ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2612/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 5 decembrie 2007, reclamanta Ș.C. i-a chemat în judecată pe pârâții I.N. și I.A., solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x cu terenul aferent, imobil situat în București, str. Clucerului, parter, sector 1. La data de 17 ianuarie 2008, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție, în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, SC R. SA și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin care au solicitat ca, în ipoteza admiterii acțiunii, chemații în garanție să fie obligați la restituirea prețului actual de circulație al imobilului, estimat provizoriu la 875.000 lei.

La termenul de judecată din 22 ianuarie 2008 reclamanta a formulat o cerere completatoare prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu. La termenul de judecată din 19 februarie 2008, Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de chemata în garanție la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu pârâții.

În primul ciclu procesual, prin decizia nr. 6314 din 25 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, a casat această decizie și sentința civilă nr. 1664 din 04 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul București. Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 21 și 44 din Constituția României, dispozițiile Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996, practica instanțelor judecătorești și Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că ambele instanțe, fără să cerceteze cadrul legal pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, precum și finalitatea urmărită de aceasta prin formularea într-un anumit mod a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, au analizat speța din prisma prevederilor legii speciale de reparație. Cu încălcarea principiului disponibilității și cel al contradictorialității, s-a considerat că în speță este aplicabilă Legea nr. 10/2001 și nu dreptul comun.

Înalta Curte de Casație și Justiție a mai reținut că, pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, cu titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există legea specială de reparație, nr. 10/2001 și că, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar, însă aceasta nu înseamnă că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat.

S-a mai reținut în decizia de casare că restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una dintre persoanele juridice prevăzute la alin. 1 și 2 din art. 21. Or, în speță, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, și anume, la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deținut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor, pârâții persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana îndreptățită are deschisă, și după intrarea în vigoare a acestei legi, calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor-cumpărători, iar solicitarea ca instanța să constate caracterul abuziv al preluării unui imobil ar fi putut fi considerată ca lipsită de interes doar dacă acțiunea ar fi fost fundamentată pe aplicarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001. Or, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că, prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate s-a realizat o ingerință în dreptul fostului proprietar. Or, a-i refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său, înseamnă a consacra, cu caracter definitiv, ingerința în dreptul său, cu consecința evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În considerentele deciziei de casare Înalta Curte a menționat că pârâții-cumpărători conform Legii nr. 112/1995 nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziție calea acțiunii în răspundere pentru evicțiune pentru recuperarea prețului de piață al imobilului.

Prin urmare, privarea de proprietate a acestora răspunde principiului proporționalității, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009. Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În speță, nu s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanța neobservând că imobilul a fost donat statului de către B.L., iar prin decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donației făcute statului. Analizarea validității titlului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă. În susținerea admisibilității acțiunii în revendicare de genul celei din speță, instanța de recurs a stabilit că instanța de fond urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acest text legal a fost interpretat și aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase litigii declanșate de cetățeni români împotriva Statului Român.

Cu referire la Legea nr. 112/1995, s-a stabilit că instanța de fond urmează să aibă în vedere că această lege nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nicio altă dispoziție internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea „de facto” în patrimoniul său și pentru care nu avea niciun titlu. În rejudecare, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 1215 din 22 iunie 2011 prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SA București și de Administrația Fondului Imobiliar ca unitate subordonată Consiliului General al Municipiului București, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții I.N.

și I.A., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantă Ș.C. conform precizărilor de la fila nr. 98 din dosar și a obligat pe pârâții I.N. și I.A. să-i respecte reclamantei dreptul de proprietate și posesia privind apartamentul nr. x compus din 5 camere, o cameră de serviciu, pivniță, alte dependințe, garaj și cota-parte din terenul aferent, situat în imobilul din București, str. Clucerului. Tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții I.N. și I.A., de la filele 80 și 81, completată la fila nr. 125 din dosar, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să le restituie pârâților I.N.

