ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3224/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3224/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, la 27 septembrie

2005, reclamanții A.M. și Z.T. au chemat în judecată pe pârâții D.G., V.C.S. și

SC I.G. SRL, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună nulitatea

absolută a procurii autentificate din 16 iunie 2005 de către Biroul Notarial Public

D.A., deoarece reclamanții nu au semnat niciodată această procură și nu l-au împuternicit

pe pârâtul D.G. să vândă imobilul proprietatea lor.

S-a solicitată, totodată, să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1 iulie

2005 de către Biroul Notarial Public L., notar public M.R., pentru lipsa consimțământului

reclamanților în calitate de vânzători și să fie obligată pârâta SC I.G. SRL să

le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 721,05

m.p. (734,11 m.p. potrivit măsurătorilor cadastrale) situat în București, sector

5.

S-a solicitat și obligarea pârâtei SC

I.G. SRL de a-și ridica garajul și materialele amplasate pe terenul menționat, în

caz contrar, să fie autorizați reclamanții să le ridice pe cheltuiala pârâtei.

În motivarea acțiunii, întemeiate în drept

pe dispozițiile art. 480 - 481 și 948 C. civ., reclamanții au arătat că au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare

din 12 noiembrie 2004 la Biroul Notarial Public G.S., construcția aflată pe teren,

în suprafață utilă de 212,55 m.p. fiind în stare avansată de degradare.

Ulterior, potrivit încheierii de rectificare

din 9 decembrie 2004 s-a completat contractul de vânzare-cumpărare, în sensul că

Z.T., cetățean străin, a dobândit dreptul de folosință asupra terenului.

Dreptul de proprietate și dreptul de folosință

au fost înscrise în cartea funciară a sectorului 5 București, prin încheierea din

15 decembrie 2004.

Datorită stării avansate de degradare a

construcției, reclamanții au demolat-o și au evacuat materialele rezultate încă

din luna decembrie 2004, iar în martie 2005 au construit un nou gard metalic.

Reclamanții au arătat că la data de 4 septembrie

2005 au aflat că pârâtul D.G., în baza unei procuri false, a vândut imobilul pârâtului

V.C.S., la o scurtă perioadă de timp acesta din urmă înstrăinându-l către pârâta

SC I.G. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 august 2005

la Biroul Notarial Public D.C.P.

Reclamanții au solicitat să se constate

că titlul lor, dobândit de la adevărații proprietari, este preferabil spre deosebire

de cel al pârâtei, dobândit de la un neproprietar și având la bază un fals săvârșit

de pretinsul mandatar D.G., și pentru cercetarea căruia au formulat plângere la

organele de urmărire penală.

Prin încheierea de ședință din 15 decembrie

2005, s-a luat act de precizarea făcută de reclamanți cu privire la valoarea obiectului

cererii, astfel cum rezultă din contractul din 24 august 2005, respectiv de 8.780.550.000

ROL, motiv pentru care s-a respins excepția necompetenței materiale a tribunalului

ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 2 februarie

2006, pârâta SC I.G. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei Z.T. pe capătul de cerere referitor la revendicarea imobiliară, pe care

instanța a unit-o cu fondul, respingând în același timp excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei SC I.G. SRL cu referire la primele două capete de cerere.

Prin încheierea de ședință din 7 septembrie

2006, instanța a dispus, în baza art. 183 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei

până la comunicarea de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a soluției

dispuse cu privire la infracțiunea de fals privind procura autentificată din 16

iunie 2005 la Biroul Notarial Public D.A.

Prin sentința civilă nr. 2100 din 7 decembrie

2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere relativ la revendicarea

imobiliară și a respins această cerere ca fiind introdusă de o persoană fără calitate

procesuală activă.

S-a admis acțiunea formulată de reclamanții

A.M. și Z.T. în contradictoriu cu pârâții D.G., V.C.S. și SC I.G. SRL și s-a constatat

nulitatea absolută a procurii autentificate din 16 iunie 2005 de Biroul Notarial

Public D.A. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1 iulie 2005

de către Biroul Notarial Public L., notar M.R.

