ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6314/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6314/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5 decembrie 2007,

reclamanta Ș.C. a chemat în judecată pe pârâții I.N. și I.A., solicitând

instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună obligarea pârâților

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament 1 cu

terenul aferent situat în București, str. Clucerului.

Reclamanta a arătat

că imobilul revendicat a fost proprietatea autorilor săi, B.A. și B.S., ce

făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, fiind

preluat în baza Decretului nr. 92/1950, iar ulterior, imobilul a fost vândut în

baza Legii nr. 112/1995 către pârâți.

Prin sentința civilă

nr. 1664 din 04 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis excepția lipsei de interes, a respins ca fiind lipsit de interes capătul

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra

imobilului, cerere formulată de reclamanta Ș.C., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul

Economiei, a respins excepția inadmisibilității, a respins ca neîntemeiat,

capătul de cerere privind revendicarea imobilului, cerere formulată de

reclamanta Ș.C. în contradictoriu cu pârâții I.N. și I.A., a respins ca lipsită

de obiect cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul I.N. și I.A., în

contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul

General, SC R. SA și M.E.F., a respins ca lipsită de obiect cererea de chemare

în garanție formulată de Ministerul Economiei șl Finanțelor în contradictoriu

cu Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului

Imobiliar.

Tribunalul a apreciat

excepția inadmisibilității acțiunii ca neîntemeiată, dat fiind că nu există

dispoziții legale care să interzică formularea unei acțiuni în revendicare

conform dreptului comun, de către foștii proprietari ai imobilelor

naționalizate contra persoanelor care au cumpărat aceste imobile în temeiul

Legii nr. 112/1995.Tribunalul a apreciat că, față de dispozițiile Legii nr.

10/2001, titlul de proprietate preferabil este cel al pârâților, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr.

112/1995, întrucât potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile

reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat

fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor legale, atâta timp cât reclamanta

nu a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat

de pârâți în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 46 (actualmente

art. 45) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a admis

excepția lipsei de interes și a respins ca atare capătul de cerere referitor la

constatarea nevalabilității titlului statului, întrucât soluționarea acțiunii

în revendicare nu se face prin mecanismul comparării de titluri, creație

jurisprudențială având la bază Codul Civil, ci pe baza reglementării speciale

cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamanta Ș.C., arătând că, în mod greșit s-a

considerat că în speță este aplicabilă Legea nr. 10/2001, și nu dreptul comun,

atâta timp cât nu s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanța

neobservând că, imobilul a fost donat statului, de către B.L., iar prin decizia

civilă nr. 1391 din 21 mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, s-a constatat nulitatea absolută a donației făcute statului.

Instanța de fond

însă, nu numai că nu a analizat cererea în raport de temeiul de drept al

cererii, ci numai în cadrul strict al dispozițiilor Legii nr. 10/2001, dar a

limitat aprecierea asupra preferabilității titlurilor în chiar cadrul ales.

Daca s-ar fi pronunțat în limitele învestirii, date de cererea principala și

actele procesuale ale pârâtului, analiza chiar a apărărilor făcute de pârât sub

aspectul bunei/relei - credințe a cumpărătorilor - chiriași ar fi condus la

concluzia nulității titlului pârâților și, pe cale de consecință, a

argumentului potrivit căruia este preferabil titlul constituit în baza Legii

nr. 112/1995 și ar fi exclus concluzia cu privire la aplicarea normei

internaționale în favoarea pârâților. Pârâții au arătat că au „depus

diligentele necesare pentru a se convinge că vânzătorul era adevăratul

proprietar” și, deși au cunoscut la momentul încheierii condițiile de preluare

a imobilului (fără titlu valabil, etc.) de către stat au înțeles să cumpere,

totuși, în baza Legii nr. 112/1995, de la un non dominus.