și I.A. prețul plătit efectiv până în prezent, actualizat, iar Municipiul București să le restituie comisionul de 1% din preț, perceput la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, actualizat, a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâților I.N. și I.A. privind acordarea valorii actuale de piață a imobilului revendicat și a respins cererea Ministerului Finanțelor Publice de la fila nr. 116 din dosar, privind comisionul de 1% din preț. Tribunalul a respins cererea pârâților I.N. și I.A., privind acordarea cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SA București, că această societate nu a avut nicio relație contractuală cu pârâții I.N.

și I.A. privind încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997. Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Administrația Fondului Imobiliar ca unitate subordonată Consiliului General al Municipiului București a fost admisă, având drept consecință respingerea cererii de chemare în garanție referitor la această pârâtă, pe cale de excepție, tribunalul constatând că nu are patrimoniu propriu, fiind o instituție publică de interes local cu personalitate juridică proprie aflată sub autoritatea Consiliului General, finanțată integral din alocațiile bugetare și fără venituri proprii. Cum bunul revendicat de către reclamantă nu face parte din categoria bunurilor de interes național în sensul art. 12 alin. (2) și (4) din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a considerat că revine Municipiului București, prin Primarul General, calitatea procesuală pasivă de a reprezenta Statul, referitor la imobilul înstrăinat.

Tribunalul a considerat că excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor este neîntemeiată întrucât art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede expres obligația de restituire a prețului de către Ministerul Finanțelor Publice. Tribunalul a reținut că autorii B.A. și B.S. au dobândit terenul de 238,62 mp, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 26 aprilie 1937, iar conform autorizației de construire din 10 iulie 1937 eliberată de Primăria Sectorului I Galben, Municipiul București, au edificat construcția cu subsol (pivniță), parter și etaj. Prin donația autentificată din 15 noiembrie 1946, autorii B.A. și B.S. au donat apartamentul nr. 1 situat în București, str. Clucerului nr. 60, parter, către fiica lor B.L., autoarea testatoare către reclamanta Ș.C., care, conform certificatului de moștenitor din 14 decembrie 1995, culege drepturile acesteia în calitate de legatar universal.

Tribunalul a reținut că, de la autorii B.A. și B.S. (profesori, care făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950), imobilul compus din 3 apartamente, situate la parter și 2 etaje, fără să fie nominalizate, a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar în lista anexă la decret nu apare și fiica lor B.L. cu apartamentul nr. x donat în 1946, conform acestui act, rezultând că și apartamentul nr. x a fost preluat odată cu întregul imobil. Tribunalul a constatat că, prin Raportul privind starea imobilului din str. Clucerului, fișele tehnico-statistice anexă, din 27 decembrie 1954 (filele 138-140 din dosar), s-a constatat într-adevăr, că parterul imobilului, adică apartamentul nr. x revendicat în prezent, nu a fost naționalizat, autoritățile constatând că, de fapt și de drept, această parte din clădire fusese donată fiicei B.L.

prin donația autentificată din 15 noiembrie 1946, iar această fiică nu figura în anexa la Decretul nr. 92/1950. Tribunalul a reținut că, prin actul de donație din 27 februarie 1963, fiica I. (B.) L., a donat apartamentul nr. x de la parterul clădirii, către Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie București, iar actul menționat a fost desființat prin decizia nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, părțile fiind astfel repuse în situația anterioară încheierii actului juridic. Tribunalul a constatat că, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, apartamentul nr. x a fost vândut către pârâții-chiriași I.N.

și I.A., cărora hotărârea de anulare a donației le este opozabilă, în calitatea lor de „avânzi-cauză” în raport cu Municipiul București, care le-a transmis dreptul de proprietate asupra locuinței inclusă în fondul locativ de stat. Tribunalul a reținut că dreptul de proprietate al Statului asupra apartamentului revendicat a fost desființat retroactiv, până la 27 februarie 1963, actul nul absolut nu este apt să transfere dreptul de proprietate, astfel că Statul Român nu a deținut un drept nici măcar aparent, la 15 ianuarie 1997, pentru a-l putea transmite cumpărătorilor Ionescu, potrivit Legii nr. 112/1995, actul nul nefiind supus așa-numitei teorii a asanării, pentru a-și putea păstra efectele produse.

