ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1595/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 2206/299/2006, reclamantul C.M.S. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, B.J.V. și B.G.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a preluat imobilul deținut în prezent de pârâții B.J.V. și B.G.N., obligarea pârâților B.J.V. și B.G.N. de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantului, imobilul situat în București sector 1, radierea dreptului de proprietate al pârâților și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în C.F.

nr. 55410. Reclamantul a susținut, in esența, că titlul statului este lovit de nulitate absolută, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar, în urma comparării titlului său de proprietate cu titlul pârâților persoane fizice, care au cumpărat imobilul de la un neproprietar, a solicitat sa dea preferință titlului său. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 8 din Constituția României, Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 33 din Legea nr. 7/1996. Pârâții B.J.V. și B.G.N. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pe de o parte, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar, pe de altă parte, la aplicabilitatea, în cauzele având ca obiect revendicare imobiliară, a principiului unanimității.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâții au solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că au fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, pârâții B.J.V. și B.G.N. au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin Primarul General și a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca, în situația admiterii cererii reclamantului, să li se plătească valoarea actualizată a apartamentului, daune interese și contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul in litigiu. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 60 și următoarele C. proc. civ., coroborate cu art. 1337, art. 1341 pct. 1, 3 si 4, art. 1344 C. civ.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat la data de 30 martie 2008, întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în raport de dispozițiile art. 1082, art. 1337, art. 1341 si art. 1344 C. civ. Prin sentința civilă nr. 17051 din 07 decembrie 2007, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cauza fiind înregistrată pe rolul Secției a V-a Civilă sub nr. 14819/3/2008. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 1151 din 13 iunie 2008, a respins, ca neîntemeiate, atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și acțiunea, așa cum a fost precizată, formulată de reclamantul C.M.S., în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, B.J.V.

și B.G.N., a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții B.J.V. și B.G.N., în contradictoriu cu Municipiul București, prin Primarul General și cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Tribunalul a considerat că este admisibilă acțiunea in revendicare promovata de reclamant, pentru următoarele considerente: Legea nr. 10/2001 este o lege specială, care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia. În acest sens, legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obține restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere fiind una specială în raport de dispozițiile de drept comun.

Aceste argumente ar părea că interzic reclamantului posibilitatea de a exercita altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță acțiunea în revendicare. Concluzia nu este una cu valoare de adevăr totală, fiind necesar a se face distincția între diferitele categorii de imobile preluate de stat, respectiv în funcție de situația juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Urmând acest demers, tribunalul a apreciat că doar în ceea ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii speciale, procedura prevăzută era una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.

În ceea ce privește imobilele care au fost deja înstrăinate de către stat prin vânzare, tribunalul a apreciat că procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamant și, mai mult, nu este exclusivă. A refuza reclamantului calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a încălca dreptul acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că imobilul în cauză a aparținut autoarei reclamantului, R.C., potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1363 din 26 ianuarie 1919. Acest imobil a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziția 1856, conform adresei nr. 7596 din 04 iunie 2003, emisă de Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 1 București.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 304/112/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pârâții B.J.V. și B.G.N. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu. Așadar, imobilul care face obiectul prezentei cereri se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de stat in mod abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al legii speciale. În ceea ce privește primul capăt de cerere, tribunalul nu l-a apreciat ca pe o pretenție de sine stătătoare, întrucât acesta nu conține o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul capătului de cerere privind revendicarea, fiind evidentă preluarea abuzivă a imobilului.

Bunurile naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt considerate in mod expres de legea speciala - art. 2 din Legea nr. 10/2001 - ca fiind preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul proprietar în situația în care imobilul pentru care s-a efectuat notificare a fost înstrăinat de către stat, chiriașului, în temeiul Legii nr. 112/1995. Din acest punct de vedere, instanța a considerat ca nu poate să facă abstracție de aceste dispoziții legale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept material C. civ., (decizia pronunțată asupra recursului în interesul legii din data de 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialii generalibus derogant , chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială).

Sub acest aspect, instanța a reținut aplicabilitatea și a dispozițiilor legii speciale, întrucât potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Conform practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii - inclusiv restituirea imobilului în natură - numai în condițiile acestei legi.

