ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1595/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1595/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

22 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr.

2206/299/2006, reclamantul C.M.S. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, B.J.V. și B.G.N., solicitând să se constate

nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a preluat imobilul deținut

în prezent de pârâții B.J.V. și B.G.N., obligarea pârâților B.J.V. și B.G.N. de

a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantului, imobilul

situat în București sector 1, radierea dreptului de proprietate al pârâților și

înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în C.F. nr. 55410.

Reclamantul a susținut, in esența,

că titlul statului este lovit de nulitate absolută, potrivit art. 6 din Legea

nr. 213/1998, iar, în urma comparării titlului său de proprietate cu titlul

pârâților persoane fizice, care au cumpărat imobilul de la un neproprietar, a

solicitat sa dea preferință titlului său.

În drept, cererea a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 8 din Constituția României, Legea

nr. 213/1998, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 15

lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 33 din Legea nr. 7/1996.

Pârâții B.J.V. și B.G.N. au formulat

întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pe de o

parte, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, la

aplicabilitatea, în cauzele având ca obiect revendicare imobiliară, a

principiului unanimității.

În ceea ce privește fondul cauzei,

pârâții au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că au fost de

bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, pârâții B.J.V. și B.G.N.

au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin

Primarul General și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând ca, în situația admiterii cererii reclamantului, să li se plătească

valoarea actualizată a apartamentului, daune interese și contravaloarea

îmbunătățirilor efectuate la imobilul in litigiu.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 60 și următoarele C. proc. civ., coroborate cu art. 1337,

art. 1341 pct. 1, 3 si 4, art. 1344 C. civ.

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice a formulat la data de 30 martie 2008, întâmpinare la cererea

de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 1082, art. 1337, art. 1341 si

art. 1344 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 17051 din 07

decembrie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția

necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Secției a

V-a Civilă sub nr. 14819/3/2008.

Tribunalul București, secția a V-a civilă,

prin sentința civilă nr. 1151 din 13 iunie 2008, a respins, ca neîntemeiate,

atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și acțiunea, așa cum a fost

precizată, formulată de reclamantul C.M.S., în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, B.J.V. și B.G.N., a respins cererea

de chemare în garanție formulată de pârâții B.J.V. și B.G.N., în contradictoriu

cu Municipiul București, prin Primarul General și cu Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul a considerat că este

admisibilă acțiunea in revendicare promovata de reclamant, pentru următoarele

considerente:

Legea nr. 10/2001 este o lege

specială, care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de

statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant

încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. În acest sens, legea prevede

o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor

preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una specială în raport de

dispozițiile de drept comun. Aceste argumente ar părea că interzic

reclamantului posibilitatea de a exercita altă cale în scopul dobândirii

imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în

speță acțiunea în revendicare. Concluzia nu este una cu valoare de adevăr

totală, fiind necesar a se face distincția între diferitele categorii de

imobile preluate de stat, respectiv în funcție de situația juridică a acestora

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Urmând acest demers, tribunalul a

apreciat că doar în ceea ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat

și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii

speciale, procedura prevăzută era una obligatorie, cu excluderea altor mijloace

prevăzute de dreptul comun.

În ceea ce privește imobilele care

au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, tribunalul a apreciat că

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii acestora este

una facultativă pentru reclamant și, mai mult, nu este exclusivă.

A refuza reclamantului calea

dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a încălca dreptul

acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția

Europeana a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei, tribunalul a

constatat că imobilul în cauză a aparținut autoarei reclamantului, R.C.,

potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1363 din 26 ianuarie

1856, conform adresei nr. 7596 din 04 iunie 2003, emisă de Direcția de Impozite

și Taxe Locale Sector 1 București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

nr. 304/112/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pârâții B.J.V. și B.G.N.

au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu.

Așadar, imobilul care face obiectul

prezentei cereri se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

printre cele preluate de stat in mod abuziv în perioada 1945-1989 și a căror

restituire face obiectul de reglementare al legii speciale.

În ceea ce privește primul capăt de

cerere, tribunalul nu l-a apreciat ca pe o pretenție de sine stătătoare,

întrucât acesta nu conține o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul

capătului de cerere privind revendicarea, fiind evidentă preluarea abuzivă a

imobilului. Bunurile naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate

in mod expres de legea speciala - art. 2 din Legea nr. 10/2001 - ca fiind

preluate abuziv.

