ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3522/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3522/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată

la data de 10 martie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă

sub nr. 18047/3/2011, reclamantele G.R. și C.R.C. au solicitat în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să se dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 2.000.000 RON (rezultat al unei evaluări aleatorii), reprezentând prețul

de piață al imobilului situat în București, str. D.D., compus din teren în suprafață

de 339,6 m.p. și construcție aferentă - apartament în suprafață de 217,53 m.p.,

achiziționat de reclamante prin contractul de vânzare-cumpărare din 20

decembrie 1996 (încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995), anulat irevocabil ca urmare

a pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală în Dosarul nr. 4300/2/2007 a deciziei nr. 2045 din 25

martie 2010.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

art. 1336 C. civ.

Prin sentința civila nr, 83 din 18

ianuarie 2012, Tribunalul București, secția a

IV-

a civilă

a

respins acțiunea, ca neîntemeiată și a luat act că reclamantele își rezervă dreptul

de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 încheiat

în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului București, prin mandatar

SC C. SA, în calitate de vânzător, și G.C. și G.R., în calitate cumpărători, aceștia

din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București,

str. D.D.

Prin decizia nr. 47/A din 28 ianuarie 2008

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie în Dosarul nr. 4300/2/2007, s-a constatat nulitatea absolută

a contractelor de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 25 noiembrie 1996

încheiate între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC C. SA și G.M.C.

(prin moștenitor C.R.C.) și G.R., M.D. și M.C.A., aceștia fiind obligați să lase

imobilele în deplină proprietate și folosință lui S.E., adevăratul proprietar al

acestora.

În motivarea acestei decizii, s-a reținut

cu putere de lucru judecat că au fost încălcate dispozițiile imperative ale

art. 1 din Legea nr. 112/1995, imobilul fiind preluat fără titlu de către stat,

astfel că nu s-a putut reține nici buna-credință a foștilor chiriași la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea

nr. 112/1995 puteau face obiectul vânzării în baza acestei legi numai imobilele

preluate de stat cu titlu.

Această hotărâre a devenit irevocabilă

prin decizia civilă nr. 2045 din 25 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Și Înalta Curte a reținut că la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare cumpărătorii au fost de rea-credință, iar preluarea

imobilului a fost făcută fără titlu valabil, astfel că au fost încălcate dispozițiile

Legii nr. 112/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009: „Proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

Așadar, potrivit acestor dispoziții, acordarea

foștilor proprietari, în baza Legii nr. 112/1995, a prețului de piață al imobilelor

este condiționată de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu respectarea

Legii nr. 112/1995, astfel că, pentru a decide dacă reclamanții sunt îndreptățiți

a beneficia de prevederile acestui text de lege, s-a impus analizarea îndeplinirii

acestei premise.

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

respectiv art. 50, reclamanții ar fi putut primi despăgubiri la valoarea de circulație

a imobilului numai dacă ar fi fost de bună credință la data cumpărării bunului în

baza Legii nr. 112/1995, ipoteză în care aceștia nu se înscriu, fiindu-le așadar

aplicabile dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv

aceștia fiind îndreptățiți la plata contravalorii prețului de achiziție a imobilului,

capăt de cerere cu care tribunalul nu a fost învestit.

Prima instanță a reținut, totodată, că

reclamantele nu au înțeles să formuleze și o cerere subsidiară, prin care să solicite

acordarea prețului actualizat, ci s-au limitat numai la solicitarea prețului de

circulație al imobilului.

De asemenea, a reținut că reclamantele

au beneficiat de la început de asistență juridică specializată, fiind asistate de

avocat ales, iar potrivit art. 129 C. proc. civ. instanța era ținută să soluționeze

acțiunea în limitele în care a fost învestit, potrivit principiului disponibilității

părților care guvernează procesul civil.