A fost obligată pârâta SC I.G. SRL să lase

în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului A.M. terenul în suprafață

de 721,05 m.p. situat în sectorul 5, București și să ridice garajul situat pe acest

teren, în caz contrar fiind autorizați reclamanții să îndeplinească obligația impusă

pârâtei, pe cheltuiala acesteia din urmă.

Au fost obligați pârâții la 15.322 RON

cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut că, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Tribunalul București

s-a confirmat începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunilor

prevăzute de art. 215 alin. (3), 288 și 291 C. pen., reținându-se că autori necunoscuți

au falsificat cartea de identitate a reclamantului A.M. și au întocmit o procură

specială în baza căreia au vândut imobilul din sectorul 5 numitului V.C.S.

S-a avut în vedere că, la data de 31 ianuarie

2011, s-a dispus începerea urmăririi penale față de pârâtul D.G. și că din cele

două rapoarte de expertiză efectuate în cursul cercetării penale, din 14 septembrie

2007 și din 19 octombrie 2007 a rezultat că semnăturile mandanților pe înscrisul

intitulat procură cu nr. de autentificare din 16 iunie 2005 nu au fost executate

de reclamanți.

Asupra excepției lipsei calității procesuale

active a reclamantei Z.T. pe capătul de cerere privind revendicarea, prima instanță

a reținut că aceasta are doar un drept de folosință asupra terenului, fiind cetățean

străin.

În ceea ce privește capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a procurii autentificate din 16 iunie 2005 tribunalul,

având în vedere cele două rapoarte de constatare tehnico-științifică efectuate în

cursul urmăririi penale, a apreciat că, și în lipsa unei soluții penale definitive

în dosarul penal în ceea ce privește procura, coroborând mijloacele de probă administrate

în cauză, este evidentă lipsa voinței juridice (a consimțământului și a cauzei)

reclamanților la încheierea mandatului.

S-a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile

pentru a se reține teoria mandatului aparent, neexistând vreo culpă în sarcina reclamanților

în crearea aparenței în prezenta cauză.

Asupra capătului de cerere privind nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 1 iulie 2005 între

pretinsul mandatar D.G. și pârâtul V.C.S., la un preț de 380.000 RON, Tribunalul

a reținut că se impune constatarea nulității actului juridic subsecvent, în aplicarea

principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

Față de circumstanțele în care contractul

a fost încheiat, tribunalul a apreciat că nu se poate reține eroarea comună invincibilă

în privința persoanei cumpărătorului V.C.S.

Astfel, s-a reținut că intervalul extrem

de scurt între data la care s-a autentificat procura și data încheierii contractului,

coroborat cu inexistența vreunui anunț de vânzare la locul situării terenului nasc

prezumția simplă a preexistentei unor relații între pârâtul V.C.S. și pretinsul

mandatar D.G.

S-a considerat, totodată, că un alt element

care dovedește caracterul speculativ al vânzării intermediate către pârâtul V.C.S.

îl constituie prețul derizoriu, menționat a fi plătit cu ocazia încheierii contractului

din 1 iulie 2005, față de prețul încasat de pârâtul V.C.S., la un interval de timp

foarte scurt, la 24 august 2005, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare

cu pârâta SC I.G. SRL, de 250.000 euro (878.550 RON).

Asupra capătului de cerere privind obligarea

pârâtei SC I.G. SRL de a lăsa în deplină proprietate și posesie terenul reclamanților,

prima instanță a reținut, comparând titlurile de proprietate ale părților, preferabilitatea

titlului reclamantului, care provine de la adevărații proprietari, a fost înscris

în cartea funciară anterior înscrierii dreptului pârâtei, care provine de la un

non dominus, în baza unor acte juridice lovite de nulitate absolută (procura autentificată

din 16 iunie 2005 și contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 1 iulie 2005).