În consecință, tribunalul a reținut că preferabil este titlul reclamantei, iar potrivit art. 480 C. civ., a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta Ș.C. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel pârâții I.N. și I.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate și pe fond respingerea acțiunii în revendicare, astfel cum a fost completată de reclamanta S.C. În motivarea apelului, apelanții au invocat Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii și hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României din 12 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010). Apelanții au arătat că aplicarea procedurii hotărârii pilot în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu este obligatorie, iar Statul Român este obligat să instituie proceduri simplificate și eficiente pentru acordarea de despăgubiri și în situația vânzării imobilului către foștii chiriași.

Apelanții au considerat că titlul lor de proprietate este valabil, deoarece, pe de o parte, nu a existat o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă de constatare a nulității absolute a contractului încheiat în anul 1997, iar pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nu mai poate fi contestat, deoarece există în acest caz, o prezumție absolută de validitate prevăzută de Legea nr. 10/2001. În această situație, titlul de proprietate al pârâților s-a consolidat iar aceștia au dobândit un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ce se cere a fi protejat.

Împotriva aceleiași sentințe au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, respingerea acțiunii în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. În cauză a declarat apel și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul respingerii capătului de cerere prin care Municipiul București a fost obligat să restituie comisionul de 1% din preț, perceput la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997 actualizat.

Prin decizia nr. 336/ A din 8 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-pârâți Municipiul București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a admis apelul declarat de apelanții-pârâți I.N. și I.A. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de intimata-reclamantă Ș.C. Totodată, instanța de apel a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții I.N. și I.A. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, ca rămasă fără obiect și a obligat-o pe reclamanta Ș.C.

la plata sumei de 5.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către pârâții I.N. și I.A., păstrând celelalte dispoziții ale sentinței. Prin decizia din apel a fost obligată intimata reclamantă Ș.C. la plata sumei de 5.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată corespunzătoare judecății în apel către apelanții pârâți I.N. și I.A.. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în raport cu Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în interesul legii, cât și raportat la decizia de casare, obligatorie în cauză pentru instanța de trimitere, conform art. 315 C. proc. civ., că, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă.

În ceea ce privește existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).

Curtea de apel a mai reținut că, în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu.

Rezultă că acest imobil nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala. În ceea ce privește modul de preluare a imobilului, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat, în decizia de casare, că nu s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanța neobservând că imobilul a fost donat statului de către B.L. iar prin Decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donației făcute statului. Analizarea validității titlului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă.

Curtea de apel a constatat că această îndrumare din decizia de casare a fost respectată de tribunal, care în mod corect a reținut că prin actul de donație din 27 februarie 1963, I. (B.) L. a donat apartamentul nr. x de la Parterul clădirii, către Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie București, iar actul menționat a fost desființat prin decizia nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, părțile fiind astfel repuse în situația anterioară încheierii actului juridic. În motivarea Deciziei nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a reținut că donația bunul altuia este nulă absolut, iar în cauză, la data donației, imobilul nu mai aparținea donatoarei, fiind preluat de Statul român prin Decretul nr. 92/1950.

În acel proces, s-a reținut că nefiind proprietar al bunului la momentul încheierii contractului de donație, donatoarea B.L. nu putea dona un bun care nu era al său. Curtea a mai reținut, în considerentele deciziei recurate, că preluarea imobilelor de către Statul român prin Decretul nr. 92/1950 este calificată ca fiind abuzivă de art. 2 din Legea nr. 10/2001, concluzie care se impune și în cauza de față. Chiar dacă această chestiune prejudicială, a cărei soluționare a fost impusă prin decizia de casare, a fost rezolvată în favoarea reclamantei, Curtea a constatat că această soluție nu conduce automat la admiterea cererii de restituire în natură.

Astfel, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.

În acest sens, în cauza menționată, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143). Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui „bun”, la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluționată de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun” și în patrimoniul pârâților.