Deși Tribunalul a apreciat că în cauză

se aplică prioritar dispozițiile legii speciale nr. 10/2001 potrivit principiului

specialia generalibus derogant, tribunalul a analizat acțiunea și din perspectiva

dreptului comun invocat de reclamante, respectiv potrivit art. 1336 C. civ.

Astfel, s-a pornit de la constatarea că

reclamantele (fie personal, fie prin autorii lor) au încheiat un contract de vânzare-cumpărare

în condițiile unei legi speciale, respectiv Legea nr. 112/1995, contract care a

fost anulat însă în baza dispozițiilor unei alte legi speciale, Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, s-a apreciat că răspunderea

vânzătorului nu se poate evalua decât potrivit prevederilor din cea din urmă lege

specială, cu aplicarea principiului specialia generalibus derogant, generalia special

bus non derogant

Tribunalul a reținut și jurisprudența constantă

a Curții Europene a Drepturilor Omului când s-a constatat și încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției, respectiv cauza Raicu împotriva României.

Împotriva acestei sentințe, la data de

27 martie 2012, au declarat apel reclamantele G.R. și C.R.C. care au criticat soluția

pentru nelegalitate și neteminicie.

Prin decizia civilă nr. 451/A din 06 decembrie

2012, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie

a respins apelul

reclamantelor ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel

a făcut pentru început o analiză

cronologică a tipurilor de cereri puse de lege la dispoziția persoanelor ce au dobândit

imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare cumpărare

au fost desființate ulterior, în vederea reparării scăderii patrimoniilor acestora,

și a considerat că trebuie stabilit dacă în cauză contractul de vânzare cumpărare

intervenit între G.M.C. și G.R., pe de o parte, și Primăria Municipiului București,

prin SC C. SA, pe de altă parte, din 20 decembrie 1996, a fost încheiat cu eludarea

sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, s-a reținut că prin decizia civilă

nr. 47A din 28 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie în Dosarul nr. 4300/2/2007 (rămasă

irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia nr. 2045 din 25 martie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală), prin care s-a constatat nulitatea absolută și a acestui contract

de vânzare cumpărare, s-a constatat cu putere de lucru judecat în termeni expliciți

că „imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile, însă, în care

acesta nu era supus acestei legi, art. 1 din lege și, prin urmare, contractele de

vânzare cumpărare încheiate cu chiriașii, nu au respectat prevederile art. 1 din

Legea nr. 112/1995 și deci nu sunt valabile".

Prin urmare, întrucât contractul de vânzare

cumpărare din 20 decembrie 1996 a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, prima instanță a apreciat că reclamantele nu pot obține restituirea

prețului de piață al imobilului, drept ce se naște într-o ipoteză diferită, aceea

în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, conform art. 50 și art. 50 alin. (2) din același act normativ;

s-a mai reținut că acestea ar avea vocația doar la restituirea prețului actualizat,

pe baza art. 50 alin. (2) din același act normativ.

Față de aceste considerente, reținând temeinicia

și legalitatea hotărârii atacate, instanța de apel a respins apelul reclamantelor

ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal

au formulat recurs reclamantele G.R. și C.R.C., prevalându-se de prevederile art

304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantele arată

că, fără a face o temeinică și legală analiză a situației de fapt, instanța de apel

se rezumă la a invoca puterea de lucru judecat, excepție care o scutește de efortul

analizării condițiilor concrete în care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare

din 20 decembrie 1996 (a cărui anulare a fost dispusă prin decizia civilă nr. 47A

din 28 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă

în Dosar nr. 4300/2/2007), respectiv de verificarea existenței bunei credințe a

recurentelor-reclamante la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

O minimă diligentă din partea instanței

de apel ar fi fost de natură a releva că art. 1 din Legea nr. 112/1995 nu poate

servi drept temei al anulării unui contract translativ de proprietate legal încheiat

(cum este contractul încheiat de către recurentele-redamante), întrucât art. 1 din

Legea nr. 112/1995, menționat atât în decizia civilă nr. 47A din 28 ianuarie 2008,

cât și în Decizia nr. 451/A din 06 decembrie 2012, recurată prin prezenta cerere,

nu reprezintă altceva decât legiferarea dreptului foștilor proprietari la măsuri

reparatorii, iar nicidecum cauză de nelegalitate și de nulitate a contractului de

vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, cum greșit menționează instanța de apel

în argumentarea excepției puterii de lucru judecat.

