ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2612/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2612/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 5 decembrie 2007, reclamanta Ș.C. i-a chemat

în judecată pe pârâții I.N. și I.A., solicitând obligarea acestora să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. x cu terenul aferent,

imobil situat în București, str. Clucerului, parter, sector 1.

La data de 17

ianuarie 2008, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție, în

contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General, SC R. SA și

Ministerul Economiei și Finanțelor, prin care au solicitat ca, în ipoteza admiterii

acțiunii, chemații în garanție să fie obligați la restituirea prețului actual

de circulație al imobilului, estimat provizoriu la 875.000 lei.

La termenul de

judecată din 22 ianuarie 2008 reclamanta a formulat o cerere completatoare prin

care a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin

Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, să

se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

La termenul de

judecată din 19 februarie 2008, Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat,

în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București - Administrația

Fondului Imobiliar, cerere de chemare în garanție, prin care a solicitat

restituirea comisionului de 1% încasat de chemata în garanție la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare cu pârâții.

În primul ciclu

procesual, prin decizia nr. 6314 din 25 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul

declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, a casat această decizie și sentința civilă nr.

1664 din 04 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cauza

fiind trimisă spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a decide

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanta a sesizat

instanța cu o acțiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispozițiile art.

480-481 C. civ., art. 21 și 44 din Constituția României, dispozițiile Legii nr.

112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996, practica instanțelor judecătorești

și Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a considerat că ambele instanțe, fără să cerceteze cadrul

legal pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, precum și finalitatea

urmărită de aceasta prin formularea într-un anumit mod a capătului de cerere

privind constatarea nevalabilității titlului statului, au analizat speța din

prisma prevederilor legii speciale de reparație. Cu încălcarea principiului

disponibilității și cel al contradictorialității, s-a considerat că în speță

este aplicabilă Legea nr. 10/2001 și nu dreptul comun.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a mai reținut că, pentru imobilele preluate de stat în mod

abuziv, cu titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

există legea specială de reparație, nr. 10/2001 și că, potrivit principiului

„specialia generalibus derogant”, legea specială derogă de la legea generală și

se aplică prioritar, însă aceasta nu înseamnă că Legea nr. 10/2001 ar înlătura

calea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat

ai bunului revendicat.

S-a mai reținut în

decizia de casare că restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr.

10/2001 este condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării

în vigoare a Legii 10/2001, de una dintre persoanele juridice prevăzute la alin.

1 și 2 din art. 21. Or, în speță, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001,

și anume, la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era

deținut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese

anterior înstrăinat chiriașilor, pârâții persoane fizice din prezenta cauză, în

baza Legii nr. 112/1995.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a constatat că, în cazul înstrăinării imobilului de către

stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana îndreptățită

are deschisă, și după intrarea în vigoare a acestei legi, calea acțiunii în

revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor-cumpărători, iar

solicitarea ca instanța să constate caracterul abuziv al preluării unui imobil

ar fi putut fi considerată ca lipsită de interes doar dacă acțiunea ar fi fost

fundamentată pe aplicarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001. Or, și

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare introdusă

de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu,

împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a considerat că, prin vânzarea de către stat a imobilului

asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate s-a

realizat o ingerință în dreptul fostului proprietar. Or, a-i refuza acestuia

calea dreptului comun de realizare a dreptului său, înseamnă a consacra, cu

caracter definitiv, ingerința în dreptul său, cu consecința evidentă a

încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

În considerentele

deciziei de casare Înalta Curte a menționat că pârâții-cumpărători conform

Legii nr. 112/1995 nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate

decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la

dispoziție calea acțiunii în răspundere pentru evicțiune pentru recuperarea

prețului de piață al imobilului. Prin urmare, privarea de proprietate a acestora

răspunde principiului proporționalității, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a apreciat că nu trebuie neglijate nici aspectele inserate

în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci

este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune să se poată prevala, la

rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se

asigure accesul la justiție. În speță, nu s-a analizat modul de preluare a

imobilului, instanța neobservând că imobilul a fost donat statului de către B.L.,

iar prin decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donației

făcute statului. Analizarea validității titlului se impune, ca o chestiune

prejudicială, într-o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat

de stat în perioada comunistă.

În susținerea

admisibilității acțiunii în revendicare de genul celei din speță, instanța de

recurs a stabilit că instanța de fond urmează să aibă în vedere dispozițiile art.