Având în vedere aceste considerente, reținând că reclamanta nu are un drept la restituirea imobilului în natură, Curtea de apel a concluzionat în sensul că acțiunea în revendicare a fost în mod greșit admisă de tribunal. Având în vedere că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost respinsă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții I.N. și I.A., având ca obiect restituirea prețului actual de circulație pe piața liberă al imobilului revendicat, s-a respins ca rămasă fără obiect. În temeiul art. 274 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a reclamantei, Curtea a obligat-o la plata sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, către pârâții I.N.

și I.A.. Celelalte dispoziții ale sentinței, privind excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC R. SA București, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Administrația Fondului Imobiliar, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, și cererea Ministerului Finanțelor Publice de restituire a comisionului, au fost menținute. Apelurile formulate de apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General au fost găsite neîntemeiate.

Întrucât apelul declarat de apelanții pârâți a fost admis, reținând culpa procesuală a intimatei reclamante Ș.C., văzând prevederile art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat-o la plata sumei de 5.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariul de avocat, către apelanții pârâți I.N. și I.A.. Împotriva deciziei nr. 336/ A din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta Ș.C. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanța de apel, deși s-a referit la decizia de casare, a nesocotit îndrumările acesteia și a făcut o aplicare greșita a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Prin decizia în interesul legii, așa cum se arată expres de către instanța de casare, Înalta Curte a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție, apt să constituie un remediu efectiv. Instanța de apel nu a ținut efectiv seama de considerentele deciziei de casare în întregul lor, respectiv de considerentele din decizia în interesul Legii nr. 33/2008, ce au fost avute în vedere și au fost menționate de instanța de casare, ci a făcut aplicarea greșită în abstract, a altor considerente, fără a se raporta la circumstanțele concrete ale cauzei indicate de către aceeași instanță de casare.

Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere considerentul deciziei de casare prin care se arată că ”după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea introdusă de persoana care consideră că imobilul a fost preluat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă”. În acest sens, instanța de casare a argumentat că, ”prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate s-a realizat o ingerința în dreptul fostului proprietar.

Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său, înseamnă a consacra, cu caracter definitiv, ingerința în dreptul său, cu consecința evidentă a încălcării art. 1 din primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului” și „privarea de proprietate a reclamantei, respectiv ingerința ce s-ar produce prin respingerea acțiunii în revendicare, fără o despăgubire justă, adecvată, trebuie să corespundă principiului proporționalității în caz contrar aducându-i-se atingere dreptului său de proprietate, consacrat și ocrotit de legislația europeană”.

Instanța de apel s-a limitat numai a verifica în ce măsură intimata-reclamantă poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului și această verificare a fost făcuta formal, prin considerații de ordin general cu referire la decizia din cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe și la Hotărârea Pilot în cauza Maria Atanasiu. Or, verificarea trebuia făcută prin raportare la decizia de casare (a cărei concluzie, în esență, a fost de admisibilitate a revendicării de drept comun), decizie ce a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2010, ulterioară, așadar, hotărârii pilot ce a fost publicată în M. Of. la data de 22 noiembrie 2010. Recurenta mai susține că hotărârile CEDO avute în vedere de instanța de apel au fost greșit aplicate în speța, față de particularitățile cauzei.

Concluzia în sensul inexistentei în favoarea reclamantei a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului era exclusă. Instanța de apel, deși a confirmat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, și implicit, recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul reclamantei, a considerat că reclamanta nu dispune de un „bun actual”, respectiv de un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, ci numai un drept la despăgubire, și aceasta în condițiile unei legi viitoare de modificare a Legii nr. 10/2001, la care a fost obligat statul roman prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu.

