ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3522/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 martie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 18047/3/2011, reclamantele G.R. și C.R.C. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 RON (rezultat al unei evaluări aleatorii), reprezentând prețul de piață al imobilului situat în București, str. D.D., compus din teren în suprafață de 339,6 m.p.

și construcție aferentă - apartament în suprafață de 217,53 m.p., achiziționat de reclamante prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 (încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995), anulat irevocabil ca urmare a pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în Dosarul nr. 4300/2/2007 a deciziei nr. 2045 din 25 martie 2010. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, art. 1336 C. civ. Prin sentința civila nr, 83 din 18 ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a IV- a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată și a luat act că reclamantele își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA, în calitate de vânzător, și G.C. și G.R., în calitate cumpărători, aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. D.D. Prin decizia nr. 47/A din 28 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 4300/2/2007, s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 25 noiembrie 1996 încheiate între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA și G.M.C.

(prin moștenitor C.R.C.) și G.R., M.D. și M.C.A., aceștia fiind obligați să lase imobilele în deplină proprietate și folosință lui S.E., adevăratul proprietar al acestora. În motivarea acestei decizii, s-a reținut cu putere de lucru judecat că au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 1 din Legea nr. 112/1995, imobilul fiind preluat fără titlu de către stat, astfel că nu s-a putut reține nici buna-credință a foștilor chiriași la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 puteau face obiectul vânzării în baza acestei legi numai imobilele preluate de stat cu titlu. Această hotărâre a devenit irevocabilă prin decizia civilă nr. 2045 din 25 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Și Înalta Curte a reținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cumpărătorii au fost de rea-credință, iar preluarea imobilului a fost făcută fără titlu valabil, astfel că au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Așadar, potrivit acestor dispoziții, acordarea foștilor proprietari, în baza Legii nr. 112/1995, a prețului de piață al imobilelor este condiționată de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995, astfel că, pentru a decide dacă reclamanții sunt îndreptățiți a beneficia de prevederile acestui text de lege, s-a impus analizarea îndeplinirii acestei premise.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, respectiv art. 50, reclamanții ar fi putut primi despăgubiri la valoarea de circulație a imobilului numai dacă ar fi fost de bună credință la data cumpărării bunului în baza Legii nr. 112/1995, ipoteză în care aceștia nu se înscriu, fiindu-le așadar aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv aceștia fiind îndreptățiți la plata contravalorii prețului de achiziție a imobilului, capăt de cerere cu care tribunalul nu a fost învestit. Prima instanță a reținut, totodată, că reclamantele nu au înțeles să formuleze și o cerere subsidiară, prin care să solicite acordarea prețului actualizat, ci s-au limitat numai la solicitarea prețului de circulație al imobilului.