Prin urmare, acțiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiție, a fost analizată și prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (și anume în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun - art. 480 C. civ., instanța fiind ținută de obiectul acțiunii și cauza acesteia - situația de fapt calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de parte. Instanța a mai reținut că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 304/112/1996 în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prevederile acestei legi creându-le convingerea că pot perfecta actul de vânzare-cumpărare cu Municipiul București, prin SC R.V.

SA. Acest contract de vânzare-cumpărare nu a fost contestat în instanță de către reclamant, pârâții consolidându-și astfel titlu de proprietate. În aceste condiții, s-a considerat că pârâții au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu buna-credință, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, fără a frauda legea. În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părților, tribunalul a avut în vedere criteriile de preferință instituite de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, s-a reținut că art. 480 C. civ. - temeiul de drept general al acțiunii în revendicare imobiliară - nu stabilește expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrina și jurisprudența.

Având în vedere situația juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945 - decembrie 1989, instanța a apreciat că titlul de proprietate al pârâților este preferabil celui deținut de către reclamant, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ. Cum reclamantul nu a răsturnat prezumția de buna-credință a pârâților-cumpărători, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, acesta nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului - apartamentul înstrăinat foștilor chiriași, ci are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu prin restituire în natură, în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, în beneficiul persoanei îndreptățite, în cazul in care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această dispoziție legală, pentru asigurarea stabilității circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare, (decizia pronunțată asupra recursului în interesul legii din data de 09 iunie 2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - în cazul în care există neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice). Susținerile reclamantului privind preferința titlului său ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 480 C. civ. nu pot fi primite, întrucât pe aceasta cale se urmărește valorificarea drepturilor, eludând dispozițiile imperative ale Legii nr. 10/2001. Această soluție se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condițiile în care are loc restituirea în natură și, în subsidiar, prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiții care sunt diferite de cele ale acțiunii clasice în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate. Instanța a apreciat că, nici prevederile art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, întrucât reclamantul nu a justificat existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, pentru a se pune problema vreunei atingeri aduse acestuia, care să atragă incidența textului menționat.

Astfel, s-a considerat ca acest tratat garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Solicitarea de a i se restitui un bun preluat anterior de stat (data la care Statul Roman nu era semnatar al Convenției) nu intră sub protecția articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamantului că dreptul său de proprietate există și solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual. Noțiunea autonomă de bun, care circumscrie domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, presupune ca reclamantul să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Or, în cauza de față, reclamantul nu are nici măcar o asemenea speranță. De altfel, în jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, în situații similare, Curtea a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă (Cauza Poenaru c. României, cererea nr. 51864/99). Dimpotrivă, în cauza de față, la acest moment, pârâții beneficiază de existența unui bun în sensul autonom stabilit de Curte, decurgând din necontestarea valabilității titlului lor de proprietate, fiind justificată speranța lor legitimă de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate, ci, din contră, s-au consolidat (în acest sens cauza Raicu c. României, în care Curtea a constatat încălcarea art.1 din Protocolul 1 la Convenție, reținându-se că chiriașii-cumpărători beneficiază de un bun aflat sub protecția art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție).

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova contra Republicii Cehia - Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate). Astfel, în hotărârea Raicu c. României - 19 octombrie 2006, s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri. În cauza de față, reclamantul nu a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar a imobilului, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr. 112/1995.

Pentru aceste considerente, apreciind că voința legiuitorului de a menține situația juridică creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilelor înstrăinate ulterior către chiriașii-cumpărători ale căror titluri nu au desființate, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul, instanța a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 189 A din 24 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamantului C.M.S., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamantul C.M.S., a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 1, situat în București, sector 1, a obligat pârâții B.J.V. și B.G.N. să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul in litigiu, a respins cererea de radiere a dreptului de proprietate al pârâților B. din cartea funciară, ca neîntemeiată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, au fost avute în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Apelantul a susținut, prin motivele de apel, că tribunalul, ca instanță de fond, nu s-a pronunțat asupra primului capăt al cererii de chemare în judecată, prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, ci doar a considerat că cererea - vizând constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului ce face obiectul acțiunii - nu reprezintă o pretenție de sine stătătoare, întrucât nu conține o chestiune prejudicială, ci doar vine în sprijinul capătului de cerere privind revendicarea. Această critică a fost primita, Curtea apreciind că, în mod greșit, prima instanță nu a analizat distinct valabilitatea titlului statului, deși fusese sesizată cu această cerere.