Legea nr. 10/2001 cuprinde și

dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și

actualul proprietar în situația în care imobilul pentru care s-a efectuat

notificare a fost înstrăinat de către stat, chiriașului, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Din acest punct de vedere, instanța

a considerat ca nu poate să facă abstracție de aceste dispoziții legale, care

trebuie corelate cu dispozițiile de drept material C. civ., (decizia pronunțată

asupra recursului în interesul legii din data de 09 iunie 2008 de către Înalta

Curte de Casație și Justiție - concursul dintre legea specială și legea

generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului

specialii

generalibus derogant

, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea

specială).

Sub acest aspect, instanța a reținut

aplicabilitatea și a dispozițiilor legii speciale, întrucât potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație.

Conform practicii Înaltei Curți de

Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate

imobilele care intră sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține

măsuri reparatorii - inclusiv restituirea imobilului în natură - numai în

condițiile acestei legi.

Prin urmare, acțiunea în

revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție,

a fost analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială

derogatorie sub anumite aspecte (și anume în ceea ce privește criteriile de

comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 C.

civ., instanța fiind ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia - situația

de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de parte.

Instanța a mai reținut că pârâții au

încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 304/112/1996 în baza dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, prevederile acestei legi creându-le convingerea că pot

perfecta actul de vânzare-cumpărare cu Municipiul București, prin SC R.V. SA.

Acest contract de vânzare-cumpărare

nu a fost contestat în instanță de către reclamant, pârâții consolidându-și

astfel titlu de proprietate.

În aceste condiții, s-a considerat

că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu buna-credință, cu

respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.

În analiza comparativă a titlurilor

de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferință

instituite de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, s-a reținut că art. 480 C.

civ. - temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară - nu

stabilește expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate

de părțile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrina și jurisprudența.

Având în vedere situația juridică

particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează

în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie

1989, instanța a apreciat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil

celui deținut de către reclamant, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu

mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de

practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480

C. civ.

Cum reclamantul nu a răsturnat

prezumția de buna-credință a pârâților-cumpărători, contractul de

vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta

nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului - apartamentul înstrăinat

foștilor chiriași, ci are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent,

conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile acestei legi acordă

preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și persoanele

fizice și prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent,

iar nu prin restituire în natură, în situația în care imobilul a fost

înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Conform art. 18 lit. d) din Legea

nr. 10/2001, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent,

în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul in care imobilul a fost

înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această dispoziție legală,

pentru asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează

obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect, un

criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995,

criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare, (decizia pronunțată

asupra recursului în interesul legii din data de 09 iunie 2008 de către Înalta

Curte de Casație și Justiție - în cazul în care există neconcordanțe între

legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice).

Susținerile reclamantului privind

preferința titlului său ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ. nu

pot fi primite, întrucât pe aceasta cale se urmărește valorificarea

drepturilor, eludând dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001.

Această soluție se impune în cazul

tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în

vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres

condițiile în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar, prin

echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care

sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001

face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care

constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă

specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate.

Instanța a apreciat că, nici

prevederile art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia

acțiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui

bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pentru a se pune problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă

incidența textului menționat.

Astfel, s-a considerat ca acest

tratat garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei

interesate. Solicitarea de a i se restitui un bun preluat anterior de stat

(data la care Statul Roman nu era semnatar al Convenției) nu intră sub

protecția articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau

redobândi un anumit bun.

Aprecierea reclamantului că dreptul

său de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel

al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual.

Noțiunea autonomă de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție, presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o

speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza

de față, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în

jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea a

apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun

bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru c. României, cererea nr.

51864/99).

Dimpotrivă, în cauza de față, la

acest moment, pârâții beneficiază de existența unui bun în sensul autonom

stabilit de Curte, decurgând din necontestarea valabilității titlului lor de

proprietate, fiind justificată speranța lor legitimă de a se bucura de acest

bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate,

ci, din contră, s-au consolidat (în acest sens cauza Raicu c. României, în care

Curtea a constatat încălcarea art.1 din Protocolul 1 la Convenție, reținându-se că chiriașii-cumpărători beneficiază de un bun aflat sub protecția

art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție).

Instituirea unor termene pentru

apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și

efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de

fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza

Pincova contra Republicii Cehia - Curtea Europeana a Drepturilor Omului a

statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii

disproporționate).