1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum

acest text legal a fost interpretat și aplicat de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în numeroase litigii declanșate de cetățeni români împotriva

Statului Român. Cu referire la Legea nr. 112/1995, s-a stabilit că instanța de

fond urmează să aibă în vedere că această lege nu era aplicabilă decât în cazul

bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nicio

altă dispoziție internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se

găsea „de facto” în patrimoniul său și pentru care nu avea niciun titlu.

În rejudecare,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat Sentința civilă nr. 1215

din 22 iunie 2011 prin care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

invocată de pârâta SC R. SA București și de Administrația Fondului Imobiliar ca

unitate subordonată Consiliului General al Municipiului București, a respins

cererea de chemare în garanție formulată de pârâții I.N. și I.A., a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român,

reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea în revendicare

formulată de reclamantă Ș.C. conform precizărilor de la fila nr. 98 din dosar

și a obligat pe pârâții I.N. și I.A. să-i respecte reclamantei dreptul de

proprietate și posesia privind apartamentul nr. x compus din 5 camere, o cameră

de serviciu, pivniță, alte dependințe, garaj și cota-parte din terenul aferent,

situat în imobilul din București, str. Clucerului. Tribunalul a admis, în

parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții I.N. și I.A., de la

filele 80 și 81, completată la fila nr. 125 din dosar, a obligat Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice să le restituie pârâților I.N. și I.A.

prețul plătit efectiv până în prezent, actualizat, iar Municipiul București să

le restituie comisionul de 1% din preț, perceput la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, actualizat, a respins,

ca neîntemeiată, cererea pârâților I.N. și I.A. privind acordarea valorii

actuale de piață a imobilului revendicat și a respins cererea Ministerului

Finanțelor Publice de la fila nr. 116 din dosar, privind comisionul de 1% din

preț. Tribunalul a respins cererea pârâților I.N. și I.A., privind acordarea

cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, referitor la excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de pârâta SC R. SA București, că această societate nu a avut

nicio relație contractuală cu pârâții I.N. și I.A. privind încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997.

Excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de Administrația Fondului Imobiliar ca

unitate subordonată Consiliului General al Municipiului București a fost

admisă, având drept consecință respingerea cererii de chemare în garanție

referitor la această pârâtă, pe cale de excepție, tribunalul constatând că nu

are patrimoniu propriu, fiind o instituție publică de interes local cu personalitate

juridică proprie aflată sub autoritatea Consiliului General, finanțată integral

din alocațiile bugetare și fără venituri proprii.

Cum bunul revendicat

de către reclamantă nu face parte din categoria bunurilor de interes național

în sensul art. 12 alin. (2) și (4) din Legea nr. 213/1998, Tribunalul a

considerat că revine Municipiului București, prin Primarul General, calitatea

procesuală pasivă de a reprezenta Statul, referitor la imobilul înstrăinat.

Tribunalul a

considerat că

excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și

Finanțelor este neîntemeiată întrucât

art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 prevede expres obligația de restituire a prețului de către

Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul a reținut

că autorii B.A. și B.S. au dobândit terenul de 238,62 mp, prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 26 aprilie 1937, iar conform autorizației de

construire din 10 iulie 1937 eliberată de Primăria Sectorului I Galben,

Municipiul București, au edificat construcția cu subsol (pivniță), parter și

etaj. Prin donația autentificată din 15 noiembrie 1946, autorii B.A. și B.S. au

donat apartamentul nr. 1 situat în București, str. Clucerului nr. 60, parter,

către fiica lor B.L., autoarea testatoare către reclamanta Ș.C., care, conform

certificatului de moștenitor din 14 decembrie 1995, culege drepturile acesteia

în calitate de legatar universal.

Tribunalul a reținut

că, de la autorii B.A. și B.S. (profesori, care făceau parte din categoria

persoanelor exceptate de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950),

imobilul compus din 3 apartamente, situate la parter și 2 etaje, fără să fie

nominalizate, a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar în lista anexă

la decret nu apare și fiica lor B.L. cu apartamentul nr. x donat în 1946,

conform acestui act, rezultând că și apartamentul nr. x a fost preluat odată cu

întregul imobil.

Tribunalul a

constatat că, prin Raportul privind starea imobilului din str. Clucerului, fișele

tehnico-statistice anexă, din 27 decembrie 1954 (filele 138-140 din dosar), s-a

constatat într-adevăr, că parterul imobilului, adică apartamentul nr. x

revendicat în prezent, nu a fost naționalizat, autoritățile constatând că, de

fapt și de drept, această parte din clădire fusese donată fiicei B.L. prin donația

autentificată din 15 noiembrie 1946, iar această fiică nu figura în anexa la Decretul nr. 92/1950.