Cu toate acestea, întrucât tribunalul a constatat, în mod incidental, că imobilul a fost preluat în mod abuziv, Curtea a considerat că nu se mai impune desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum a solicitat apelantul - reclamant, invocând dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Pe de altă parte, soluționarea acestui capăt de cerere în apel nu produce o vătămare celui ce a contestat soluția primei instanțe, de natură să atragă nulitatea hotărârii. Sub aspectul limitelor obiective ale judecării cauzei, Curtea a reținut că, instanța, fiind învestită cu o cerere în constatarea nevalabilității titlului statului și o cerere de revendicare, prin care reclamantul C.M.S.

a invocat, drept premisă a litigiului, preluarea abuzivă de către statul comunist a imobilului în litigiu, are atributul de a examina valabilitatea titlului statului. Astfel, a constatat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950, de la autoarea reclamantului R.C. și că, acesta nu constituie în sine un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate, întrucât acest act normativ încălca în mod flagrant Constituția României în vigoare la acel moment. Art. 8 al Constituției României din anul 1948 recunoștea și garanta, în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară, textele ulterioare, ale art. 10 și 11, prevăzând anumite excepții, care derogau de la principiul constituțional al garantării dreptului de proprietate particulară.

În condițiile acestor texte constituționale, naționalizarea imobilelor cu caracter de locuință nu putea fi făcută în baza pct. 1, 2, 4 si 5 din Decretul nr. 92/1950, întrucât această situație nu se încadra în niciuna din dispozițiile de excepție ale art. 10 și art. 11 din legea fundamentală de la acea dată. Acest atribut al instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă, în opinia Curții, o componentă a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, care să statueze asupra drepturilor cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, invocat în cauză, orice excludere din sfera de competență a instanței a acestui atribut putând determina afectarea dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, cauza Brumărescu contra României, cauza Glod contra României).

Din moment ce art. 6 din Legea nr. 213/1998 recunoaște competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului statului, înseamnă că cererea în justiție având acest obiect este perfect admisibilă, neavând relevanță dacă ea este alăturată unei acțiuni în constatare sau în realizare, deoarece o astfel de distincție nu este impusă de textul legal, or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face. În speță, stabilirea de către instanță a nevalabilității titlului statului are drept consecință stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul acțiunii nu a ieșit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantului și s-a transmis, prin succesiune legală, către reclamantul C.M.S.

În consecință, pentru argumentele deja prezentate, Curtea a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr. 1, situat în București, sector 1. Pe fondul cererii de revendicare, instanța de apel, luând in considerare inclusiv decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, într-un recurs în interesul legii - 1. principala modificare pe care aceasta a adus-o în soluționarea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanțele naționale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părțile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudențiale (titlul mai vechi și mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispozițiile convenționale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puțin pe art. 6 din Convenție, care impune verificarea existenței unui „bun” sau a unei „speranțe legitime” în patrimoniul părților, ca noțiuni autonome,

a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității; 2. prin statuarea de către instanța supremă a necesității analizei, în funcție de circumstanțele concrete, particulare ale fiecărei acțiuni, se dă expresie deplinei jurisdicții a unei instanțe independente și imparțiale, care să stabilească asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă și constituie garanția dreptului de acces la un tribunal, componenta materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; 3. decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 are natura juridica a unei decizii interpretative a legislației interne aplicabile în cauză - a concluzionat in sensul ca analiza cererii în revendicare a reclamantului trebuie sa se realizeze prin raportare la normele europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Pornindu-se de la premisa preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractului de vânzare-cumpărare nr. 304/112/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de B.J.V. și B.G.N. - titlul exhibat de pârâții din cauză și nedesființat până în prezent - Curtea a făcut următoarele considerații: Cauzele Străin și alții contra România, Păduraru contra României și Porțeanu contra României, menționate și în decizia nr. 33/2008 a instanței supreme, reprezintă „cauze pilot” în jurisprudența Curții Europene și sunt citate ca precedente judiciare, obligatorii pentru instanțele naționale, în sensul că, prin aceste trei cazuri, s-a creat un raționament pe care Curtea l-a aplicat în jurisprudența ulterioară, în ceea ce privește regulile de evaluare a ingerințelor în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte și imobilul în litigiu.