Drept urmare, instanța de apel nu a mai analizat/evaluat nici mecanismul actual de despăgubire și nici cerința existenței unui „bun” în patrimoniul pârâților. Așadar, motivele instanței de apel nu reprezintă decât o denegare de dreptate, refuz ce este evident nejustificat, fundamentându-se pe o obligația, stabilită în sarcina statului roman, de reglementare, în viitor, a unui alt mecanism de despăgubire pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat. Această motivare contravine, totodată, și principiului aplicării legii civile în timp, tempus regit actum. Se mai susține, în motivarea recursului, că instanța de apel nu s-a pronunțat practic cu privire la raportul juridic dedus judecații, la care obligă art. 129 C. proc.

civ., neanalizând titlul de proprietate al pârâților persoane fizice și neprocedând la compararea titlurilor. Prin respingerea acțiunii în revendicare s-a produs o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, cu încălcarea art. 1 din primul Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor de drept intern privind dreptul de proprietate. În continuarea motivului de recurs, recurenta face aprecieri cu privire la preferabilitatea titlului său în raport cu cel al pârâților, susținând că titlul său este originar, a fost reconfirmat, cu efect retroactiv, prin dubla recunoaștere a nevalabilității preluării imobilului de către stat, situație în care recurenta apreciază că beneficiază de un „bun actual”.

Mai susține că titlul său este mai bine caracterizat deoarece este mai vechi (1937), a fost primul transcris și provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâților provine de la stat, care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l fără a deține vreun titlu valabil, astfel că nu a putut opera un transfer al dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorilor. Recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicitând să se constate că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii și contradictorii. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că, prin decizia de casare a fost indicată în concret problematica de drept incidență în cauză.

Instanța de casare a făcut trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008 incidente în speță și în ce privește susținerea admisibilității a indicat dispozițiile art. 1 din primul Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, astfel cum a fost interpretat și aplicat în practica CEDO, ingerință ce s-ar produce prin respingerea acțiunii, caracterul facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Se mai arată că instanța de apel nu s-a circumscris problematicii dezlegate, referindu-se la doua hotărâri CEDO ce exced sfera îndrumărilor date de instanța de recurs, hotărâri în funcție de care s-a concluzionat contrar, în sensul „inadmisibilității” acțiunii în revendicare, fapt pentru care aceste considerente apar ca motive străine de natura pricinii.

În opinia recurentei, hotărârea recurată cuprinde, totodată, motive contradictorii. Instanța de apel a arătat că acțiunea în revendicare era admisibilă până în luna octombrie 2010, dată până la care era posibilă recunoașterea unui drept la restituire, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală de despăgubiri și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea, nu putea fi înlăturata decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de pârât, în condițiile Decizie nr. 33/2008 a I.C.C.J.

Or, sub acest aspect, situația a rămas neschimbată, ceea ce explică de ce instanța de casare nu a făcut trimitere la hotărârea pilot ce fusese deja promulgată anterior, ci dimpotrivă, generic, la hotărârile CEDO ce susțin admisibilitatea revendicării, considerându-se că prin respingerea revendicării se realizează o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului și privarea de proprietate a reclamantului nu răspunde principiului proporționalității, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009, care deschid chiriașului cumpărător calea unei acțiuni pentru obținerea unei reparația integrale a pierderii bunului. Recurenta critică și dispoziția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată.

În acest sens arată că, prin decizia recurată, au fost acordate cheltuieli de judecata în suma de 5.000 lei pentru judecata în primă instanță și 5.500 lei pentru judecata în apel. În primul ciclu procesual, pârâții au solicitat la prima instanță cheltuieli de judecata în suma de 1.000 lei (conform chitanței depuse la fila 230), cheltuieli ce au fost acordate prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual, iar în recurs au solicitat 2.000 lei. În apel pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată. În cel de-al doilea ciclu procesual, la fond s-au solicitat cheltuielile de judecată în sumă de 2.000 lei, conform chitanței depuse la fila 33 dosar. În apel, însă, nu au mai fost solicitate cheltuielile de judecata, nici prin cererea de apel/ motivele de apel, și nici în cadrul cuvântului pe fond.