Tribunalul a reținut

că, prin actul de donație din 27 februarie 1963, fiica I. (B.) L., a donat

apartamentul nr. x de la parterul clădirii, către Sfatul Popular al Raionului

30 Decembrie București, iar actul menționat a fost desființat prin decizia nr. 1391

din 21 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

părțile fiind astfel repuse în situația anterioară încheierii actului juridic.

Tribunalul a

constatat că, în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare

din 15 ianuarie 1997, apartamentul nr. x a fost vândut către pârâții-chiriași I.N.

și I.A., cărora hotărârea de anulare a donației le este opozabilă, în calitatea

lor de „avânzi-cauză” în raport cu Municipiul București, care le-a transmis

dreptul de proprietate asupra locuinței inclusă în fondul locativ de stat.

Tribunalul a reținut

că dreptul de proprietate al Statului asupra apartamentului revendicat a fost

desființat retroactiv, până la 27 februarie 1963, actul nul absolut nu este apt

să transfere dreptul de proprietate, astfel că Statul Român nu a deținut un

drept nici măcar aparent, la 15 ianuarie 1997, pentru a-l putea transmite cumpărătorilor

Ionescu, potrivit Legii nr. 112/1995, actul nul nefiind supus așa-numitei

teorii a asanării, pentru a-și putea păstra efectele produse.

În consecință,

tribunalul a reținut că preferabil este titlul reclamantei, iar potrivit art. 480

C. civ., a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanta Ș.C.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel pârâții I.N. și I.A., solicitând admiterea apelului,

schimbarea în tot a sentinței civile apelate și pe fond respingerea acțiunii în

revendicare, astfel cum a fost completată de reclamanta S.C.

În motivarea

apelului, apelanții au invocat Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recursul în

interesul legii și hotărârea pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României din 12 octombrie 2010 (publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010).

Apelanții au arătat că aplicarea procedurii hotărârii pilot în contextul

tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu este obligatorie, iar Statul

Român este obligat să instituie proceduri simplificate și eficiente pentru

acordarea de despăgubiri și în situația vânzării imobilului către foștii

chiriași. Apelanții au considerat că titlul lor de proprietate este valabil,

deoarece, pe de o parte, nu a existat o hotărâre judecătorească rămasă

definitivă și irevocabilă de constatare a nulității absolute a contractului

încheiat în anul 1997, iar pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare nu

mai poate fi contestat, deoarece există în acest caz, o prezumție absolută de

validitate prevăzută de Legea nr. 10/2001. În această situație, titlul de

proprietate al pârâților s-a consolidat iar aceștia au dobândit un bun în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ce se cere a fi protejat.

Împotriva aceleiași

sentințe au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Finanțelor Publice solicitând admiterea apelului, schimbarea

sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a

Ministerului Finanțelor Publice și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, respingerea acțiunii în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză, iar în subsidiar, ca

neîntemeiată.

În cauză a declarat

apel și Municipiul București, prin Primarul General, solicitând admiterea

apelului, modificarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul

respingerii capătului de cerere prin care Municipiul București a fost obligat

să restituie comisionul de 1% din preț, perceput la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997 actualizat.

Prin decizia nr. 336/

A din 8 octombrie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-pârâți Municipiul

București, prin Primarul General și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului

București, a admis apelul declarat de apelanții-pârâți I.N. și I.A. și a

schimbat în parte sentința, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea

principală formulată de intimata-reclamantă Ș.C.

Totodată, instanța de

apel a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții I.N. și I.A.

în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

Municipiul București, ca rămasă fără obiect și a obligat-o pe reclamanta Ș.C.

la plata sumei de 5.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către pârâții I.N.

și I.A., păstrând celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia din apel

a fost obligată intimata reclamantă Ș.C. la plata sumei de 5.500 lei reprezentând

cheltuieli de judecată corespunzătoare judecății în apel către apelanții pârâți

I.N. și I.A..

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în raport cu Decizia nr. 33/2008 pronunțată

în recursul în interesul legii, cât și raportat la decizia de casare,

obligatorie în cauză pentru instanța de trimitere, conform art. 315 C. proc.

civ., că, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în

revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat

de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este

admisibilă.