În motivarea soluției date acestui capăt

de cerere, tribunalul a mai reținut că situația de fapt reținută diferă de ipotezele

în care aparența de drept a fost creată sau consolidată de comportamentul nediligent

al adevăratului proprietar care a pierdut sau a neglijat să intre în posesia bunului.

Astfel, așa cum a rezultat din mijloacele de probă administrate, reclamantul s-a

preocupat de curățarea terenului, împrejmuirea lui și trecea periodic pe la locul

situării acestuia, sesizând organele de poliție imediat ce a aflat că alte persoane

pretind un drept de proprietate.

Asupra capătului de cerere privind ridicarea

garajului, s-a reținut că pe terenul reclamanților nu se află nicio construcție

edificată de proprietari, acesta fiind doar curățat de buruieni și împrejmuit în

martie 2005, astfel că se impune admiterea acestei solicitări.

Împotriva sentinței menționate a declarat

apel pârâta SC I.G. SRL, susținând că se impune anularea încheierii din 20 octombrie

2011 a Tribunalului București, cu motivarea că în mod greșit s-a dispus repunerea

pe rol, în condițiile în care cauza fusese suspendată în baza art. 183 C. proc.

civ., iar organul de urmărire penală comunicase că urmărirea nu a fost finalizată.

S-a susținut că dispozițiile art. 183 C. proc. civ. trebuiau coroborate cu cele

ale art. 244 pct. 2 C. proc. civ.

Apelanta a mai criticat sentința primei

instanțe pentru greșita aplicare a teoriei mandatului aparent și a efectelor sale,

instituții ce ar fi impus respingerea cererii de constatare a nulității contractelor

de vânzare-cumpărare, părțile fiind de bună credință.

Apelanta pârâtă a susținut că acțiunea

în revendicare trebuia respinsă, în temeiul principiului error communis facit ius

și că titlul său este preferabil celui al reclamantului.

Într-o ultimă critică, apelanta a arătat

că, fiind proprietara terenului în litigiu, nu se justifică obligarea sa de a demola

construcția edificată pe acest teren.

În cuprinsul motivelor de apel, pârâta

a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a Dosarului

nr. 294754/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia civilă nr. 364/A din 29 octombrie

2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, examinând împreună solicitările

cu privire la fondul apelului și cu privire la suspendarea judecății, le-a respins

ca nefondate și a obligat-o pe apelanta pârâtă la plata sumei de 4.400 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată către intimatul A.M.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut, în legătură cu repunerea pe rol a cauzei prin încheierea din

20 octombrie 2011, că temeiul de drept ce a stat la baza suspendării nu a fost cel

prevăzut de art. 244 pct. 2 C. proc. civ., care l-ar fi obligat să mențină suspendarea

până la soluționarea cauzei penale, ci cel prevăzut de art. 183 C. proc. civ., care

nu impune o atare obligație.

S-a considerat că nu este relevant pentru

soluționarea cauzei să se cunoască cine a săvârșit falsul semnăturilor reclamantului

pe procură, ci faptul că acestea sunt false, împrejurare necontestată.

A fost înlăturată critica apelantei cu

privire la greșita aplicare a mandatului aparent, reținându-se că reclamanților

nu li se poate imputa o minimă culpă, în condițiile în care ei sunt în fapt și în

drept victimele unei infracțiuni de fals.

Referitor la acțiunea în revendicare, instanța

de apel a constatat că pârâta apelantă nu a depus minime diligente pentru a cunoaște

situația reală a imobilului, nevizionându-l prealabil cumpărării, ocazie cu care

ar fi putut observa că pe teren nu există nicio construcție cu nouă camere, care

să fie apoi demolată, fapt prevăzut în contractul încheiat de pârâtă cu V.C.S.,

dar infirmat de martorii audiați în cauză, M.V. și M.M., și care ar fi determinat

suspiciuni cu privire la buna credință a vânzătorului.