În atare situație, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata în cuantum total de 10.500 lei s-a făcut nelegal, în condițiile în care acestea nu au fost solicitate. Mai mult, dovezile în acest sens existente la dosar nu au fost cenzurate de către instanța de apel. În chitanța de plată a onorariului de avocat în suma de 3.000 lei (fila 80) se menționează că reprezintă onorariu suplimentar pentru judecata în fond (la Tribunalul București) și, deci, nu puteau fi acordate, neputând fi cerute direct în faza de apel. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., iar criticile aduse în dezvoltarea acestor motive de recurs se circumscriu textelor legale invocate, astfel încât excepția nulității recursului, invocată de intimații pârâți Ionescu, prin apărător, este nefondată. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Criticile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Instanța de recurs în primul ciclu procesual a statuat cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare și existența interesului de a formula capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Ca atare, decizia de casare are caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare sub aspectul problemelor de drept dezlegate, în sensul că instanța de rejudecare trebuie să analizeze condițiile preluării bunului de către stat și să analizeze pe fond acțiunea în revendicare cu respectarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Instanța de apel a respectat aceste îndrumări, în sensul că a analizat condițiile în care imobilul a fost preluat de stat, ajungând la concluzia că preluarea a avut caracter abuziv, însă, aplicând la cazul concret dedus judecății cele statuate prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în contextul hotărârii pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu împotriva României, a constatat că reclamanta nu poate pretinde obligarea pârâților cumpărători la predarea bunului în deplină proprietate și posesie, deoarece nu justifică în patrimoniul său un bun actual, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, instanța de apel, în deplin acord cu decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior, a analizat pe fond acțiunea formulată de reclamantă, pronunțându-se în raport de circumstanțele concrete ale cauzei și nu în abstract, așa cum în mod greșit pretinde recurenta reclamantă. Împrejurarea că, în considerentele deciziei de casare s-a reținut, în argumentarea admisibilității acțiunii în revendicare, că vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate reprezintă o ingerința în dreptul fostului proprietar, astfel încât respingerea acțiunii în revendicare fără o despăgubire justă și adecvată, care să corespundă principiului proporționalității, ar fi de natură să aducă atingere dreptului său de proprietate, consacrat și ocrotit de legislația europeană, nu obliga instanța de trimitere, în rejudecare, să admită pe fond acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâții cumpărători.

Aceste considerente au rolul de a explicita soluția instanței de recurs cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, chiar și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nicidecum de a justifica admiterea pe fond a acțiunii, în condițiile în care instanța de casare nu a pronunțat o hotărâre pe fondul cauzei, ci a trimis dosarul spre rejudecare, cu îndrumarea de a se verifica modul de preluare a imobilului de către stat și de a se soluționa pe fond acțiunea, cu luarea în considerare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Ca atare, aplicarea de către instanța de apel a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv a celei din cauza Maria Atanasiu împotriva României, s-a făcut în acord cu îndrumările date prin decizia de casare.

Împrejurarea că această din urmă hotărâre era publicată în M. Of. la data pronunțării deciziei de casare, iar instanța de casare nu a menționat-o în considerentele sale, nu presupunea, așa cum pare să pretindă recurenta, ca în rejudecare instanța să nu o aibă în vedere. Hotărârea menționată a fost în mod corect aplicată, nefiind astfel întemeiate criticile referitoare la modul de aplicare de către instanța de apel a principiilor statuate prin hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauza Atanasiu și alții contra României instanța europeană reține că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafele 141, 142 și 143). Așadar, reclamanta din prezenta cauză, care nu se prevalează de o decizie, administrativă sau judiciară, prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea sa, poate pretinde doar un drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ce urmează a fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație stabilită de Curtea Europeană în acest scop).

Constatând în mod corect că reclamanta nu poate justifica un drept la restituire în natură în contradictoriu cu cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995, verificarea existenței unui ”bun” în patrimoniul pârâților era inutilă, în condițiile în care recunoașterea dreptului de creanță al reclamantei urmează a se face în procedura Legii nr. 10/2001, după verificarea îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, pârâții cumpărători neavând nicio implicare în această procedură specială. Soluționând cauza în acest mod instanța de apel nu a refuzat să judece, așa cum pretinde recurenta, ci a dat o hotărâre pe fondul litigiului, valorificând practica instanței supreme și a instanței europene.