În ceea ce privește

existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că noțiunea

„bunuri” poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că

are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui

drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe

(dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).

Art. 1 din Protocolul

nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să

ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4

martie 2003).

În

schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția,

inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera

că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din

Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de

restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO

2004-IX).

Curtea de

apel a mai reținut că, în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu

poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât dacă are o bază suficientă

în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență

bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui „bun actual”

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la intrarea în vigoare a

Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul

intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului,

fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

apreciat că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea

interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În cauza de față,

nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut

reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu.

Rezultă că acest imobil nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.

În ceea ce privește

modul de preluare a imobilului, Înalta Curte de Casație și Justiție a

constatat, în decizia de casare, că nu s-a analizat modul de preluare a

imobilului, instanța neobservând că imobilul a fost donat statului de către B.L.

iar prin Decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donației

făcute statului. Analizarea validității titlului se impune, ca o chestiune

prejudicială, într-o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat

de stat în perioada comunistă.

Curtea de apel a

constatat că această îndrumare din decizia de casare a fost respectată de

tribunal, care în mod corect a reținut că prin actul de donație din 27

februarie 1963, I. (B.) L. a donat apartamentul nr. x de la Parterul clădirii, către Sfatul Popular al Raionului 30 Decembrie București, iar actul

menționat a fost desființat prin decizia nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, părțile fiind astfel repuse în

situația anterioară încheierii actului juridic.

În motivarea Deciziei

nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, s-a reținut că donația bunul altuia este nulă absolut, iar în cauză, la

data donației, imobilul nu mai aparținea donatoarei, fiind preluat de Statul

român prin Decretul nr. 92/1950. În acel proces, s-a reținut că nefiind

proprietar al bunului la momentul încheierii contractului de donație, donatoarea

B.L. nu putea dona un bun care nu era al său.

Curtea a mai reținut,

în considerentele deciziei recurate, că preluarea imobilelor de către Statul

român prin Decretul nr. 92/1950 este calificată ca fiind abuzivă de art. 2 din

Legea nr. 10/2001, concluzie care se impune și în cauza de față. Chiar dacă

această chestiune prejudicială, a cărei soluționare a fost impusă prin decizia

de casare, a fost rezolvată în favoarea reclamantei, Curtea a constatat că

această soluție nu conduce automat la admiterea cererii de restituire în

natură.

Astfel, dacă

constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine

în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva

României, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite

condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume,

formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de

moștenitor a fostului proprietar.

În acest sens, în

cauza menționată, se arată, însă, că un „bun actual” există în patrimoniul

proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în

prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul

restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (paragrafe 141, 142 și 143).

Diferența esențială

de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art.

1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul

reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a

admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna

octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în

condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest

sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată

prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului,

combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire

conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât

prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu

dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii

Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu

permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță

valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți.

Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea

Fondului „Proprietatea”, ce reprezenta, până la acel moment, un element

esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de

abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza

Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului

Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare

care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din

Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor

asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin

amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri

simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu

validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu

acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai

socotit necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui „bun”, la

mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite

petentelor din cauza soluționată de către instanța europeană urmează a se

efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să

le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până

la acest moment.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile

prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanta

nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea

posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui

„bun” și în patrimoniul pârâților.

Având în vedere

aceste considerente, reținând că reclamanta nu are un drept la restituirea

imobilului în natură, Curtea de apel a concluzionat în sensul că acțiunea în

revendicare a fost în mod greșit admisă de tribunal.

Având în vedere că

acțiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost respinsă, cererea de

chemare în garanție formulată de pârâții I.N. și I.A., având ca obiect

restituirea prețului actual de circulație pe piața liberă al imobilului

revendicat, s-a respins ca rămasă fără obiect.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., reținând culpa procesuală a reclamantei, Curtea a obligat-o la

plata sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în

onorariul de avocat, către pârâții I.N. și I.A..

Celelalte dispoziții

ale sentinței, privind excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

pârâta SC R. SA București, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată

de Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de Administrația Fondului Imobiliar,

excepția lipsei

calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor,

și cererea Ministerului Finanțelor Publice de restituire a comisionului, au

fost menținute.

Apelurile formulate

de apelanții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul București, prin Primarul General au fost

găsite neîntemeiate.

