ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 518/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 12520 din 21 noiembrie 2000, Judecătoria Sector 4 București a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată la termenul din 21 noiembrie 2000, a admis în parte acțiunea, a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 70309/1982, a obligat pârâta la plata sumei de 13.769.164 lei reprezentând chirie și la plata sumei de 2.846.859 lei reprezentând TVA către reclamantă și a respins capătul de cerere privind plata penalităților. Împotriva acestei hotărâri ambele părți au declarat apel. Prin decizia civilă nr. 138 din 18 mai 2001 a fost admis apelul, desființată sentința civilă nr. 12520 din 21 noiembrie 2000 a Judecătoriei Sector 4 București și cauza reținută spre soluționare în fond.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Secției a VI-a Comercială a Tribunalului București sub nr. 5704/2001. Prin sentința comercială nr. 2719 din 8 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 7.561.387 lei reprezentând chirie pe perioada mai 1999 – mai 2000, a fost respins capătul de cerere referitor la plata penalităților de întârziere și TVA și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 5.000.000lei. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că pârâta a folosit spațiul închiriat în perioada mai 1999 – mai 2000 însă nu și-a îndeplinit obligația de a achita contravaloarea chiriei, respectiv suma de 7.561.387 lei astfel cum reiese din concluziile raportului de expertiză.

În ceea ce privește penalitățile și taxa pe valoarea adăugată s-a reținut că în contractul dintre părți nu există nici o clauză în acest sens, iar Legea nr. 5/1973 a fost abrogată în anul 1996. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termenul legal, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ., ambele părți, înregistrat pe rolul Secției a V-a Comercială a Curții de Apel București sub nr. 4502/2005 și prin decizia comercială nr. 245 din 12 mai 2006 s-au respins, ca nefondate, apelurile. În fundamentarea soluției, instanța a reținut că deși reclamanta precizează în apel că temeiul de drept al cererii sale îl reprezintă H.C.M. nr. 860/1973, în baza căreia a solicitat majorări de întârziere nu a inclus în contractul negociat cu pârâta nici o clauză în acest sens.

În ceea ce privește apelul pârâtei a reținut că reclamanta i-a comunicat, începând cu anul 1999, suma solicitată cu titlu de chirie și TVA aferent, însă pârâta nu a contestat aceste solicitări. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs reclamanta A.F.I. invocând în condițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nelegalitatea soluției. În motivarea recursului s-a susținut că deși prin contract nu s-a prevăzut o clauză penală, majorările de întârziere trebuiau acordate în temeiul H.C.M. nr. 860/1973 care prevedea calcularea unor majorări de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere în cazul neplății la scadență a chiriei datorate pentru suprafețele din fondul locativ de stat având altă destinație decât aceea de locuință, că TVA-ul trebuia aplicat operațiunilor de prestări servicii în temeiul Legii nr. 345/2002 iar majorările de întârziere datorate pentru neachitarea lunară a TVA-ului în temeiul H.G.

nr. 21/1998, H.G. nr. 354/1999, H.G. nr. 564/2000, H.G. nr. 1043/2001, H.G. nr. 874/2002, H.G. nr. 1513/2002, O.G. nr. 61/2002, O.G. nr. 39/2003, O.G. nr. 92/2003. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul nu este fondat. Instanța de apel a reținut corect că nu se poate acorda taxa pe valoarea adăugată și majorări de întârziere pentru neachitarea chiriei și a TVA-ului întrucât nu s-a convenit în acest sens prin contractul încheiat de părți. Nimic nu a împiedicat părțile ca după modificările legislative succesive intervenite după anul 1990 să renegocieze clauzele contractului, ori să încheie acte adiționale care să justifice pretențiile ulterioare.

Aplicarea penalităților în temeiul legii, conform opiniei recurentei, ar contraveni atât principiului libertății contractuale cât și naturii juridice a clauzei penale. De altfel, cererea reclamantei de a se constata în apel și respectiv în recurs că temeiul de drept al cererii sale îl reprezintă H,C,M, nr. 860/1973, Legea nr. 345/2002 și dispozițiile H.G. nr. 21/1998, H.G. nr. 354/1999, H.G. nr. 564/2000, H.G. nr. 1043/2001, H.G. nr. 874/2002, H.G. nr. 1513/2002, O.G. nr. 61/2002, O.G. nr. 39/2003, O.G. nr. 92/2003 echivalează cu o cerere nouă, care apare ca nelegală în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., coroborate cu art. 316 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse se apreciază că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanțele făcând o corectă aplicare a legii. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că acesta nu are corespondență în dezvoltarea în fapt a criticii invocate. Așa fiind, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.F.I. București, împotriva deciziei nr. 245 din 12 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi 2 februarie 2007.