Prin decizia civilă

nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei, cu motivarea că imobilul a

trecut în proprietatea statului în baza actului de donație nr. 930 din 27

februarie 1960, fiind donat statului român, iar prin decizia nr. 1391 din 21

mai 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de donație, astfel că, în mod

corect prima instanță a constatat că este lipsită de interes o atare constatare

prin hotărâre judecătorească, în condițiile statuării în acest sens prin

dispozițiile legale, concluzionând că acțiunea în revendicare prin care se

urmărește redobândirea unul imobil preluat de stat în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată

potrivit criteriilor de comparare a titlurilor stabilite de dreptul comun, iar,

potrivit art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001 (în prezent art. 45), actele

juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără

titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună - credință, cum este cazul

de față, în favoarea pârâților operând această prezumție, principiu general al

dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art.

486 și art. 487 C. civ.

S-a mai reținut că

reclamanta nu a promovat o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile

art. 45 din Legea 10/2001, prin care să se solicite anularea titlului de

proprietate al pârâților, acțiune supusă termenului de prescripție de 1 an,

prin urmare nu se poate considera decât că, titlul pârâților s-a consolidat și

acesta poate fi opus, în mod valabil, titlului de proprietate al reclamantei,

mai mult cu cât aceștia au fost de bună-credință la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, întrucât s-au încrezut în titlul statului,

care nu era contestat de către reclamantă, la data cumpărării, nefiind

formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere de restituire în natură sau de

acordare despăgubiri.

Instanța de apel a

efectuat și un examen jurisprudențial CEDO pe care l-a considerat incident în

cauză, conchizând că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor

legale.

Împotriva deciziei

civile nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori si familie, a declarat recurs

reclamanta, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arătând

că, instanța de apel a considerat greșit că cererea în constatarea

nevalabilității titlului statului nu poate fi un capăt de cerere separat, ci

analizat ca o componentă a acțiunii în revendicare, câtă vreme, fiind într-un

cadru procesual de drept comun (și nu în cadrul procedurii speciale prevăzute

de Legea nr. 10/2001), este justificat interesul de a se constata că statul nu

are un titlu valabil, astfel ca dreptul de proprietate (dobândit prin donație

de B.L. și transmis prin moșteniri succesive) afirmat în acțiunea în

revendicare, să nu poată fi considerat ca fiind ieșit din patrimoniul

antecesoarei (în baza Decretul nr. 92/1950).

Reclamanta arată că,

față de hotărârea judecătorească în declararea nulității donației

(considerentele pe care aceasta s-a întemeiat), în care se arată că instanțele

nu au fost investite cu verificarea legalității măsurii naționalizării, este

evident că se impunea a se constata, pe cale judecătoreasca, nevalabilitatea

naționalizării, și, pe cale de consecință, demonstrarea existenței dreptului de

proprietate afirmat în revendicarea formulată împotriva terților cumpărători în

baza Legii nr. 112/1995).

Al doilea motiv de

recurs invocat de reclamantă este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că, în mod

eronat ambele instanțe au considerat aplicabile dispozițiile legii speciale, și

nu cele prevăzute de dreptul comun, astfel cum au fost invocate prin cererea

introductivă de instanță.

De asemenea, se arată

că s-a reținut buna-credință, deși situația juridică a imobilului în anul 1995

era aceea că apartamentul figura, atât naționalizat pe numele unor persoane,

cât și donat statului, iar, din cartea imobilului depusă la dosar de către

pârâți rezultă că, după preluarea de către stat, aceștia au locuit împreună cu

membrii familiei proprietare a imobilului (B.L. și B.S.) o perioadă, fapt ce

denotă cunoașterea de către pârâți în mod direct, a situației imobilului.

Al treilea motiv de

recurs invocat de reclamantă este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., aceasta arătând că, considerentele pe care se întemeiază hotărârea

atacată sunt străine de natura pricinii, întrucât, raportul juridic dedus

judecații, deși este un raport juridic distinct de cel prevăzut de dispozițiile

Legii nr. 10/2001, în cauză au fost aplicate dispozițiile legii speciale, în

condițiile în care acțiunea a fost întemeiată pe dreptul comun, cu încălcarea

principiului disponibilității părților, iar considerentele ce fac trimitere la

jurisprudența CEDO au drept premisă tocmai buna-credință a cumpărătorilor,

premisă care nu se regăsește în speța de față, pentru motivele deja arătate.