Ca atare, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 129 C. proc. civ. Afirmația recurentei în sensul că instanța de apel ar fi încălcat principiului aplicării legii civile în timp, tempus regit actum, este nefundamentată și nu poate fi examinată de instanța de recurs, în condițiile în care din conținutul memoriului de recurs nu rezultă în ce ar consta această încălcare. Faptul că instanța de apel nu a analizat titlul de proprietate al pârâților persoane fizice și nu a procedat la compararea titlurilor se circumscrie specificului acestei acțiuni în revendicare, care nu se soluționează pe baza regulilor clasice ale comparării de titluri, ci în conjunctura creată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, corelată cu practica instanței europene, ceea ce presupune analizarea cu prioritate a existenței unui ”bun actual„ în patrimoniul reclamantului.

În consecință, argumentele din motivarea recursului, referitoare la criteriile care ar fi de natură să confere preferabilitate titlului reclamantei, sunt irelevante. Recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicitând să se constate că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii și contradictorii. În debutul dezvoltării acestui motiv de recurs, recurenta reiterează criticile susținute în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu s-a circumscris problematicii dezlegate prin decizia de casare. Or, aceste aspecte au fost deja examinate cu ocazia verificării incidenței motivului de recurs respectiv.

Susținerea recurentei, în sensul că instanța de apel ar fi reținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, pe baza unor hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului ce exced, în opinia recurentei, sfera îndrumărilor date de instanța de recurs, este în mod vădit contrară realității, rezultând cu evidență faptul că instanța de apel s-a pronunțat pe fondul acțiunii, și nu pe excepția inadmisibilității. Considerentele avute în vedere de instanță la fundamentarea soluției din apel sunt pertinente și vizează problematica acțiunii în revendicare având ca obiect imobile preluate de stat în mod abuziv, nefiind străine de natura pricinii, cum eronat pretinde recurenta.

Faptul că instanța de apel a reținut că, până în luna octombrie 2010, când s-a pronunțat hotărârea instanței europene în cauza Maria Atanasiu împotriva României, o acțiune în revendicare de natura celei de față ar fi putut fi admisă, nu este de natură a genera contradicție în motivare, ci relevă situația existentă în practica instanțelor judecătorești anterior hotărârii menționate. Or, după publicarea acestei hotărâri în M. Of., practica judiciară s-a uniformizat, în sensul soluției pronunțate de instanța de apel în prezenta cauză. În ceea ce privește critica recurentei referitoare la dispoziția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele: În primul ciclu procesual, pârâții persoane fizice au solicitat și au dovedit cheltuieli de judecată în sumă totală de 3.000 lei, reprezentând onorariul pentru avocat (1.000 lei pentru judecata la prima instanță și 2.000 lei pentru judecata în recurs).

În faza apelului, aceștia nu au solicitat cheltuieli de judecată, împrejurare consemnată în încheierea din 4 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul nr. 43500/3/2007. În rejudecare, aceiași pârâți au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 lei cu titlu de onorariu pentru avocat la instanța de fond. În apel nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, apărătorul acestor părți menționând în mod expres, astfel cum s-a consemnat în încheierea din 1 octombrie 2012, prin care s-a amânat pronunțarea deciziei din apel, că vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. În ceea ce privește chitanța în sumă de 2.500 lei, depusă la dosarul instanței de apel, aceasta nu putea fi luată în considerare, în lipsa unei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, care să fi fost formulată în faza procesuală respectivă.

Nici chitanța în valoare de și 3.000 lei depusă în apel, cu titlu de onorariu suplimentar pentru judecata de la prima instanță, nu putea fi avută în vedere la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, deoarece nu se mai puteau solicita astfel de cheltuieli aferente primei instanțe, după ce aceasta se desesizase, pronunțând hotărârea. În acest context,