Astfel, în hotărârea Raicu c.

României - 19 octombrie 2006, s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu

bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

În cauza de față, reclamantul nu a

făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar a imobilului, printr-un

act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii

drepturilor de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr. 112/1995.

Pentru aceste considerente,

apreciind că voința legiuitorului de a menține situația juridică creată în mod

valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent

prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinate ulterior

către chiriașii-cumpărători ale căror titluri nu au desființate, constituie un

criteriu de preferință în beneficiul pârâților, superior vechimii și

transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat

reclamantul, instanța a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 189 A din 24

martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul reclamantului C.M.S., a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că, a admis, în parte, cererea de chemare în

judecată, astfel cum a fost precizată de reclamantul C.M.S., a constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 1, situat în

București, sector 1, a obligat pârâții B.J.V. și B.G.N. să lase reclamantului

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul in litigiu, a respins

cererea de radiere a dreptului de proprietate al pârâților B. din cartea

funciară, ca neîntemeiată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre,

au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:

Apelantul a susținut, prin motivele

de apel, că tribunalul, ca instanță de fond, nu s-a pronunțat asupra primului

capăt al cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile art. 6

din Legea nr. 213/1998, ci doar a considerat că cererea - vizând constatarea

preluării fără titlu valabil a imobilului ce face obiectul acțiunii - nu

reprezintă o pretenție de sine stătătoare, întrucât nu conține o chestiune

prejudicială, ci doar vine în sprijinul capătului de cerere privind

revendicarea.

Această critică a fost primita,

Curtea apreciind că, în mod greșit, prima instanță nu a analizat distinct

valabilitatea titlului statului, deși fusese sesizată cu această cerere.

Cu toate acestea, întrucât tribunalul

a constatat, în mod incidental, că imobilul a fost preluat în mod abuziv,

Curtea a considerat că nu se mai impune desființarea sentinței apelate și

trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum a solicitat apelantul -

reclamant, invocând dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, soluționarea

acestui capăt de cerere în apel nu produce o vătămare celui ce a contestat

soluția primei instanțe, de natură să atragă nulitatea hotărârii.

Sub aspectul limitelor obiective ale

judecării cauzei, Curtea a reținut că, instanța, fiind învestită cu o cerere în

constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere de revendicare, prin

care reclamantul C.M.S. a invocat, drept premisă a litigiului, preluarea

abuzivă de către statul comunist a imobilului în litigiu, are atributul de a

examina valabilitatea titlului statului.

Astfel, a constatat că imobilul a

fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la

autoarea reclamantului R.C. și că, acesta nu constituie în sine un titlu

valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest act normativ

încălca în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment.

Art. 8 al Constituției României din

anul 1948 recunoștea și garanta, în mod expres, cu rang de principiu, dreptul

de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 și 11, prevăzând

anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării

dreptului de proprietate particulară. În condițiile acestor texte

constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi

făcută în baza pct. 1, 2, 4 si 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această

situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și art.

11 din legea fundamentală de la acea dată.

Acest atribut al instanței de a

verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia

Curții, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și

imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu

caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice

excludere din sfera de competență a instanței a acestui atribut putând

determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauza

Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).

Din moment ce art. 6 din Legea nr.

213/1998 recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili

valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiție având acest

obiect este perfect admisibilă, neavând relevanță dacă ea este alăturată unei

acțiuni în constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincție nu este

impusă de textul legal, or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o

poate face.

În speță, stabilirea de către

instanță a nevalabilității titlului statului are drept consecință stabilirea cu

efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului ce face

obiectul acțiunii nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantului

și s-a transmis, prin succesiune legală, către reclamantul C.M.S.

În consecință, pentru argumentele

deja prezentate, Curtea a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentului nr. 1, situat în București, sector 1.

Pe fondul cererii de revendicare,

instanța de apel, luând in considerare inclusiv decizia nr. 33 din 9 iunie

2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii - 1. principala

modificare pe care aceasta a adus-o în soluționarea acțiunilor în revendicare

întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele

naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor

de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile

jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză

întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai

puțin pe art. 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun”

sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome, a

stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în

care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o

lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate

publică și cu respectarea principiului proporționalității; 2. prin statuarea de

către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele

concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții

a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra

drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de

aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie

garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la

un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului; 3. decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 are natura juridica a

unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză - a

concluzionat in sensul ca analiza cererii în revendicare a reclamantului

trebuie sa se realizeze prin raportare la normele europene privind protecția

dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pornindu-se de la premisa preluării

imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a

menținerii contractului de vânzare-cumpărare nr. 304/112/1996, încheiat în baza

Legii nr. 112/1995 de B.J.V. și B.G.N. - titlul exhibat de pârâții din cauză și

nedesființat până în prezent - Curtea a făcut următoarele considerații:

Cauzele Străin și alții contra

România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în

decizia nr. 33/2008 a instanței supreme, reprezintă „cauze pilot” în

jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare,

obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri,

s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența

ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în

exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat

după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.