Ca o consecință a respingerii criticii

privind acțiunea în revendicare, a fost respinsă și cea referitoare la demolarea

construcției edificate pe teren.

Împotriva deciziei menționate a declarat

recurs, în termenul legal, pârâta SC I.G. SRL, criticând-o ca nelegală pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a

invocat într-o primă critică nelegalitatea măsurii de repunere pe rol a cauzei prin

încheierea din data de 20 octombrie 2011, cu opunerea ambelor părți prezente (care

au solicitat menținerea suspendării dispuse prin încheierea din 7 septembrie 2006)

și cu încălcarea dispozițiilor art. 183 raportat la art. 244 C. proc. civ.

S-a susținut că subzista motivul care a

impus suspendarea judecății și că, în absența unei hotărâri penale definitive care

să constate caracterul fals al înscrisului defăimat, nu se putea reveni asupra măsurii

dispuse conform art. 183 C. proc. civ.

În acest context, s-a învederat că începerea

urmăririi penale față de D.G. nu reprezintă o situație care să se încadreze în dispozițiile

art. 184 C. proc. civ., cu consecința că instanța de fond nu putea constata caracterul

fals al înscrisului și nulitatea absolută a acestuia în condițiile în care organele

penale desfășurau o anchetă cu privire la legalitatea acestui înscris.

Recurenta a susținut că instanța de judecată

a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului întrucât a înlăturat în

mod eronat din cadrul probatoriului un înscris care își produce efectele specifice

în absența constatării caracterului său fals de către o instanță penală, nu a stabilit

în mod corect situația de fapt și nu a aplicat dispozițiile legale incidente.

O altă critică formulată prin motivele

de recurs a vizat aprecierea eronată a instanței de apel în sensul că, în speță,

nu își găsește aplicabilitatea teoria mandatului aparent.

S-a susținut că se verifică condiția aparenței,

mandatarul D.G. prezentând autorului pârâtei și notarului public care a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare din 1 iulie 2005 o procură autentică, a cărei valabilitate

se prezumă, precum și condiția bunei credințe, nereținându-se că l-ar fi cunoscut

pe mandatar sau că ar fi fost într-o relație de coniventă cu acesta, cu atât mai

mult cu cât nu s-a reținut nici în sarcina autorului vreo infracțiune.

Recurenta a învederat că are situația unui

terț desăvârșit, de totală bună credință, care a achitat prețul prin transfer bancar,

neavând cunoștință de lipsa de legalitate a unor tranzacții anterioare, în condițiile

în care terenul era înscris în cartea funciară, impozitul era plătit și nu figura

nici un litigiu cu privire la imobil.

Cea de-a treia critică formulată de recurentă

a vizat nelegalitatea soluției instanței de apel cu privire la acțiunea în revendicare,

întrucât, în speță, sunt întrunite condițiile principiului error communis facit

jus.

Astfel, recurenta a arătat că reclamanții

intimați nu au administrat nicio probă care să răstoarne prezumția bunei sale credințe,

conform art. 1899 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care a depus toate diligentele

(verificări în evidențele de carte funciară, în cele fiscale) pe care cea mai diligentă

persoană le putea efectua.

Într-o ultimă critică, s-a invocat nelegalitatea

soluției cu privire la obligarea sa de a-și ridica garajul și materialele amplasate

pe teren, în contextul art. 491 C. civ., ca o consecință a reținerii calității sale

de proprietar asupra terenului revendicat.

Intimații reclamanți A.M. și Z.T. au formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile invocate prin motivele

de recurs, raportat la dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Curtea va

constata că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Este nefondată critica recurentei pârâte

referitoare la nelegalitatea măsurii repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății.

Măsura suspendării cauzei în temeiul

art. 183 C. proc. civ. este facultativă, și nu obligatorie, în anumite situații

prevăzute de lege, instanța civilă putând ea însăși să constate falsul, prin orice

mijloace de probă, conform art. 184 C. proc. civ.

