ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 518/2007

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 518/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 12520

din 21 noiembrie 2000, Judecătoria Sector 4 București a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantei invocată la termenul din 21 noiembrie

2000, a admis în parte acțiunea, a dispus rezilierea contractului de închiriere

nr. 70309/1982, a obligat pârâta la plata sumei de 13.769.164 lei reprezentând

chirie și la plata sumei de 2.846.859 lei reprezentând TVA către reclamantă și

a respins capătul de cerere privind plata penalităților.

Împotriva acestei hotărâri

ambele părți au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 138

din 18 mai 2001 a fost admis apelul, desființată sentința civilă nr. 12520 din

21 noiembrie 2000 a Judecătoriei Sector 4 București și cauza reținută spre

soluționare în fond.

Cauza s-a înregistrat pe

rolul Secției a VI-a Comercială a Tribunalului București sub nr. 5704/2001.

Prin sentința comercială nr.

2719 din 8 iunie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a fost admisă în parte cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată, a fost

obligată pârâta la plata sumei de 7.561.387 lei reprezentând chirie pe perioada

mai 1999 – mai 2000, a fost respins capătul de cerere referitor la plata

penalităților de întârziere și TVA și a fost obligată pârâta la plata

cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 5.000.000lei.

Pentru a hotărî astfel

instanța a reținut că pârâta a folosit spațiul închiriat în perioada mai 1999 –

mai 2000 însă nu și-a îndeplinit obligația de a achita contravaloarea chiriei,

respectiv suma de 7.561.387 lei astfel cum reiese din concluziile raportului de

expertiză.

În ceea ce privește

penalitățile și taxa pe valoarea adăugată s-a reținut că în contractul dintre

părți nu există nici o clauză în acest sens, iar Legea nr. 5/1973 a fost

abrogată în anul 1996.

Împotriva acestei hotărâri

au formulat apel în termenul legal, prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc.

civ., ambele părți, înregistrat pe rolul Secției a V-a Comercială a Curții de

Apel București sub nr. 4502/2005 și prin decizia comercială nr. 245 din 12 mai

2006 s-au respins, ca nefondate, apelurile.

În fundamentarea soluției,

instanța a reținut că deși reclamanta precizează în apel că temeiul de drept al

cererii sale îl reprezintă H.C.M. nr. 860/1973, în baza căreia a solicitat

majorări de întârziere nu a inclus în contractul negociat cu pârâta nici o

clauză în acest sens.

În ceea ce privește apelul

pârâtei a reținut că reclamanta i-a comunicat, începând cu anul 1999, suma

solicitată cu titlu de chirie și TVA aferent, însă pârâta nu a contestat aceste

solicitări.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a formulat recurs reclamanta A.F.I. invocând în condițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nelegalitatea soluției.

În motivarea recursului s-a

susținut că deși prin contract nu s-a prevăzut o clauză penală, majorările de

întârziere trebuiau acordate în temeiul H.C.M. nr. 860/1973 care prevedea

calcularea unor majorări de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere

în cazul neplății la scadență a chiriei datorate pentru suprafețele din fondul

locativ de stat având altă destinație decât aceea de locuință, că TVA-ul

trebuia aplicat operațiunilor de prestări servicii în temeiul Legii nr. 345/2002

iar majorările de întârziere datorate pentru neachitarea lunară a TVA-ului în

temeiul H.G. nr. 21/1998, H.G. nr. 354/1999, H.G. nr. 564/2000, H.G. nr. 1043/2001,

H.G. nr. 874/2002, H.G. nr. 1513/2002, O.G. nr. 61/2002, O.G. nr. 39/2003, O.G.

nr. 92/2003.

Intimata-pârâtă a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul nu este fondat.

Instanța de apel a reținut

corect că nu se poate acorda taxa pe valoarea adăugată și majorări de

întârziere pentru neachitarea chiriei și a TVA-ului întrucât nu s-a convenit în

acest sens prin contractul încheiat de părți.

Nimic nu a împiedicat

părțile ca după modificările legislative succesive intervenite după anul 1990

să renegocieze clauzele contractului, ori să încheie acte adiționale care să

justifice pretențiile ulterioare.

Aplicarea penalităților în

temeiul legii, conform opiniei recurentei, ar contraveni atât principiului

libertății contractuale cât și naturii juridice a clauzei penale.

De altfel, cererea

reclamantei de a se constata în apel și respectiv în recurs că temeiul de drept

al cererii sale îl reprezintă H,C,M, nr. 860/1973, Legea nr. 345/2002 și

dispozițiile H.G. nr. 21/1998, H.G. nr. 354/1999, H.G. nr. 564/2000, H.G. nr. 1043/2001,

H.G. nr. 874/2002, H.G. nr. 1513/2002, O.G. nr. 61/2002, O.G. nr. 39/2003, O.G.

nr. 92/2003 echivalează cu o cerere nouă, care apare ca nelegală în raport de

dispozițiile art. 294 C. proc. civ., coroborate cu art. 316 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse

se apreciază că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

instanțele făcând o corectă aplicare a legii.

În ceea ce privește motivul

de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată

că acesta nu are corespondență în dezvoltarea în fapt a criticii invocate.

Așa fiind, în temeiul art. 312

C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta A.F.I. București, împotriva deciziei nr. 245 din 12 mai 2006 a

Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi 2 februarie 2007.