În mod constant, Curtea a analizat,

în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei

norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din

Protocolul nr. 1.

Curtea Europeană a apreciat ca fiind

întrunită prima cerință, privind existenta unui „bun”, în sensul Convenției,

atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului

de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca

reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță

legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre

existența unui „bun actual”, în măsura în care vânzarea către chiriași a unor

apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri

judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu: cauza

Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un

corp de clădire, paragraf 65).

Dimpotrivă, titularul dreptului

deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă,

cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a

existenței unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în

care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea

unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în

cauza Porțeanu, paragraf 33).

Prin prisma acestei aprecieri, s-a

constatat că, în speță, apelantul reclamant deține doar un „interes

patrimonial”, în sensul Convenției, în condițiile în care se recunoaște de

către această instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a

imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv

a dreptului de proprietate al acestuia, ce nu a ieșit din patrimoniul său, deci

a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat.

Așadar, apelantul reclamant C.M.S.

justifică, nu doar din perspectivă materială, dar și din perspectivă

procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o

cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu,

ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare.

În ceea ce privește îndeplinirea

celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite

anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul

dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat

sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea

reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a

privării de proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de-a doua teze din

primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi

justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde

criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de

proprietate” presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul

cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de

accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie

arbitrară (cauza Străin, paragraf 49).

În evaluarea proporționalității

măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de

proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă

și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale

comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale

individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub

forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca

atare în legislația națională.

Așadar, Curtea a recunoscut

libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să

restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției,

inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo

obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care

se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta

trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite,

pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie

legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate

de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92).

Curtea, constatând neîndeplinirea de

către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră

coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea

imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința

creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței

proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes

public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor

sale (cauza Păduraru, paragraf 112).

În același sens, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun

al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară

confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată

cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară

art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).

Prin urmare, în concursul dintre

reclamantul C.M.S. și pârâții B.J.V. și B.G.N., Curtea a reținut că cel dintâi

se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului

revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia, cu efect retroactiv și în

mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de

către stat. Implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și

neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său.

Totodată, demersurile actuale de

recuperare a bunului în materialitatea sunt consecința directă a încălcării

dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin

vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei

reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt

acestei încălcări.

În același timp, pârâții B.J.V. și B.G.N.,

deținători ai unui titlu asupra imobilului in litigiu, necontestat, dispun, la

rândul lor, de un „bun”, după cum corect a apreciat și tribunalul.

Astfel, întrucât părțile litigante

dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut

dreptul apelantului reclamant de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia i

s-a recunoscut, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate.

S-a apreciat că buna-credință a

chiriașilor cumpărători B.J.V. și B.G.N. la momentul contractării cu

autoritatea administrativă locală, invocată in apărare, nu are nicio relevanță

în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a

încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se

constata „preferabilitatea bunului” succesoarei acestuia din urmă față de

„bunul” subdobânditorilor de bună-credință, în absența oricărei posibilități

reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în

situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.

Chiar daca art. 45 ar institui un

criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașului cumpărător de

bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare,

înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale

cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor

Omului, cu consecința înlăturării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea

vânzării-cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv

a reclamantului și care a împiedicat redobândirea posesiei de către acesta.

Instanța de contencios european a

analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată

prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent,

într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri

vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această

lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de

bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe

prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea

referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării

acesteia.

Tot astfel, într-o cauză recentă

(cauza Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a

constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității

titlului statului) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele

concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale

efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001,

ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - și, dacă este

cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie

administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea

nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea. Or, așa cum Curtea a constatat

deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este

funcțional.