Întrucât apelul

declarat de apelanții pârâți a fost admis, reținând culpa procesuală a

intimatei reclamante Ș.C., văzând prevederile art. 274 C. proc. civ., Curtea a

obligat-o la plata sumei de 5.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în

apel, constând în onorariul de avocat, către apelanții pârâți I.N. și I.A..

Împotriva deciziei nr.

336/ A din 8 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a

declarat recurs reclamanta Ș.C.

În susținerea

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susține

că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

deoarece instanța de apel, deși s-a referit la decizia de casare, a nesocotit

îndrumările acesteia și a făcut o aplicare greșita a deciziei în interesul Legii

nr. 33/2008.

Prin decizia în interesul

legii, așa cum se arată expres de către instanța de casare, Înalta Curte a reținut

că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate

situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său

de un bun în sensul art. 1 din primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție, apt să constituie un remediu efectiv.

Instanța de apel nu a

ținut efectiv seama de considerentele deciziei de casare în întregul lor,

respectiv de considerentele din decizia în interesul Legii nr. 33/2008, ce au

fost avute în vedere și au fost menționate de instanța de casare, ci a făcut

aplicarea greșită în abstract, a altor considerente, fără a se raporta la

circumstanțele concrete ale cauzei indicate de către aceeași instanță de

casare.

Astfel, instanța de

apel nu a avut în vedere considerentul deciziei de casare prin care se arată că

”după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea introdusă de persoana

care consideră că imobilul a fost preluat fără titlu, împotriva persoanei care

l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă”.

În acest sens, instanța

de casare a argumentat că, ”prin vânzarea de către stat a imobilului asupra

căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate s-a

realizat o ingerința în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia

calea dreptului comun de realizare a dreptului său, înseamnă a consacra, cu

caracter definitiv, ingerința în dreptul său, cu consecința evidentă a

încălcării art. 1 din primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor

Omului” și „privarea de proprietate a reclamantei, respectiv ingerința ce s-ar

produce prin respingerea acțiunii în revendicare, fără o despăgubire justă,

adecvată, trebuie să corespundă principiului proporționalității în caz contrar

aducându-i-se atingere dreptului său de proprietate, consacrat și ocrotit de

legislația europeană”.

Instanța de apel s-a

limitat numai a verifica în ce măsură intimata-reclamantă poate invoca în cauză

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului și această verificare a fost făcuta

formal, prin considerații de ordin general cu referire la decizia din cauza

Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe și la Hotărârea Pilot în cauza Maria Atanasiu.

Or, verificarea

trebuia făcută prin raportare la decizia de casare (a cărei concluzie, în

esență, a fost de admisibilitate a revendicării de drept comun), decizie ce a

fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2010, ulterioară, așadar, hotărârii

pilot ce a fost publicată în M. Of. la data de 22 noiembrie 2010.

Recurenta mai susține

că hotărârile CEDO avute în vedere de instanța de apel au fost greșit aplicate

în speța, față de particularitățile cauzei. Concluzia în sensul inexistentei în

favoarea reclamantei a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului era exclusă.

Instanța de apel, deși

a confirmat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, și implicit,

recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate

asupra bunului în patrimoniul reclamantei, a considerat că reclamanta nu

dispune de un „bun actual”, respectiv de un drept la restituire care să o

îndreptățească la redobândirea posesiei, ci numai un drept la despăgubire, și aceasta

în condițiile unei legi viitoare de modificare a Legii nr. 10/2001, la care a fost

obligat statul roman prin hotărârea pilot în cauza Atanasiu.

Drept urmare,

instanța de apel nu a mai analizat/evaluat nici mecanismul actual de despăgubire

și nici cerința existenței unui „bun” în patrimoniul pârâților.

Așadar, motivele

instanței de apel nu reprezintă decât o denegare de dreptate, refuz ce este

evident nejustificat, fundamentându-se pe o obligația, stabilită în sarcina statului

roman, de reglementare, în viitor, a unui alt mecanism de despăgubire pentru

imobilele preluate în mod abuziv de către stat. Această motivare contravine,

totodată, și principiului aplicării legii civile în timp, tempus regit actum.

Se mai susține, în

motivarea recursului, că instanța de apel nu s-a pronunțat practic cu privire

la raportul juridic dedus judecații, la care obligă art. 129 C. proc. civ.,

neanalizând titlul de proprietate al pârâților persoane fizice și neprocedând

la compararea titlurilor.