Față de împrejurarea că prin cele două

rapoarte de constatare tehnico-științifică efectuate în dosarul de urmărire penală

s-a dovedit că semnăturile de pe procură nu aparțin intimaților reclamanți, menținerea

măsurii suspendării dispuse prin încheierea din 7 septembrie 2006, nu se mai impunea.

Soluția instanței de apel de respingere

a cererii de suspendare a cauzei și confirmare împlinită a măsurii repunerii pe

rol a cauzei și continuării judecății dispuse de prima instanță este legală, fiind

fără relevanță identificarea și pedepsirea autorului falsului.

Ceea ce este esențial, raportat la obiectul

acțiunii este faptul că semnăturile de pe procura a cărei nulitate s-a solicitat

să se constate nu aparțin intimaților reclamanți, astfel că a lipsit voința juridică

a acestora la încheierea actului, împrejurare ce nu a fost contestată.

Temeiul de drept ce a stat la baza măsurii

suspendării nu a fost cel prevăzut de art. 244 pct. 2 C. proc. civ., ci cel prevăzut

de dispozițiile art. 183 C. proc. civ., astfel încât instanța nu era obligată să

mențină suspendarea până la momentul soluționării cauzei penale, spre deosebire

de situația prevăzută de art 244 C. proc. civ. în care nu s-ar mai fi putut reveni

până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în cealaltă pricină.

Instanței de apel i s-a solicitat prin

motivele de apel formulate de pârâta SC I.G. SRL suspendarea judecării cauzei până

la soluționarea definitivă a Dosarului nr. 294754/2010 aflat pe rolul Parchetului

de pe lângă Tribunalul București, această cerere fiind motivată pe dispozițiile

art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv pe existența unei legături între

cele două cauze, hotărârea penală fiind de natură a influența în mod hotărâtor modul

de soluționare al acțiunii în care s-a solicitat constatarea nulității procurii.

Cererea de suspendare formulată în temeiul

art. 244 C. proc. civ. a fost pusă în discuția părților, contrar susținerilor recurentei,

astfel cum rezultă din practicaua deciziei atacate și a fost respinsă prin dispozitivul

acesteia, cu motivarea că soluționarea cauzei nu depindea de identificarea autorului

falsului, în condițiile în care nu s-a contestat că semnăturile de pe procură nu

aparțin reclamantului.

Este nefondată critica recurentei pârâte

potrivit căreia instanța de apel, la fel ca și prima instanță a soluționat cauza

fără a intra în cercetarea fondului.

În condițiile în care prima instanță s-a

pronunțat asupra fondului pretențiilor deduse judecății, instanța de apel nu avea

posibilitatea desființării sentinței cu trimitere spre rejudecare, nefiind întrunite

dispozițiile art. 297 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, înlăturarea

din cadrul probatoriului a unui înscris în absența constatării caracterului fals

al acestuia de către o instanță penală, incorecta stabilire a situației de fapt

și neaplicarea dispozițiilor legale incidente nu echivalează cu o soluționare a

cauzei fără a intra în judecata fondului și nu reprezintă motive care să conducă,

conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., la casarea hotărârii recurate (pentru

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) și trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță.

Curtea va constata că nici critica recurentei

pârâte referitoare la modul de soluționare a cererii de constatare a nulității procurii

autentificate din 16 iunie 2005 nu sunt fondate.

Lipsa semnăturilor mandanților pe procura

menționată echivalează cu lipsa consimțământului la încheierea actului, ceea ce

determină nulitatea absolută, independent de soluția ce se va da în procesul penal.

Instanța de fond și apel nu s-au pronunțat

asupra caracterului fals al înscrisului în discuție, nesubstituindu-se instanței

penale, ci au constatat nulitatea absolută a acestuia, în baza probelor administrate

în cauză, din care a rezultat lipsa consimțământului intimaților reclamanți.