Analizând recursul

din prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat,

pentru considerentele ce succed:

Reclamanta a sesizat

instanța la data de 5 decembrie 2007 cu o acțiune în revendicare, având ca

obiect un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

invocând în drept dispozițiile art. 480-481 C. civ., ale art. 21 și 44 din

Constituția României din 1991, ale Legii nr. 112/1995, ale art. 6 din Legea nr.

213/1996, practica instanțelor judecătorești, inclusiv Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Ambele instanțe, fără

să cerceteze cadrul legal pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea, precum și

finalitatea urmărită de aceasta prin formularea într-un anumit mod a capătului

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, au analizat

speța din prisma prevederilor legii speciale de reparație.

Cu încălcarea

principiului disponibilității și cel al contradictorialității, s-a considerat

că în speță este aplicabilă Legea nr. 10/2001, și nu dreptul comun, limitând

aprecierea asupra preferabilității titlurilor în chiar cadrul ales, instanța

ignorând faptul că a fost învestită cu o acțiune în revendicare având ca obiect

un imobil preluat de stat în perioada comunistă, îndreptată împotriva

chiriașilor-cumpărători, care au dobândit imobilul revendicat de la stat, în

baza Legii nr. 112/1995, acțiune formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Este adevărat că

pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu, în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, există lege specială de reparație,

respectiv Legea nr. 10/2001 și că, potrivit principiului specialia generalibus

derogant, legea specială derogă de la legea generală și se aplică prioritar,

ceea ce nu înseamnă, însă, că Legea nr. 10/2001 ar înlătura calea acțiunii în

revendicare îndreptată împotriva subdobânditorilor de la stat ai bunului

revendicat.

Aceste argumente ar

părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul

dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul

comun, și anume acțiunea în revendicare.

Concluzia nu este

definitivă, fiind necesar a se face distincție între diferite categorii de

imobile preluate de stat în funcție de situația juridică a acestora la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta deoarece,

Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură administrativă pentru

restituirea în natură a bunurilor înstrăinate de stat anterior intrării sale în

vigoare, ci numai pentru bunurile care erau deținute de stat la data intrării

sale în vigoare - art. 21.

Restituirea în natură

în procedura administrativă a Legii nr. 10/2001 este condiționată de deținerea

imobilului solicitat, la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, de una din

persoanele juridice prevăzute la alin. (1) și (2) din art. 21, or, în speță, la

data intrării în vigoare a Legii 10/2001 și anume la 14 februarie 2001,

imobilul revendicat de reclamantă nu mai era deținut de una dintre persoanele

juridice prevăzute de lege, întrucât fusese anterior înstrăinat chiriașilor,

pârâții persoane fizice din prezenta cauză, în baza Legii nr. 112/1995.

Rezultă că, în cazul

înstrăinării imobilului de către stat până la data intrării în vigoare a Legii

10/2001, persoana îndreptățită are deschisă și după intrarea în vigoare a

acestei legi calea acțiunii în revendicare la instanța judecătorească împotriva

chiriașilor-cumpărători, iar solicitarea ca instanța să constate caracterul

abuziv al preluării unui imobil ar fi putut fi considerată ca lipsită de

interes doar dacă acțiunea ar fi fost fundamentată pe aplicarea procedurilor

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Or, în speță,

reclamanta a înțeles să sesizeze instanța cu o acțiune formulată pe baza

dreptului comun - Codul civil pentru obținerea posesiei asupra imobilului,

fiind evident interesul acesteia în a se constata că statul nu a dobândit bunul

în mod legal și, ca o consecință, că nu a putut transmite valabil un drept pe

care nu îl avea.

Or, și după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare introdusă de persoana

care consideră că imobilul i-a fost preluat de stat fără titlu, împotriva

persoanei care l-a dobândit prin cumpărare, este admisibilă.