Prin respingerea

acțiunii în revendicare s-a produs o ingerință în dreptul de proprietate al

reclamantei, cu încălcarea art. 1 din primul Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor de drept intern privind

dreptul de proprietate.

În continuarea

motivului de recurs, recurenta face aprecieri cu privire la preferabilitatea

titlului său în raport cu cel al pârâților, susținând că titlul său este

originar, a fost reconfirmat, cu efect retroactiv, prin dubla recunoaștere a

nevalabilității preluării imobilului de către stat, situație în care recurenta

apreciază că beneficiază de un „bun actual”.

Mai susține că titlul

său este mai bine caracterizat deoarece este mai vechi (1937), a fost primul

transcris și provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâților

provine de la stat, care nu a avut niciodată în proprietate bunul, preluându-l

fără a deține vreun titlu valabil, astfel că nu a putut opera un transfer al

dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorilor.

Recurenta a invocat și

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicitând să se

constate că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii și

contradictorii.

În susținerea acestui

motiv de recurs, recurenta arată că, prin decizia de casare a fost indicată în

concret problematica de drept incidență în cauză. Instanța de casare a făcut

trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008 incidente în speță și în ce

privește susținerea admisibilității a indicat dispozițiile art. 1 din primul

Protocol la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, astfel cum a fost

interpretat și aplicat în practica CEDO, ingerință ce s-ar produce prin

respingerea acțiunii, caracterul facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr.

10/2001.

Se mai arată că instanța

de apel nu s-a circumscris problematicii dezlegate, referindu-se la doua

hotărâri CEDO ce exced sfera îndrumărilor date de instanța de recurs, hotărâri

în funcție de care s-a concluzionat contrar, în sensul „inadmisibilității”

acțiunii în revendicare, fapt pentru care aceste considerente apar ca motive străine

de natura pricinii.

În opinia recurentei,

hotărârea recurată cuprinde, totodată, motive contradictorii. Instanța de apel

a arătat că acțiunea în revendicare era admisibilă până în luna octombrie 2010,

dată până la care era posibilă recunoașterea unui drept la restituire, deoarece

privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a

imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală de despăgubiri

și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului

Proprietatea, nu putea fi înlăturata decât prin dreptul de a redobândi însăși

posesia, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de pârât, în

condițiile Decizie nr. 33/2008 a I.C.C.J.

Or, sub acest aspect,

situația a rămas neschimbată, ceea ce explică de ce instanța de casare nu a

făcut trimitere la hotărârea pilot ce fusese deja promulgată anterior, ci

dimpotrivă, generic, la hotărârile CEDO ce susțin admisibilitatea revendicării,

considerându-se că prin respingerea revendicării se realizează o ingerință în

dreptul de proprietate al reclamantului și privarea de proprietate a

reclamantului nu răspunde principiului proporționalității, în raport de

prevederile Legii nr. 1/2009, care deschid chiriașului cumpărător calea unei

acțiuni pentru obținerea unei reparația integrale a pierderii bunului.

Recurenta critică și

dispoziția de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată. În acest sens

arată că, prin decizia recurată, au fost acordate cheltuieli de judecata în

suma de 5.000 lei pentru judecata în primă instanță și 5.500 lei pentru

judecata în apel.

În primul ciclu

procesual, pârâții au solicitat la prima instanță cheltuieli de judecata în

suma de 1.000 lei (conform chitanței depuse la fila 230), cheltuieli ce au fost

acordate prin sentința pronunțată în primul ciclu procesual, iar în recurs au

solicitat 2.000 lei. În apel pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.

În cel de-al doilea

ciclu procesual, la fond s-au solicitat cheltuielile de judecată în sumă de 2.000

lei, conform chitanței depuse la fila 33 dosar. În apel, însă, nu au mai fost

solicitate cheltuielile de judecata, nici prin cererea de apel/ motivele de

apel, și nici în cadrul cuvântului pe fond.

În atare situație,

obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata în cuantum total de

10.500 lei s-a făcut nelegal, în condițiile în care acestea nu au fost

solicitate.

Mai mult, dovezile în

acest sens existente la dosar nu au fost cenzurate de către instanța de apel.