De asemenea, a reținut că reclamantele au beneficiat de la început de asistență juridică specializată, fiind asistate de avocat ales, iar potrivit art. 129 C. proc. civ. instanța era ținută să soluționeze acțiunea în limitele în care a fost învestit, potrivit principiului disponibilității părților care guvernează procesul civil. Deși Tribunalul a apreciat că în cauză se aplică prioritar dispozițiile legii speciale nr. 10/2001 potrivit principiului specialia generalibus derogant, tribunalul a analizat acțiunea și din perspectiva dreptului comun invocat de reclamante, respectiv potrivit art. 1336 C. civ. Astfel, s-a pornit de la constatarea că reclamantele (fie personal, fie prin autorii lor) au încheiat un contract de vânzare-cumpărare în condițiile unei legi speciale, respectiv Legea nr. 112/1995, contract care a fost anulat însă în baza dispozițiilor unei alte legi speciale, Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a apreciat că răspunderea vânzătorului nu se poate evalua decât potrivit prevederilor din cea din urmă lege specială, cu aplicarea principiului specialia generalibus derogant, generalia special bus non derogant Tribunalul a reținut și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului când s-a constatat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, respectiv cauza Raicu împotriva României. Împotriva acestei sentințe, la data de 27 martie 2012, au declarat apel reclamantele G.R. și C.R.C. care au criticat soluția pentru nelegalitate și neteminicie. Prin decizia civilă nr. 451/A din 06 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul reclamantelor ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a făcut pentru început o analiză cronologică a tipurilor de cereri puse de lege la dispoziția persoanelor ce au dobândit imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate ulterior, în vederea reparării scăderii patrimoniilor acestora, și a considerat că trebuie stabilit dacă în cauză contractul de vânzare cumpărare intervenit între G.M.C. și G.R., pe de o parte, și Primăria Municipiului București, prin SC C. SA, pe de altă parte, din 20 decembrie 1996, a fost încheiat cu eludarea sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a reținut că prin decizia civilă nr. 47A din 28 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 4300/2/2007 (rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 2045 din 25 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală), prin care s-a constatat nulitatea absolută și a acestui contract de vânzare cumpărare, s-a constatat cu putere de lucru judecat în termeni expliciți că „imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile, însă, în care acesta nu era supus acestei legi, art. 1 din lege și, prin urmare, contractele de vânzare cumpărare încheiate cu chiriașii, nu au respectat prevederile art. 1 din Legea nr. 112/1995 și deci nu sunt valabile". Prin urmare, întrucât contractul de vânzare cumpărare din 20 decembrie 1996 a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, prima instanță a apreciat că reclamantele nu pot obține restituirea prețului de piață al imobilului, drept ce se naște într-o ipoteză diferită, aceea în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, conform art. 50 și art. 50 alin. (2) din același act normativ; s-a mai reținut că acestea ar avea vocația doar la restituirea prețului actualizat,

pe baza art. 50 alin. (2) din același act normativ. Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate, instanța de apel a respins apelul reclamantelor ca nefondat. Împotriva acestei decizii, în termen legal au formulat recurs reclamantele G.R. și C.R.C., prevalându-se de prevederile art 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantele arată că, fără a face o temeinică și legală analiză a situației de fapt, instanța de apel se rezumă la a invoca puterea de lucru judecat, excepție care o scutește de efortul analizării condițiilor concrete în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 (a cărui anulare a fost dispusă prin decizia civilă nr. 47A din 28 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă în Dosar nr. 4300/2/2007), respectiv de verificarea existenței bunei credințe a recurentelor-reclamante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

O minimă diligentă din partea instanței de apel ar fi fost de natură a releva că art. 1 din Legea nr. 112/1995 nu poate servi drept temei al anulării unui contract translativ de proprietate legal încheiat (cum este contractul încheiat de către recurentele-redamante), întrucât art. 1 din Legea nr. 112/1995, menționat atât în decizia civilă nr. 47A din 28 ianuarie 2008, cât și în Decizia nr. 451/A din 06 decembrie 2012, recurată prin prezenta cerere, nu reprezintă altceva decât legiferarea dreptului foștilor proprietari la măsuri reparatorii, iar nicidecum cauză de nelegalitate și de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, cum greșit menționează instanța de apel în argumentarea excepției puterii de lucru judecat.

Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze în concret buna-credință a recurentelor-reclamante la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996. Nu se poate reține existența în cauză a puterii lucrului judecat întemeiată exclusiv pe considerentele, iar nu pe dispozitivul unei hotărâri, considerente care, de altfel, conțin o gravă eroare de logică juridică. Prin întregul probatoriu administrat atât la fond, cât și în apel, recurentele-reclamante au dovedit în mod neechivoc faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, au respectat în totalitate condițiile impuse de Legea nr. 112/1995, a cărei singură condiție pentru valabila încheiere a contractului era aceea menționată în art. 14, respectiv lipsa unei notificări făcută de fostul proprietar de restituire a imobilului.

Dovada lipsei vreunei notificări a fost făcută chiar în fața instanței de apel, respectiv prin adresele trimise instanței de către C. SA și Primăria Municipiului București, care atestă lipsa unei cereri formulate de către fostul proprietar în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995. Mai mult decât atât, recurentele au solicitat instanței de apel încuviințarea probei testimoniale în dovedirea bunei lor credințe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, probă care le-a fost respinsă în mod neîntemeiat, deși avea o mare și reală înrâurire asupra soluționării legale a prezentei spețe.