Prin urmare, lipsa consimțământului reclamanților

la încheierea procurii, determinată de lipsa semnăturilor conform constatărilor

tehnico-științifice necontestate, are drept consecință nulitatea actului juridic,

corect constatată de instanțele de fond și apel.

Nici motivul de recurs vizând legalitatea

aplicării principiilor efectelor nulității, cu referire la contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 1 iulie 2005, nu este întemeiat.

Constatarea nulității absolute a procurii

care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare determină, în aplicarea

principiului care guvernează efectele nulității actelor juridice, resoluto jure

dantis, resolvitur jus accipientis, constatarea nulității actului subsecvent.

Instanțele de fond și apel au reținut corect

inaplicabilitatea teoriei mandatului aparent având în vedere probele administrate

sub aspectul circumstanțelor în care a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare,

de natură să înlăture buna credință a dobânditorului și caracterul comun al pretinsei

erori în care s-ar fi aflat acesta, cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului.

În realitate, referindu-se la îndeplinirea

condiției bunei sale credințe, recurenta pârâtă aduce critici de netemeinicie, vizând

modul de apreciere a probelor administrate cu privire la circumstanțele anterioare

încheierii actului de vânzare-cumpărare, critici ce nu se circumscriu dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, nu pot fi examinate.

Curtea va constata, totodată, legalitatea

soluției de admitere a acțiunii în revendicare prin compararea drepturilor autorilor

de la care provin titlurile părților și netemeinicia criticilor recurentei sub acest

aspect.

Procedând la compararea titlurilor părților,

s-a considerat în mod legal de către instanțele de fond și apel că trebuie să se

dea eficiență dreptului adevăratului proprietar, care nu a consimțit niciodată la

înstrăinarea dreptului său de proprietate, încălcându-se, astfel, aplicarea principiului

aparenței în drept,

obligată

să mențină suspendarea până la momentul soluționării cauzei penale, spre deosebire

de situația prevăzută de art. 244 C. proc. civ. în care nu s-ar mai fi putut reveni

până la pronunțarea unei hotărâri irevocabile în cealaltă pricină.

Instanței de apel i s-a solicitat prin

motivele de apel formulate de pârâta SC I.G. SRL suspendarea judecării cauzei până

la soluționarea definitivă a Dosarului nr. 294754/2010 aflat pe rolul Parchetului

de pe lângă Tribunalul București, această cerere fiind motivată pe dispozițiile

art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv pe existența unei legături între

cele două cauze, hotărârea penală fiind de natură a influența în mod hotărâtor modul

de soluționare al acțiunii în care s-a solicitat constatarea nulității procurii.

Cererea de suspendare formulată în temeiul

art. 244 C. proc. civ. a fost pusă în discuția părților, contrar susținerilor recurentei,

astfel cum rezultă din practicaua deciziei atacate și a fost respinsă prin dispozitivul

acesteia, cu motivarea că soluționarea cauzei nu depindea de identificarea autorului

falsului, în condițiile în care nu s-a contestat că semnăturile de pe procură nu

aparțin reclamantului.

Este nefondată critica recurentei pârâte

potrivit căreia instanța de apel, la fel ca și prima instanță a soluționat cauza

fără a intra în cercetarea fondului.

În

condițiile în care prima instanță s-a pronunțat asupra fondului

pretențiilor deduse judecății, instanța de apel nu avea posibilitatea desființării

sentinței cu trimitere spre rejudecare, nefiind întrunite dispozițiile art. 297

C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentei, înlăturarea

din cadrul probatoriului a unui înscris în absenta constatării caracterului fals

al acestuia de către o instanță penală, incorecta stabilire a situației de fapt

și neaplicarea dispozițiilor legale incidente nu echivalează cu o soluționare a

cauzei fără a intra în judecata fondului și nu reprezintă motive care să conducă,

conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., la casarea hotărârii recurate (pentru

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) și trimiterea cauzei

spre rejudecare la prima instanță.