În chitanța de plată a onorariului de avocat în suma de 3.000 lei (fila 80) se

menționează că reprezintă onorariu suplimentar pentru judecata în fond (la Tribunalul București) și, deci, nu puteau fi acordate, neputând fi cerute direct în faza de

apel.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Recurenta a invocat

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar

criticile aduse în dezvoltarea acestor motive de recurs se circumscriu textelor

legale invocate, astfel încât excepția nulității recursului, invocată de intimații

pârâți Ionescu, prin apărător, este nefondată.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susține

că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

Instanța de recurs în

primul ciclu procesual a statuat cu privire la admisibilitatea acțiunii în

revendicare și existența interesului de a formula capătul de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului. Ca atare, decizia de casare are

caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare sub aspectul problemelor de

drept dezlegate, în sensul că instanța de rejudecare trebuie să analizeze condițiile

preluării bunului de către stat și să analizeze pe fond acțiunea în revendicare

cu respectarea deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Instanța de apel a

respectat aceste îndrumări, în sensul că a analizat condițiile în care imobilul

a fost preluat de stat, ajungând la concluzia că preluarea a avut caracter

abuziv, însă, aplicând la cazul concret dedus judecății cele statuate prin

decizia în interesul Legii nr. 33/2008, în contextul hotărârii pronunțate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu împotriva

României, a constatat că reclamanta nu poate pretinde obligarea pârâților

cumpărători la predarea bunului în deplină proprietate și posesie, deoarece nu

justifică în patrimoniul său un bun actual, în înțelesul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, instanța

de apel, în deplin acord cu decizia de casare pronunțată în ciclul procesual

anterior, a analizat pe fond acțiunea formulată de reclamantă, pronunțându-se

în raport de circumstanțele concrete ale cauzei și nu în abstract, așa cum în

mod greșit pretinde recurenta reclamantă.

Împrejurarea că, în

considerentele deciziei de casare s-a reținut, în argumentarea admisibilității

acțiunii în revendicare, că vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia

s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate reprezintă o

ingerința în dreptul fostului proprietar, astfel încât respingerea acțiunii în

revendicare fără o despăgubire justă și adecvată, care să corespundă

principiului proporționalității, ar fi de natură să aducă atingere dreptului

său de proprietate, consacrat și ocrotit de legislația europeană, nu obliga

instanța de trimitere, în rejudecare, să admită pe fond acțiunea în revendicare

în contradictoriu cu pârâții cumpărători.

Aceste considerente au

rolul de a explicita soluția instanței de recurs cu privire la admisibilitatea

acțiunii în revendicare, formulată pe calea dreptului comun, chiar și după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nicidecum de a justifica admiterea pe

fond a acțiunii, în condițiile în care instanța de casare nu a pronunțat o

hotărâre pe fondul cauzei, ci a trimis dosarul spre rejudecare, cu îndrumarea

de a se verifica modul de preluare a imobilului de către stat și de a se soluționa

pe fond acțiunea, cu luarea în considerare a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008

și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Ca atare, aplicarea

de către instanța de apel a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, inclusiv a celei din cauza Maria Atanasiu împotriva

României, s-a făcut în acord cu îndrumările date prin decizia de casare.

Împrejurarea că

această din urmă hotărâre era publicată în M. Of. la data pronunțării deciziei

de casare, iar instanța de casare nu a menționat-o în considerentele sale, nu

presupunea, așa cum pare să pretindă recurenta, ca în rejudecare instanța să nu

o aibă în vedere.

Hotărârea menționată

a fost în mod corect aplicată, nefiind astfel întemeiate criticile referitoare

la modul de aplicare de către instanța de apel a principiilor statuate prin

hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauza Atanasiu și

alții contra României instanța europeană reține că un „bun actual” există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații

(paragrafele 141, 142 și 143).

Așadar, reclamanta

din prezenta cauză, care nu se prevalează de o decizie, administrativă sau

judiciară, prin care să se fi dispus restituirea bunului în favoarea sa, poate

pretinde doar un drept de creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea

nr. 10/2001, ce urmează a fi acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005

(ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în

perioada de grație stabilită de Curtea Europeană în acest scop).

Constatând în mod

corect că reclamanta nu poate justifica un drept la restituire în natură în

contradictoriu cu cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995, verificarea existenței

unui ”bun” în patrimoniul pârâților era inutilă, în condițiile în care recunoașterea

dreptului de creanță al reclamantei urmează a se face în procedura Legii nr. 10/2001,

după verificarea îndeplinirii condițiilor legale pentru obținerea de măsuri

reparatorii în echivalent, pârâții cumpărători neavând nicio implicare în

această procedură specială.