Instanța de apel ar fi trebuit să analizeze

în concret buna-credință a recurentelor-reclamante la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996.

Nu se poate reține existența în cauză a

puterii lucrului judecat întemeiată exclusiv pe considerentele, iar nu pe dispozitivul

unei hotărâri, considerente care, de altfel, conțin o gravă eroare de logică juridică.

Prin întregul probatoriu administrat atât

la fond, cât și în apel, recurentele-reclamante au dovedit în mod neechivoc faptul

că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996,

au respectat în totalitate condițiile impuse de Legea nr. 112/1995, a cărei singură

condiție pentru valabila încheiere a contractului era aceea menționată în art. 14,

respectiv lipsa unei notificări făcută de fostul proprietar de restituire a imobilului.

Dovada lipsei vreunei notificări a fost

făcută chiar în fața instanței de apel, respectiv prin adresele trimise instanței

de către C. SA și Primăria Municipiului București, care atestă lipsa unei cereri

formulate de către fostul proprietar în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, recurentele au solicitat instanței de apel încuviințarea probei

testimoniale în dovedirea bunei lor credințe la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996, probă care le-a fost respinsă în mod neîntemeiat,

deși avea o mare și reală înrâurire asupra soluționării legale a prezentei spețe.

În lipsa unei astfel de cereri, a admite

ideea instanței de apel (care reia argumentația existentă în considerentele, iar

nu în dispozitivul deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008, atunci când susține

existența în cauză a puterii de lucru judecat), conform căreia imobilul a cărui

vânzare a făcut obiectul contractului din 20 decembrie 1996 nu era supus dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, înseamnă a nega însăși calitatea de chiriași ai Statului Român

pe care recurentele-reclamante au avut-o timp de aproximativ 17 ani.

Instanța de apel a menținut eroarea instanței

de fond în a considera sinonime noțiunile de a eluda și de a încălca. Atât timp

cât legiuitorul a folosit termenul de a eluda, este neechivoc că sensul vizat este

acela de evitare, iar nu de încălcare, cum greșit reține instanța de apel.

A eluda nu este sinonim cu a încălca, iar

confuzia de terminologie a instanței de fond a dus la o greșită aplicare a legii

și, deci, implicit, la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

În ipoteza în care fostul chiriaș al statului

a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 imobilul pe care l-a ocupat, iar ulterior,

acest contract a fost anulat irevocabil de către o instanță judecătorească (astfel

cum s-a întâmplat și în prezenta cauză), acesta se poate adresa instanței cu o cerere

prin care solicită restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare conform art. 50 alin. (2

1

) coroborat

cu art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Dacă fostul chiriaș a cumpărat însă în

temeiul unei alte legi, deci cu eludarea (care semnifică evitarea, iar nu încălcarea)

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar, ulterior, acest contract a fost anulat irevocabil,

persoana respectivă poate formula o cerere prin care să solicite doar contravaloarea

actualizată a prețului plătit pentru vânzarea-cumpărarea imobilului.

Instanța de apel, în mod greșit a considerat

că recurentele s-ar încadra în această ultimă ipoteză, nefiind, prin urmare, îndreptățite

să solicite restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare.

Această eroare a instanței de apel pleacă

de la considerentele deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă în Dosar nr. 43 00/2/2007, care

nu punctează asupra motivului concret pentru care s-a dispus anularea titlului recurentelor

(contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996), respectiv cauză ilicită

(fiind reținută împrejurarea că și cumpărătorul și vânzătorul cunoșteau împrejurarea

că preluarea nu s-a făcut cu titlul valabil).