Un alt argument în

susținerea acestei afirmații îl constituie și faptul că, prin vânzarea de către

stat a imobilului asupra căruia s-ar părea că acesta nu avea un drept valabil

de proprietate s-a realizat o ingerință în dreptul fostului proprietar. Or, a

refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său, înseamnă a

consacra, cu caracter definitiv, ingerința în dreptul său, cu consecința

evidentă a încălcării art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Or, privarea de

proprietate a reclamantei, respectiv „ingerința” ce s-ar produce prin

respingerea acțiunii în revendicare, fără o despăgubire justă, adecvată,

trebuie să răspundă principiului proporționalității, în caz contrar

aducându-i-se atingere dreptului său de proprietate, consacrat și ocrotit de

legislația europeană.

Tot astfel,

pârâții-cumpărători pe Legea nr. 112/1995 nu pot invoca încălcarea dreptului

lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate,

deoarece au la dispoziție calea acțiunii în răspundere pentru evicțiune pentru

recuperarea prețului de piață a imobilului, cale, de altfel, demarată în cauză

prin formularea de către pârâți a cererilor de chemare în garanție a

Municipiului București prin Primar General, SC R. SA și a M.E.F.

Prin urmare, privarea

de proprietate a acestora răspunde principiului proporționalității, în raport

de prevederile Legii nr. 1/2009, care deschid chiriașului-cumpărător pe Legea

nr. 112/1995 calea unei acțiuni pentru obținerea unei reparații integrale a

pierderii bunului, prin restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit

conform standardelor internaționale de evaluare.

Tot astfel, nu

trebuie neglijate nici aspectele înserate în considerentele deciziei în

interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie

obligatorie pentru instanțe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit

cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul, într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun

în sensul art. 1 din Primul Protocol și trebuie să i se asigure accesul la

justiție. În această situație este însă necesar a se analiza, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, dacă admiterea acțiunii în revendicare nu

ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori

securității raporturilor juridice, în condițiile în care titlurile pârâților nu

au format obiectul unei acțiuni în constatare a nulității acestora.

Mai mult, în speță nu

s-a analizat modul de preluare a imobilului, instanța neobservând că, imobilul

a fost donat  statului, de către B.L., iar prin decizia civilă nr. 1391 din 21

mai 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a constatat

nulitatea absolută a donației făcute statului.

Analizarea

validității titlului se impune, ca o chestiune prejudicială, într-o acțiune în

revendicare având ca obiect un imobil preluat de stat în perioada comunistă.

Acțiunea în revendicare fiind, prin definiție, acțiunea proprietarului

neposesor împotriva posesorului neproprietar, în cadrul ei se impune a se

stabili, cu prioritate, dacă reclamantul este sau nu proprietar și cum, în

speță, reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată calitatea sa de

proprietară a imobilului revendicat, decurgând din nevalabilitatea titlului de preluare

al statului, instanța trebuia să analizeze acest aspect și să stabilească dacă

titlul statului este sau nu valabil.

În ce privește

imobilele care au fost deja înstrăinate, procedura prevăzută de Legea nr.

10/2001 în sensul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamantă

și, mai mult, nu este exclusivă.

A refuza reclamantei

calea dreptului comun de realizare a dreptului său, ar însemna a consacra

definitiv ingerința în dreptul acesteia, ceea ce ar constitui o încălcare a

art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Deci, în susținerea

admisibilității acțiunii în revendicare de genul celei din speță, instanța de

fond urmează a avea în vedere dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acest text legal a fost

interpretat și aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase

litigii declanșate de cetățeni români împotriva statului român, litigii

finalizate prin condamnarea României pentru încălcarea dreptului de

proprietate.

Cu referire la Legea

nr. 112/1995, instanța de fond urmează să aibă în vedere că această lege nu era

aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de

proprietate și că nici o altă dispoziție internă nu acordă statului dreptul de

a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său și pentru care nu avea

nici un titlu.

Așadar, soluția

pronunțată de instanțele anterioare derivă dintr-o analiză insuficient de

aprofundată a speței, motiv pentru care hotărârile pronunțate de acestea

urmează a fi casate, iar cauza trimisă spre rejudecare instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta Ș.C. împotriva deciziei civile nr. 619/ A din 25

noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Casează decizia

civilă nr. 619/ A din 25 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

III-a Civilă și sentința civilă nr. 1664 din 04 noiembrie 2008 a Tribunalului

București, secția a V a civilă.

Trimite cauza spre

rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 noiembrie 2010.