Soluționând cauza în

acest mod instanța de apel nu a refuzat să judece, așa cum pretinde recurenta,

ci a dat o hotărâre pe fondul litigiului, valorificând practica instanței

supreme și a instanței europene. Ca atare, nu poate fi primită susținerea

potrivit căreia instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 129 C. proc.

civ.

Afirmația recurentei

în sensul că instanța de apel ar fi încălcat principiului aplicării legii

civile în timp, tempus regit actum, este nefundamentată și nu poate fi

examinată de instanța de recurs, în condițiile în care din conținutul

memoriului de recurs nu rezultă în ce ar consta această încălcare.

Faptul că instanța de

apel nu a analizat titlul de proprietate al pârâților persoane fizice și nu a

procedat la compararea titlurilor se circumscrie specificului acestei acțiuni

în revendicare, care nu se soluționează pe baza regulilor clasice ale comparării

de titluri, ci în conjunctura creată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008,

corelată cu practica instanței europene, ceea ce presupune analizarea cu

prioritate a existenței unui ”bun actual„ în patrimoniul reclamantului.

În consecință, argumentele

din motivarea recursului, referitoare la criteriile care ar fi de natură să

confere preferabilitate titlului reclamantei, sunt irelevante.

Recurenta a invocat și

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., solicitând să se

constate că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii și

contradictorii.

În debutul

dezvoltării acestui motiv de recurs, recurenta reiterează criticile susținute

în cadrul motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța

de apel nu s-a circumscris problematicii dezlegate prin decizia de casare. Or,

aceste aspecte au fost deja examinate cu ocazia verificării incidenței

motivului de recurs respectiv.

Susținerea

recurentei, în sensul că instanța de apel ar fi reținut inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare, pe baza unor hotărâri ale Curții Europene a

Drepturilor Omului ce exced, în opinia recurentei, sfera îndrumărilor date de

instanța de recurs, este în mod vădit contrară realității, rezultând cu

evidență faptul că instanța de apel s-a pronunțat pe fondul acțiunii, și nu pe

excepția inadmisibilității. Considerentele avute în vedere de instanță la

fundamentarea soluției din apel sunt pertinente și vizează problematica

acțiunii în revendicare având ca obiect imobile preluate de stat în mod abuziv,

nefiind străine de natura pricinii, cum eronat pretinde recurenta.

Faptul că instanța de

apel a reținut că, până în luna octombrie 2010, când s-a pronunțat hotărârea

instanței europene în cauza Maria Atanasiu împotriva României, o acțiune în

revendicare de natura celei de față ar fi putut fi admisă, nu este de natură a

genera contradicție în motivare, ci relevă situația existentă în practica

instanțelor judecătorești anterior hotărârii menționate. Or, după publicarea acestei

hotărâri în M. Of., practica judiciară s-a uniformizat, în sensul soluției

pronunțate de instanța de apel în prezenta cauză.

În ceea ce privește

critica recurentei referitoare la dispoziția de obligare a sa la plata

cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

În primul ciclu

procesual, pârâții persoane fizice au solicitat și au dovedit cheltuieli de

judecată în sumă totală de 3.000 lei, reprezentând onorariul pentru avocat (1.000

lei pentru judecata la prima instanță și 2.000 lei pentru judecata în recurs).

În faza apelului, aceștia nu au solicitat cheltuieli de judecată, împrejurare

consemnată în încheierea din 4 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în Dosarul

nr. 43500/3/2007.

În rejudecare, aceiași

pârâți au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 lei cu

titlu de onorariu pentru avocat la instanța de fond. În apel nu s-au solicitat

cheltuieli de judecată, apărătorul acestor părți menționând în mod expres,

astfel cum s-a consemnat în încheierea din 1 octombrie 2012, prin care s-a

amânat pronunțarea deciziei din apel, că vor solicita cheltuielile de judecată

pe cale separată.

În ceea ce privește

chitanța în sumă de 2.500 lei, depusă la dosarul instanței de apel, aceasta nu

putea fi luată în considerare, în lipsa unei cereri de acordare a cheltuielilor

de judecată, care să fi fost formulată în faza procesuală respectivă. Nici

chitanța în valoare de și 3.000 lei depusă în apel, cu titlu de onorariu

suplimentar pentru judecata de la prima instanță, nu putea fi avută în vedere

la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, deoarece nu se mai puteau

solicita astfel de cheltuieli aferente primei instanțe, după ce aceasta se

desesizase, pronunțând hotărârea.

În acest context,