Drept urmare, recurentele reclamante au

solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, admiterea

apelului în sensul schimbării în tot a sentinței civile 83 din 18 ianuarie 2012

pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă și al admiterii cererii

formulate de recurentele-reclamante.

Analizând recursul prin prisma dispozițiilor

art 304 pct 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele

ce se succed:

că instanța de apel nu a analizat cererea lor pe criteriul prevăzut de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, rezumându-se a invoca puterea de lucru judecat a deciziei

civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, nu poate fi primită.

Instanța de apel a analizat aplicabilitatea

normei în discuție din perspectiva respectării ori nerespectării dispozițiilor Legii

nr. 112/1995 la momentul contractării, constatarea eludării acestui act normativ

fiind motivul pentru care a respins încadrarea juridică indicată de reclamante;

atare demonstrație juridică a fost argumentată prin referirea la considerentele

deciziei civile nr. 47A din 28 ianuarie 2008 anterior menționată, făcând aplicarea

în cauză a prezumției legale a lucrului judecat, astfel cum este aceasta prevăzută

de art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., ceea ce dă expresie funcției

pozitive a autorității de lucru judecat.

Efectul pozitiv al autorității de lucru

judecat presupune că nu este permis a se nega sau, dimpotrivă, de a se afirma ceea

ce s-a negat anterior, asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor

și al verificării jurisdicționale, după cum același efect impune judecății ulterioare

respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o hotărâre anterioară,

înzestrată cu autoritate de lucru judecat.

În acest caz, nu este necesar să existe

tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară

să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce

s-a rezolvat anterior, așa încât, aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent

dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente.

Drept urmare, cea de-a doua instanță nu

mai poate face evaluări proprii asupra aceRON chestiuni, ci constituie premisa demonstrată

de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora, contrar celor susținute

de recurente prin motivele de recurs.

Ca atare, simplul fapt că soluția asupra

unui aspect litigios este conținută în considerente și nu în dispozitivul hotărârii,

nu poate conduce la contestarea autorității de lucru judecat a unor astfel de motive,

fiind important doar faptul că asupra unei chestiuni disputate în proces, în urma

dezbaterii contradictorii a părților, instanța anterioară a dat o rezolvare (concluzionând

în sensul încheierii contractului cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995),

deoarece orice motiv sau considerent care tranșează un punct al litigiului, are

un caracter decisiv (susținând în mod necesar soluția din dispozitiv) și dobândește,

pentru această rațiune, autoritate de lucru judecat.

În consecință, instanțele de fond nu au

reținut în cauză excepția procesuală, de fond a autorității de lucru judecat (funcția

negativă a autorității de lucru judecat) ceea ce interzice reluarea aceleiași judecăți

în condițiile identității de elemente reglementate de art 1201 C. civ. (părți, obiect

și cauză), ci a prezumției legale ce are caracter absolut între părțile cauzei soluționate

anterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă, reținând, așadar valoarea de

mijloc de probă al deciziei civile invocate.

Se constată că, prin cererea de chemare

în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 50

1

Legii nr. 10/2001, recurentele

reclamante au solicitat restituirea prețul de piață al imobilului cumpărat în baza

Legii nr. 112/1995, ca urmare a deciziei nr. 47A din 28 ianuarie 2008 a Curții de

Apel București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare

- cumpărare din 20 decembrie 1996.