În consecință, accesul oferit de

Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsura să conducă,

într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor

pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

În concluzie, s-a apreciat ca

ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamantului nu fusese

proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai

mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative, apelantul nu a primit

încă nicio despăgubire și nu are nicio garanție că va obține una în viitorul

imediat.

În aceste condiții, restituirea în

natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de

proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași,

vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al apelantului,

ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl

constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce

interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta

hotărâre.

In jurisprudența actuală a Curții,

s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține

un „bun”, în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea

dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în

evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 si urm. C. civ.

Curtea a considerat că, prin

argumentele deja expuse, a răspuns și apărărilor invocate de intimații-pârâți B.J.V.

și B.G.N. prin întâmpinare.

Cererea de radiere a dreptului de

proprietate al pârâților B. din cartea funciară nr. 55410 a sectorului 1 București poate fi formulată de reclamant după rămânerea irevocabilă a prezentei

hotărâri, conform procedurii instituită de Legea nr.7/1996 (art. 47 și urm. coroborate

cu art. 33, art. 34), petentul depunând la oficiul teritorial competent o

cerere de rectificare a înscrisurilor din cartea funciară deschisă pentru imobilul

în litigiu. Numai în măsura în care cererea sa este respinsă, se poate adresa

instanței de judecată cu o plângere, demers efectuat în temeiul art. 50 din

actul normativ invocat.

În consecință, s-a apreciat ca nu

este fondată o astfel de cerere în cauza de față, câtă vreme reclamantul nu a

obținut o hotărârea irevocabilă prin care să se constate că dreptul de

proprietate asupra imobilului este deținut de către acesta, pe de o parte și,

pe de altă parte, nu a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 7/1996,

republicată.

Curtea a menținut celelalte

dispozițiile ale sentinței apelate, privind respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii și respingerea cererii de chemare în garanție

formulată de pârâții B.J.V. și B.G.N., în contradictoriu cu Municipiul

București reprezentat prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Public, având în vedere că soluția primei instanțe nu a fost

criticată sub acest aspect, iar dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. impun

verificarea sentinței apelate doar în limitele cererii de apel.

A constatat, de asemenea, că

intimații-pârâți nu au formulat apel, nici cerere de aderare la apel, astfel

încât Curtea să poată analiza soluția dată cererii de chemare în garanție.

Împotriva deciziei instanței de apel

au formulat cerere de recurs, la data de 11 iunie 2009, pârâții B.J.V. și B.G.,

prin care au invocat următoarele aspecte de nelegalitate:

Recurenții-parați au susținut ca

hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii - art.

304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât, in concret, in cauza de fata, instanța de

apel a interpretat si aplicat în mod greșit prevederile art. 6 din Legea nr.

213/1998, cat timp nu a reținut inadmisibilitatea cererii de chemare în

judecată a reclamantului, în condițiile existentei unei legi speciale de

reparație civila care vizează in mod expres imobilul in litigiu.

Instanța de apel a argumentat

subiectiv poziția sa in favoarea foștilor proprietari ai imobilului in litigiu

și nu a arătat în concret motivele pentru care titlul statului a fost

considerat nevalabil, in circumstanțele personale ale cauzei pendinte,

respectiv in raport cu starea personala si materiala a autorilor reclamantului.

Simpla înșiruire a unor articole de

lege, apreciate ca fiind inaplicabile în raport de Constituția României din

anul 1948, nu poate fi echivalentă cu o motivare temeinică și legală, in litera

si spiritul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sancțiunea pentru o astfel

de situație fiind nulitatea deciziei atacate.

In mod eronat, instanța de apel -

autoritate judecătorească supremă - a afirmat ca ar exista o încălcare a

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Europeana a Drepturilor

Omului a reținut sintagma „speranței legitime” in situația concreta în care

fostul proprietar obținuse deja o hotărâre judecătoreasca referitoare la

revendicarea imobilului de la stat iar, ulterior, pe calea unei căi

extraordinare de atac - recursul în anulare - aceasta fusese anulată.

În speță, in opinia

recurenților-parați, nu se poate retine că reclamantul ar avea o speranță

legitimă de a redobândi posesia bunului in litigiu, câta vreme nu exista o

hotărâre judecătoreasca prin care Statul Român să fi fost obligat să

retrocedeze imobilul.

