specială aplicabilă în materia creanțelor bugetare, iar în cauză s-ar regăsi

dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale, drept ce se prescrie

în termen de 5 ani.

Amplu documentat și bine

argumentat s-a apreciat de ambele instanțe că între părți nu există raporturi

contractuale, iar actele administrative invocate de reclamantă stabilesc numai

cadrul în care urmau să se încheie contractele de colaborare cu privire la spațiile

cu destinație comercială.

Așa cum s-a expus anterior,

prin verificarea obiectului cererii de chemare în judecată, în esență

reclamanta a urmărit realizarea unor creanțe care izvorăsc din folosința

spațiului în litigiu. În recuperarea sumelor de bani pretinse, guvernează

termenele instituite prin Decretul nr. 167/1958. Este unanim admis că termenul

general de prescripție de 3 ani este aplicabil raporturilor civile

obligaționale, celor care au în conținutul lor drepturi de creanță și

îndatoririle corelative. Conform art. 3 alin. (1) raportat la art. 12 din Decretul

nr. 167/1958 „termenul prescripției este de 3 ani” și el curge distinct pentru

sumele datorate în fiecare lună de către pârâtă (G.B., drept civil român ediția

a X-a revăzută și adăugită, E.U.J. București, 2005 pg. 271). Astfel operează pe

deplin prescripția dreptului la acțiune pentru pretențiile reclamantei aferente

perioadei 1 aprilie – 30 iunie 2002.

Rațiunile juridice expuse,

în contextul probator administrat în cauză, demonstrează că a fost just

apreciată situația de fapt și de drept, urmând a respinge, ca nefondat,

recursul reclamantei, nefiind întrunite nici una din cererile dispozițiilor art.

304 C. proc. civ., menținând ca legală și temeinică decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI București – A.F.I. București,

împotriva deciziei nr. 379 din 23 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 7 decembrie 2006.