Prin decizia menționată, Curtea de Apel

București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis

apelul declarat de reclamanta din acel dosar, S.E., împotriva sentinței nr. 455

din 22 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o

în tot, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare

- cumpărare din 20 decembrie 1996 și s-a admis acțiunea în revendicare formulată

de reclamantă. Hotărârea respectivă a rămas irevocabilă prin decizia din 25 martie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

În decizia indicată mai sus, contrar susținerilor

recurentelor, Curtea de Apel București a statuat, în mod indubitabil, că „vânzarea

către chiriași a apartamentelor imobilului, pe care îl ocupau, în baza dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, nu poate fi apreciată ca fiind realizată cu respectarea legilor

în vigoare la data înstrăinării, reținând că preluarea imobilului de către stat

a avut loc fără titlu valabil, iar imobilul nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995,

lege care viza doar imobilele preluate cu titlu, motiv pentru care contractul de

vânzare - cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea art. 1 din Legea nr. 112/1995.

Pe de altă parte, s-a reținut că G.R. și C.R.C. nu au fost de bună - credință la

cumpărarea apartamentului în litigiu, deoarece știau sau trebuia să știe că acesta

a fost preluat de statul comunist prin abuz, iar aparența titlului putea fi descoperită

cu minime diligente, obligatorii pentru cumpărători.

Astfel, simpla încălcare a prevederilor

Legii nr. 112/1995, constatată de instanță în procesul anterior conduce la inaplicabilitatea

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, ale cărui cerințe nu sunt întrunite.

Pe cale de consecință, susținerea recurentelor

reclamante în sensul că, dovada lipsei vreunei notificări formulate de către fostul

proprietar în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995, făcută chiar în fața instanței

de apel prin adresele trimise instanței de către C. SA și Primăria Municipiului

București, ar conduce la concluzia că încheierea contractului de vânzare-cumpărare

s-a efectuat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, este nefondată, acestea

fiind chestiuni ce nu puteau fi reapreciate de instanța de apel în cauza de față.

Astfel, art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, invocat de reclamante, prevede că proprietarii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

Este, așadar, evident că art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil în situația reclamantelor, deoarece, prin

hotărâre judecătorească devenită definitivă și rămasă irevocabilă, s-a statuat că

dispozițiile imperative ale legii nu au fost respectate.

În acest sens, este nereală și susținerea

recurentelor că instanța nu ar fi reținut reaua lor credință, pentru că, în considerentele

deciziei nr. 47A din 28 ianuarie 2008, Curtea de Apel București analizează buna

credință din perspectiva minimelor diligente, reținând că pârâtele cumpărătoare

nu au depus nicio diligentă rezonabilă pentru a se informa asupra situației juridice

a imobilului pe care urmau să-l cumpere.

Mai mult decât atât, buna sau reaua credință

nu este relevantă în cauză, pentru că Legea nr. 10/2001, lege specială, a prevăzut

strict și limitativ situațiile în care buna credință poate fi invocată, iar despăgubirile

cuvenite ca urmare a desființării actului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 nu se stabilesc, potrivit art. 50 și 50

1

din lege în funcție de existența bunei credințe, ci în funcție de respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului.

Prin urmare, existând o hotărâre judecătorească

irevocabilă prin care s-a constatat că imobilul a făcut obiectul unui contract de

vânzare-cumpărare încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, reclamantele au

doar vocația obținerii despăgubirilor constând în prețul actualizat (ce decurge

din repunerea în situația anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare

constatat nul), iar nu a prețului de piață prevăzut de art. 50

1

din lege.

Cum însă reclamantele, în virtutea principiului

disponibilității, au fixat limitele obiective ale judecării cauzei, solicitând exclusiv

obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață, precizând, inclusiv în fața

Înaltei Curți, că nu doresc acordarea prețului reactualizat, în mod corect, instanțele

anterioare, în limitele învestirii, s-au pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv,

în mod legal au constatat că acestea nu sunt îndreptățite la restituirea prețului

de piață.

Față de considerentele expuse, Înalta

Curte constată că niciunul dintre motivele de recurs formulate nu relevă o încălcare

sau o aplicare greșită a legii de către instanța de apel, drept pentru care, va

respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantele G.R. și C.R.C. împotriva deciziei nr. 451A din 6 decembrie 2012

a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

20 iunie 2013.