Mai mult, ocrotirea drepturilor

concrete ale persoanelor care au dobândit cu bună-credință de la stat imobile

naționalizate de către fostul regim comunism, nu este contrară practicii Curții

Europene a Drepturilor Omului, deoarece aceasta s-a pronunțat în favoarea

ocrotirii principiului stabilității raporturilor juridice și nelegalitatea unei

măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior

printr-o hotărâre judecătoreasca (respectiv cauza Pincova și Pinc contra

Republicii Cehia).

De asemenea, practica recentă a

instanței de contencios european a subliniat ideea ca bunul nu se mai restituie

în natură fostului proprietar pentru a proteja buna-credință a cumpărătorului,

respectiv principiul securității raporturilor juridice.

Instanța de apel nu a avut in vedere

modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, prin care

legiuitorul a înțeles să tranșeze definitiv chestiunea litigioasa a actelor

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și care nu au fost declarate nule absolut

de o instanța de judecata.

Prin această modificare legislativă,

reclamantului i s-a oferit posibilitatea reala de a obține măsuri reparatorii

în echivalent la valoarea de piață a imobilului, valoare stabilită printr-o

expertiza tehnica de specialitate.

S-a susținut, totodată, ca instanța

de apel a procedat la judecarea pricinii fără a cita în cauză chematul în

garanție Municipiul București, prin primarul general, aspect care atrage după

sine incidența prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța de apel a pronunțat

hotărârea cu încălcarea normelor imperative prevăzute de dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ., negându-le astfel recurenților-parați accesul la

justiție, intrucat a trecut la judecarea cauzei pe fond si nu la desființarea

hotărârii și la trimiterea cauzei spre rejudecare, in condițiile in care a

reținut in mod expres ca prima instanță de fond nu s-a pronunțat asupra unui

capăt de cerere al reclamantului, referitor la „constatarea preluării fără

titlu valabil a imobilului ce face obiectul acțiuni”, ignorând in același timp

si cererea de chemare în garanție a recurenților-parați.

Vătămare există in ceea ce ii

privește, întrucât instanța de apel le-a încălcat accesul la justiție și

dreptul la soluționarea cererii de chemare în garanție, in contradictoriu cu

Municipiul București și Ministerul de Finanțe, într-un termen rezonabil.

In ipoteza în care instanța de apel

ar fi procedat legal și ar fi soluționat apelul în sensul admiterii acestuia,

cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, recurenții-parați ar

fi avut posibilitatea reala să formuleze apărări pe capătul de cerere

nesoluționat, să critice o eventuală admitere a acțiunii în revendicare, dar și

să susțină mai activ cererea de chemare în garanție.

De asemenea, în mod eronat instanța

de apel a reținut irelevanța în cauză a bunei-credințe a recurenților-parați,

neluând în discuție apărările acestora referitoare la existenta aparenței în

drept, a erorii comune și invincibile, a principiului ocrotirii bunei credințe,

într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului

juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989.

Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001,

s-a prevăzut in mod expres menținerea contractului de vânzare-cumpărare în

situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul

statului este contestat.

Acest text a fost verificat sub

aspectul constituționalității prin mai multe decizii ale Curții

Constituționale, relevante pentru susținerea punctului de vedere al

recurenților pârâți - in acest sens, a fost invocata decizia nr. 191 din 25

iunie 2002.

În mod constant practica judiciară a

statuat in sensul că buna-credință salvează actele de la nulitate, fiind un mod

de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv faptul că buna-credință

produce efecte juridice numai dacă este unită cu uzucapiunea scurtă sau cu

eroarea comună și invincibilă.

In speță, titlul recurenților-parați

este preferabil titlului intimatului-reclamant din următoarele considerente de

fapt si de drept: 1. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

Statul Roman avea aparența că este proprietar al bunului in litigiu, acesta

figurând în anexa Decretului nr. 92/1950; 2. art. 9 din Legea nr. 112/1995 a

permis cumpărarea de către recurenți a acestui imobil; 3. nu a existat nicio

hotărâre judecătorească pronunțată împotriva Statului Roman care să contrazică

aparenta de legalitate a titlului acestuia; 4. recurenții au fost de

bună-credință, neexistând nicio probă care să răstoarne această prezumție.

Practica judiciară a statuat cu

consecventa in sensul că acțiunea în revendicare este condiționată de

constatarea nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului

imobilul naționalizat, astfel încât, în speță, având în vedere faptul că

recurenții aveau un contract valabil, încheiat cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, aceasta acțiune în revendicare era in mod clar si evident

neîntemeiată.

