ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6314/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007, reclamanta Ș.C. a chemat în judecată pe pârâții I.N. și I.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament 1 cu terenul aferent situat în București, str. Clucerului. Reclamanta a arătat că imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor săi, B.A. și B.S., ce făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior, imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 către pârâți.

Prin sentința civilă nr. 1664 din 04 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei de interes, a respins ca fiind lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului, cerere formulată de reclamanta Ș.C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Economiei, a respins excepția inadmisibilității, a respins ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului, cerere formulată de reclamanta Ș.C. în contradictoriu cu pârâții I.N. și I.A., a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul I.N.

și I.A., în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul General, SC R. SA și M.E.F., a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Economiei șl Finanțelor în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar.

Tribunalul a apreciat excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, dat fiind că nu există dispoziții legale care să interzică formularea unei acțiuni în revendicare conform dreptului comun, de către foștii proprietari ai imobilelor naționalizate contra persoanelor care au cumpărat aceste imobile în temeiul Legii nr. 112/1995.Tribunalul a apreciat că, față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor legale, atâta timp cât reclamanta nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâți în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 46 (actualmente art. 45) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a admis excepția lipsei de interes și a respins ca atare capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât soluționarea acțiunii în revendicare nu se face prin mecanismul comparării de titluri, creație jurisprudențială având la bază Codul Civil, ci pe baza reglementării speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta Ș.C., arătând că, în mod greșit s-a considerat că în speță este aplicabilă Legea nr. 10/2001, și nu dreptul comun, atâta timp cât nu s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanța neobservând că, imobilul a fost donat statului, de către B.L., iar prin decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donației făcute statului.

Instanța de fond însă, nu numai că nu a analizat cererea în raport de temeiul de drept al cererii, ci numai în cadrul strict al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dar a limitat aprecierea asupra preferabilității titlurilor în chiar cadrul ales. Daca s-ar fi pronunțat în limitele învestirii, date de cererea principala și actele procesuale ale pârâtului, analiza chiar a apărărilor făcute de pârât sub aspectul bunei/relei - credințe a cumpărătorilor - chiriași ar fi condus la concluzia nulității titlului pârâților și, pe cale de consecință, a argumentului potrivit căruia este preferabil titlul constituit în baza Legii nr. 112/1995 și ar fi exclus concluzia cu privire la aplicarea normei internaționale în favoarea pârâților.

Pârâții au arătat că au „depus diligentele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era adevăratul proprietar” și, deși au cunoscut la momentul încheierii condițiile de preluare a imobilului (fără titlu valabil, etc.) de către stat au înțeles să cumpere, totuși, în baza Legii nr. 112/1995, de la un non dominus.

Prin decizia civilă nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei, cu motivarea că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza actului de donație nr. 930 din 27 februarie 1960, fiind donat statului român, iar prin decizia nr. 1391 din 21 mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație, astfel că, în mod corect prima instanță a constatat că este lipsită de interes o atare constatare prin hotărâre judecătorească, în condițiile statuării în acest sens prin dispozițiile legale, concluzionând că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unul imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparare a titlurilor stabilite de dreptul comun, iar, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună - credință, cum este cazul de față, în favoarea pârâților operând această prezumție, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ.

S-a mai reținut că reclamanta nu a promovat o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâților, acțiune supusă termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că, titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamantei, mai mult cu cât aceștia au fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, întrucât s-au încrezut în titlul statului, care nu era contestat de către reclamantă, la data cumpărării, nefiind formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere de restituire în natură sau de acordare despăgubiri.

Instanța de apel a efectuat și un examen jurisprudențial CEDO pe care l-a considerat incident în cauză, conchizând că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Împotriva deciziei civile nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori si familie, a declarat recurs reclamanta, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând că, instanța de apel a considerat greșit că cererea în constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi un capăt de cerere separat, ci analizat ca o componentă a acțiunii în revendicare, câtă vreme, fiind într-un cadru procesual de drept comun (și nu în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001), este justificat interesul de a se constata că statul nu are un titlu valabil, astfel ca dreptul de proprietate (dobândit prin donație de B.L.

și transmis prin moșteniri succesive) afirmat în acțiunea în revendicare, să nu poată fi considerat ca fiind ieșit din patrimoniul antecesoarei (în baza Decretul nr. 92/1950). Reclamanta arată că, față de hotărârea judecătorească în declararea nulității donației (considerentele pe care aceasta s-a întemeiat), în care se arată că instanțele nu au fost investite cu verificarea legalității măsurii naționalizării, este evident că se impunea a se constata, pe cale judecătoreasca, nevalabilitatea naționalizării, și, pe cale de consecință, demonstrarea existenței dreptului de proprietate afirmat în revendicarea formulată împotriva terților cumpărători în baza Legii nr. 112/1995). Al doilea motiv de recurs invocat de reclamantă este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Se susține că, în mod eronat ambele instanțe au considerat aplicabile dispozițiile legii speciale, și nu cele prevăzute de dreptul comun, astfel cum au fost invocate prin cererea introductivă de instanță. De asemenea, se arată că s-a reținut buna-credință, deși situația juridică a imobilului în anul 1995 era aceea că apartamentul figura, atât naționalizat pe numele unor persoane, cât și donat statului, iar, din cartea imobilului depusă la dosar de către pârâți rezultă că, după preluarea de către stat, aceștia au locuit împreună cu membrii familiei proprietare a imobilului (B.L. și B.S.) o perioadă, fapt ce denotă cunoașterea de către pârâți în mod direct, a situației imobilului. Al treilea motiv de recurs invocat de reclamantă este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., aceasta arătând că, considerentele pe care se întemeiază hotărârea atacată sunt străine de natura pricinii, întrucât, raportul juridic dedus judecații, deși este un raport juridic distinct de cel prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în cauză au fost aplicate dispozițiile legii speciale, în condițiile în care acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, cu încălcarea principiului disponibilității părților, iar considerentele ce fac trimitere la jurisprudența CEDO au drept premisă tocmai buna-credință a cumpărătorilor, premisă care nu se regăsește în speța de față, pentru motivele deja arătate.