În lipsa unei astfel de cereri, a admite ideea instanței de apel (care reia argumentația existentă în considerentele, iar nu în dispozitivul deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008, atunci când susține existența în cauză a puterii de lucru judecat), conform căreia imobilul a cărui vânzare a făcut obiectul contractului din 20 decembrie 1996 nu era supus dispozițiilor Legii nr. 112/1995, înseamnă a nega însăși calitatea de chiriași ai Statului Român pe care recurentele-reclamante au avut-o timp de aproximativ 17 ani. Instanța de apel a menținut eroarea instanței de fond în a considera sinonime noțiunile de a eluda și de a încălca. Atât timp cât legiuitorul a folosit termenul de a eluda, este neechivoc că sensul vizat este acela de evitare, iar nu de încălcare, cum greșit reține instanța de apel.

A eluda nu este sinonim cu a încălca, iar confuzia de terminologie a instanței de fond a dus la o greșită aplicare a legii și, deci, implicit, la pronunțarea unei hotărâri nelegale. În ipoteza în care fostul chiriaș al statului a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 imobilul pe care l-a ocupat, iar ulterior, acest contract a fost anulat irevocabil de către o instanță judecătorească (astfel cum s-a întâmplat și în prezenta cauză), acesta se poate adresa instanței cu o cerere prin care solicită restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare conform art. 50 alin. (2 1 ) coroborat cu art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Dacă fostul chiriaș a cumpărat însă în temeiul unei alte legi, deci cu eludarea (care semnifică evitarea, iar nu încălcarea) dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar, ulterior, acest contract a fost anulat irevocabil, persoana respectivă poate formula o cerere prin care să solicite doar contravaloarea actualizată a prețului plătit pentru vânzarea-cumpărarea imobilului. Instanța de apel, în mod greșit a considerat că recurentele s-ar încadra în această ultimă ipoteză, nefiind, prin urmare, îndreptățite să solicite restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Această eroare a instanței de apel pleacă de la considerentele deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă în Dosar nr. 43 00/2/2007, care nu punctează asupra motivului concret pentru care s-a dispus anularea titlului recurentelor (contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996), respectiv cauză ilicită (fiind reținută împrejurarea că și cumpărătorul și vânzătorul cunoșteau împrejurarea că preluarea nu s-a făcut cu titlul valabil). Drept urmare, recurentele reclamante au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, admiterea apelului în sensul schimbării în tot a sentinței civile 83 din 18 ianuarie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și al admiterii cererii formulate de recurentele-reclamante.

Analizând recursul prin prisma dispozițiilor art 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se succed: 1. Critica recurentelor reclamante în sensul că instanța de apel nu a analizat cererea lor pe criteriul prevăzut de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, rezumându-se a invoca puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, nu poate fi primită.

Instanța de apel a analizat aplicabilitatea normei în discuție din perspectiva respectării ori nerespectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul contractării, constatarea eludării acestui act normativ fiind motivul pentru care a respins încadrarea juridică indicată de reclamante; atare demonstrație juridică a fost argumentată prin referirea la considerentele deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008 anterior menționată, făcând aplicarea în cauză a prezumției legale a lucrului judecat, astfel cum este aceasta prevăzută de art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., ceea ce dă expresie funcției pozitive a autorității de lucru judecat.

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune că nu este permis a se nega sau, dimpotrivă, de a se afirma ceea ce s-a negat anterior, asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale, după cum același efect impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o hotărâre anterioară, înzestrată cu autoritate de lucru judecat. În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a rezolvat anterior, așa încât, aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Drept urmare, cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra aceRON chestiuni, ci constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora, contrar celor susținute de recurente prin motivele de recurs. Ca atare, simplul fapt că soluția asupra unui aspect litigios este conținută în considerente și nu în dispozitivul hotărârii, nu poate conduce la contestarea autorității de lucru judecat a unor astfel de motive, fiind important doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma dezbaterii contradictorii a părților, instanța anterioară a dat o rezolvare (concluzionând în sensul încheierii contractului cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995), deoarece orice motiv sau considerent care tranșează un punct al litigiului, are un caracter decisiv (susținând în mod necesar soluția din dispozitiv) și dobândește, pentru această rațiune, autoritate de lucru judecat.