Analizând criticile de nelegalitate

din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte

va admite recursul, va casa decizia și sentința nr. 1151 din 13 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și va trimite cauza spre rejudecare la același

tribunal, pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează:

Prima instanță învestită în cauză a

apreciat că acțiunea în revendicare promovată de reclamant este admisibilă, cu

motivația că, doar în ceea ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat

și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, procedura prevăzută de această lege era una obligatorie, cu

excluderea altor mijloace procedurale prevăzute de dreptul comun. În ceea ce

privește imobilele care fusese deja înstrăinate de către stat prin vânzare,

tribunalul a apreciat că procedura prevăzută de legea specială în scopul

redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamant și, mai mult, nu

este exclusivă.

În fundamentarea acestui punct de

vedere, prima instanță a avut în vedere inclusiv dispoziții de drept

internațional, în raport de care a concluzionat în sensul că, a refuza

reclamantului calea dreptului comun pentru susținerea pretenției sale concrete

de revendicare a imobilului în litigiu, ar însemna o încălcare a însuși

dreptului acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din

Convenția Europeana a Drepturilor Omului.

Având în vedere că soluția primei

instanțe nu a fost criticată pe aspectul admisibilității acțiunii promovate de

reclamant, dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - care impun verificarea

sentinței apelate doar în limitele cererii de apel - fiind interpretate si

aplicate corect de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că această

chestiune a intrat sub puterea lucrului judecat, ceea ce înseamnă

imposibilitatea invocării si cercetării ei în recurs .

Cererea de recurs a pârâților este

întemeiată din perspectiva criticii relative la interpretarea si aplicarea, în

circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, a dispozițiile art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., cât timp prima instanță de fond nu s-a pronunțat asupra primului

capăt de cerere al reclamantului referitor la constatarea preluării fără titlu

valabil a imobilului în litigiu.

În fapt, prin cererea înregistrată

la data de 22 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub

nr. 2206/299/2006, reclamantul C.M.S. a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, B.J.V. și B.G.N., solicitând să se

constate nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a preluat

imobilul deținut în prezent de pârâții B.J.V. și B.G.N., obligarea pârâților B.J.V.

și B.G.N. de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantului,

imobilul situat în București str. Berzei nr.16, corp 16A, parter, sector 1,

radierea dreptului de proprietate al pârâților și înscrierea dreptului de

proprietate al reclamantului în C.F. nr. 55410.

Cererea de chemare in judecata a

fost întemeiată în mod expres de reclamant pe dispozițiile art. 480 - 481 C.

civ., art. 8 din Constituție, Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art.

33 din Legea nr. 7/1996.

Modalitatea concretă în care

reclamantul a înțeles să-și exercite dreptul la acțiune în justiție, prin

formularea pretenției concrete de revendicare a imobilului în litigiu,

structurată pe două capete de cerere distincte - expresie a principiului

disponibilității, în contextul unor dispoziții de drept intern si internațional

expres enunțate, a determinat partea adversă să formuleze propria ei strategie

în apărare - în acord cu principiile egalității în drepturi, dreptului la

apărare și al contradictorialității - în scopul contestării dreptului

reclamantului și a pretenției întemeiate pe acest drept, respectiv a protejării

propriei sale situații juridice.

Într-un asemenea context procesual,

rolul instanței de judecată este de a cerceta raportul juridic litigios în

deplina sa complexitate, ceea ce înseamnă, în esență, stabilirea situației de

fapt în acord cu probele încuviințate si administrate, respectiv soluționarea

acesteia în temeiul dispozițiilor legale incidente.

Deși instanța de apel a reținut că,

în mod greșit, prima instanță nu a analizat capătul de cerere referitor la

valabilitatea titlului statului, în temeiul unor argumente irelevante sub aspectul

legalității - tribunalul a constatat, în mod incidental, că imobilul a fost

preluat în mod abuziv, aspect necontestat în apel de pârâți B.J.V. și B.G.N. –

aceasta a considerat că nu se impune desființarea sentinței apelate și

trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum solicitase însuși apelantul -

reclamant, invocând dispozițiile exprese ale art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că s-ar fi

impus cu necesitate soluția de desființare a sentinței apelate și de trimitere

a cauzei spre rejudecare, pe de o parte, din perspectiva unor considerente pe

care însăși instanța de apel le-a prezentat în expunerea de motive a hotărârii

pronunțate.

Astfel, aceasta a considerat ca

prerogativa instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului

statului reprezintă o componentă