Analizând recursul din prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed: Reclamanta a sesizat instanța la data de 5 decembrie 2007 cu o acțiune în revendicare, având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, invocând în drept dispozițiile art. 480-481 C. civ., ale art. 21 și 44 din Constituția României din 1991, ale Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr. 213/1996, practica instanțelor judecătorești, inclusiv Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Ambele instanțe, fără să cerceteze cadrul legal pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, precum și finalitatea urmărită de aceasta prin formularea într-un anumit mod a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, au analizat speța din prisma prevederilor legii speciale de reparație.

Cu încălcarea principiului disponibilității și cel al contradictorialității, s-a considerat că în speță este aplicabilă Legea nr. 10/2001, și nu dreptul comun, limitând aprecierea asupra preferabilității titlurilor în chiar cadrul ales, instanța ignorând faptul că a fost învestită cu o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă, îndreptată împotriva chiriașilor-cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în baza Legii nr. 112/1995, acțiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există lege specială de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 și că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar, ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului revendicat. Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, și anume acțiunea în revendicare.

Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincție între diferite categorii de imobile preluate de stat în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta deoarece, Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării sale în vigoare - art. 21. Restituirea în natură în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiționată de deținerea imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una din persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21, or, în speță, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001 și anume la 14 februarie 2001, imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deținut de una dintre persoanele juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor, pârâții persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995.

Rezultă că, în cazul înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva chiriașilor-cumpărători, iar solicitarea ca instanța să constate caracterul abuziv al preluării unui imobil ar fi putut fi considerată ca lipsită de interes doar dacă acțiunea ar fi fost fundamentată pe aplicarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001. Or, în speță, reclamanta a înțeles să sesizeze instanța cu o acțiune formulată pe baza dreptului comun - Codul civil pentru obținerea posesiei asupra imobilului, fiind evident interesul acesteia în a se constata că statul nu a dobândit bunul în mod legal și, ca o consecință, că nu a putut transmite valabil un drept pe care nu îl avea.

Or, și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare introdusă de persoana care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu, împotriva persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă. Un alt argument în susținerea acestei afirmații îl constituie și faptul că, prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil de proprietate s-a realizat o ingerință în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său, înseamnă a consacra, cu caracter definitiv, ingerința în dreptul său, cu consecința evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Or, privarea de proprietate a reclamantei, respectiv „ingerința” ce s-ar produce prin respingerea acțiunii în revendicare, fără o despăgubire justă, adecvată, trebuie să răspundă principiului proporționalității, în caz contrar aducându-i-se atingere dreptului său de proprietate, consacrat și ocrotit de legislația europeană. Tot astfel, pârâții-cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziție calea acțiunii în răspundere pentru evicțiune pentru recuperarea prețului de piață a imobilului, cale, de altfel, demarată în cauză prin formularea de către pârâți a cererilor de chemare în garanție a Municipiului București prin Primar General, SC R. SA și a M.E.F.

Prin urmare, privarea de proprietate a acestora răspunde principiului proporționalității, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009, care deschid chiriașului-cumpărător pe Legea nr. 112/1995 calea unei acțiuni pentru obținerea unei reparații integrale a pierderii bunului, prin restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Tot astfel, nu trebuie neglijate nici aspectele înserate în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, în condițiile în care titlurile pârâților nu au format obiectul unei acțiuni în constatare a nulității acestora. Mai mult, în speță nu s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanța neobservând că, imobilul a fost donat statului, de către B.L., iar prin decizia civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donației făcute statului. Analizarea validității titlului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acțiune în revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă.

Acțiunea în revendicare fiind, prin definiție, acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, în cadrul ei se impune a se stabili, cu prioritate, dacă reclamantul este sau nu proprietar și cum, în speță, reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată calitatea sa de proprietară a imobilului revendicat, decurgând din nevalabilitatea titlului de preluare al statului, instanța trebuia să analizeze acest aspect și să stabilească dacă titlul statului este sau nu valabil. În ce privește imobilele care au fost deja înstrăinate, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în sensul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamantă și, mai mult, nu este exclusivă.

A refuza reclamantei calea dreptului comun de realizare a dreptului său, ar însemna a consacra definitiv ingerința în dreptul acesteia, ceea ce ar constitui o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Deci, în susținerea admisibilității acțiunii în revendicare de genul celei din speță, instanța de fond urmează a avea în vedere dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acest text legal a fost interpretat și aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase litigii declanșate de cetățeni români împotriva statului român, litigii finalizate prin condamnarea României pentru încălcarea dreptului de proprietate.

Cu referire la Legea nr. 112/1995, instanța de fond urmează să aibă în vedere că această lege nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate și că nici o altă dispoziție internă nu acordă statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea nici un titlu. Așadar, soluția pronunțată de instanțele anterioare derivă dintr-o analiză insuficient de aprofundată a speței, motiv pentru care hotărârile pronunțate de acestea urmează a fi casate, iar cauza trimisă spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Ș.C. împotriva deciziei civile nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. Casează decizia civilă nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a Civilă și sentința civilă nr. 1664 din 04 noiembrie 2008 a Tribunalului București, secția a V a civilă. Trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2010.