Curtea va constata că nici critica recurentei

pârâte referitoare la modul de soluționare a cererii de constatare a nulității procurii

autentificate din 16 iunie 2005 nu sunt fondate.

Lipsa semnăturilor mandanților pe procura

menționată echivalează cu lipsa consimțământului la încheierea actului, ceea ce

determină

nulitatea absolută,

independent de soluția ce se va da în procesul penal.

Instanța de fond și apel nu s-au pronunțat

asupra caracterului fals al înscrisului în discuție, nesubstituindu-se instanței

penale, ci au constatat nulitatea absolută a acestuia, în baza probelor administrate

în cauză, din care a rezultat lipsa consimțământului intimaților reclamanți.

Prin urmare, lipsa consimțământului reclamanților

la încheierea procurii, determinată de lipsa semnăturilor conform constatărilor

tehnico-științifice necontestate, are drept consecință nulitatea actului juridic,

corect constatată de instanțele de fond și apel.

Nici motivul de recurs vizând legalitatea

aplicării principiilor efectelor nulității, cu referire la contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 1 iulie 2005, nu este întemeiat.

Constatarea nulității absolute a procurii

care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare determină, în aplicarea

principiului care guvernează efectele nulității actelor juridice, resoluto jure

dantis, resolvitur jus accipientis, constatarea nulității actului subsecvent.

Instanțele de fond și apel au reținut corect

inaplicabilitatea teoriei mandatului aparent având în vedere probele administrate

sub aspectul circumstanțelor în care a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare,

de natură să înlăture buna credință a dobânditorului și caracterul comun al pretinsei

erori în care s-ar fi aflat acesta, cu privire la calitatea de proprietar a transmițătorului.

În realitate, referindu-se la îndeplinirea

condiției bunei sale credințe, recurenta pârâtă aduce critici de netemeinicie, vizând

modul de apreciere a probelor administrate cu privire la circumstanțele anterioare

încheierii actului de vânzare-cumpărare, critici ce nu se circumscriu dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, pe cale de consecință, nu pot fi examinate.

Curtea va constata, totodată, legalitatea

soluției de admitere a acțiunii în revendicare prin compararea drepturilor autorilor

de la care provin titlurile părților și netemeinicia criticilor recurentei sub acest

aspect.

Procedând la compararea titlurilor părților,

s-a considerat în mod legal de către instanțele de fond și apel că trebuie să se

dea eficiență dreptului adevăratului proprietar, care nu a consimțit niciodată la

înstrăinarea dreptului său de proprietate, încălcându-se, astfel, aplicarea principiului

aparenței în drept.

În mod corect s-a constatat, astfel, că

intimații reclamanți au dobândit imobilul în litigiu de la adevărații proprietari,

spre deosebire de recurenta pârâtă, care a dobândit imobilul de la un non dominus,

intimatul pârât V.C.S., în baza unor acte lovite de nulitate absolută.

Prin urmare, s-a constatat corect preferabilitatea

titlului intimaților reclamanți, mai bine caracterizat, înscris în cartea funciară

anterior înscrierii dreptului recurentei pârâte, provenit de la un non dominus.

Așa cum s-a arătat în analiza motivului

de recurs anterior, în speță nu este aplicabil principiul error communis facit jus,

ca mijloc de excepție de dobândire a dreptului de proprietate.

Pe cale de consecință, Curtea va constata

că nu este fondată nici critica recurentei privind obligarea sa la ridicarea garajului,

având în vedere că s-a constatat legalitatea soluției de admitere a acțiunii în

revendicare.

Pentru toate aceste considerente, Curtea

va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta SC I.G. SRL împotriva deciziei nr. 364/A din 29 octombrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenta la 8.585 RON cheltuieli

de judecată către intimații A.M. și Z.T.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

iunie 2013.