În consecință, instanțele de fond nu au reținut în cauză excepția procesuală, de fond a autorității de lucru judecat (funcția negativă a autorității de lucru judecat) ceea ce interzice reluarea aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate de art 1201 C. civ. (părți, obiect și cauză), ci a prezumției legale ce are caracter absolut între părțile cauzei soluționate anterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reținând, așadar valoarea de mijloc de probă al deciziei civile invocate.

Se constată că, prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 50 1 Legii nr. 10/2001, recurentele reclamante au solicitat restituirea prețul de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a deciziei nr. 47A din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 20 decembrie 1996. Prin decizia menționată, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanta din acel dosar, S.E., împotriva sentinței nr. 455 din 22 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 20 decembrie 1996 și s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantă.

Hotărârea respectivă a rămas irevocabilă prin decizia din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. În decizia indicată mai sus, contrar susținerilor recurentelor, Curtea de Apel București a statuat, în mod indubitabil, că „vânzarea către chiriași a apartamentelor imobilului, pe care îl ocupau, în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciată ca fiind realizată cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, reținând că preluarea imobilului de către stat a avut loc fără titlu valabil, iar imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, lege care viza doar imobilele preluate cu titlu, motiv pentru care contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Pe de altă parte, s-a reținut că G.R. și C.R.C. nu au fost de bună - credință la cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece știau sau trebuia să știe că acesta a fost preluat de statul comunist prin abuz, iar aparența titlului putea fi descoperită cu minime diligente, obligatorii pentru cumpărători. Astfel, simpla încălcare a prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată de instanță în procesul anterior conduce la inaplicabilitatea art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ale cărui cerințe nu sunt întrunite.

Pe cale de consecință, susținerea recurentelor reclamante în sensul că, dovada lipsei vreunei notificări formulate de către fostul proprietar în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995, făcută chiar în fața instanței de apel prin adresele trimise instanței de către C. SA și Primăria Municipiului București, ar conduce la concluzia că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a efectuat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este nefondată, acestea fiind chestiuni ce nu puteau fi reapreciate de instanța de apel în cauza de față. Astfel, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamante, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Este, așadar, evident că art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în situația reclamantelor, deoarece, prin hotărâre judecătorească devenită definitivă și rămasă irevocabilă, s-a statuat că dispozițiile imperative ale legii nu au fost respectate. În acest sens, este nereală și susținerea recurentelor că instanța nu ar fi reținut reaua lor credință, pentru că, în considerentele deciziei nr. 47A din 28 ianuarie 2008, Curtea de Apel București analizează buna credință din perspectiva minimelor diligente, reținând că pârâtele cumpărătoare nu au depus nicio diligentă rezonabilă pentru a se informa asupra situației juridice a imobilului pe care urmau să-l cumpere.

Mai mult decât atât, buna sau reaua credință nu este relevantă în cauză, pentru că Legea nr. 10/2001, lege specială, a prevăzut strict și limitativ situațiile în care buna credință poate fi invocată, iar despăgubirile cuvenite ca urmare a desființării actului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc, potrivit art. 50 și 50 1 din lege în funcție de existența bunei credințe, ci în funcție de respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului. Prin urmare, existând o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care s-a constatat că imobilul a făcut obiectul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, reclamantele au doar vocația obținerii despăgubirilor constând în prețul actualizat (ce decurge din repunerea în situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare constatat nul), iar nu a prețului de piață prevăzut de art. 50 1 din lege.

Cum însă reclamantele, în virtutea principiului disponibilității, au fixat limitele obiective ale judecării cauzei, solicitând exclusiv obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață, precizând, inclusiv în fața Înaltei Curți, că nu doresc acordarea prețului reactualizat, în mod corect, instanțele anterioare, în limitele învestirii, s-au pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv, în mod legal au constatat că acestea nu sunt îndreptățite la restituirea prețului de piață. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs formulate nu relevă o încălcare sau o aplicare greșită a legii de către instanța de apel, drept pentru care, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele G.R. și C.R.C. împotriva deciziei nr. 451A din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 iunie 2013.