În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme, prin verificarea modului de aplicare a condițiilor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea Europeană a apreciat ca fiind întrunită prima cerință, privind existenta unui „bun”, în sensul Convenției, atunci când a avut loc recunoașterea de către instanțele naționale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, „valori sau interese patrimoniale” sau „speranță legitimă” de redobândire a bunului în natură.

Astfel, se poate vorbi despre existența unui „bun actual”, în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat chiar anterior pronunțării unor hotărâri judecătorești cu caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu: cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privința unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65). Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă, cu aceeași valoare ca și un bun actual, în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, paragraf 33). Prin prisma acestei aprecieri, s-a constatat că, în speță, apelantul reclamant deține doar un „interes patrimonial”, în sensul Convenției, în condițiile în care se recunoaște de către această instanță nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu recunoașterea cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al acestuia, ce nu a ieșit din patrimoniul său, deci a unui interes patrimonial suficient de bine caracterizat.

Așadar, apelantul reclamant C.M.S. justifică, nu doar din perspectivă materială, dar și din perspectivă procedurală, un interes legitim, personal, născut și actual de a formula o cerere prin care să tindă la restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, ca o condiție de exercițiu a acțiunii în revendicare. În ceea ce privește îndeplinirea celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, Curtea Europeană a constatat existența unei „ingerințe” în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentelor în litigiu proprietatea reclamanților, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului.

În sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

„Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința să fie prevăzută de lege, echivalentul cerinței de legalitate, dar și ca dreptul intern să răspundă exigențelor de accesibilitate și previzibilitate și interpretarea dată de instanțe să nu fie arbitrară (cauza Străin, paragraf 49). În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.

Așadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară și coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții (cauza Păduraru, paragraf 92). Curtea, constatând neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală, a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, paragraf 112). În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului 1 (cauza Străin contra României).

Prin urmare, în concursul dintre reclamantul C.M.S. și pârâții B.J.V. și B.G.N., Curtea a reținut că cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia, cu efect retroactiv și în mod nerevocabil, prin recunoașterea nevalabilității preluării imobilului de către stat. Implicit, se impune recunoașterea existenței valabile și neîntrerupte a dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul său. Totodată, demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.

În același timp, pârâții B.J.V. și B.G.N., deținători ai unui titlu asupra imobilului in litigiu, necontestat, dispun, la rândul lor, de un „bun”, după cum corect a apreciat și tribunalul. Astfel, întrucât părțile litigante dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, Curtea a recunoscut dreptul apelantului reclamant de a i se restitui bunul imobil, asupra căruia i s-a recunoscut, cu efect retroactiv și nerevocabil, dreptul de proprietate. S-a apreciat că buna-credință a chiriașilor cumpărători B.J.V. și B.G.N.

la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată in apărare, nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cu consecința că se impune a se constata „preferabilitatea bunului” succesoarei acestuia din urmă față de „bunul” subdobânditorilor de bună-credință, în absența oricărei posibilități reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea națională, în situația în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.

Chiar daca art. 45 ar institui un criteriu de păstrare a bunului în patrimoniul chiriașului cumpărător de bună-credință, căruia nu i s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, înlăturarea legii speciale se poate realiza, în circumstanțele concrete ale cauzei, prin efectul aplicării directe a Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu consecința înlăturării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care s-a produs, prin operațiunea vânzării-cumpărării, privarea de proprietate a adevăratului titular, respectiv a reclamantului și care a împiedicat redobândirea posesiei de către acesta.

Instanța de contencios european a analizat constant dispozițiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcționează, în prezent, într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați de imobilele lor naționalizate și că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, din cauza unei absențe prelungite a despăgubirii (cauza Porțeanu, paragraf 34), proporționalitatea referindu-se nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.

Tot astfel, într-o cauză recentă (cauza Faimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009), Curtea a constatat că respingerea acțiunii în constatare (constatarea nevalabilității titlului statului) nu ar fi ridicat nicio problema dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 ar fi fost o cale efectivă. Verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea nr. 10/2001, ea a constatat că, după ce se parcurge procedura administrativă - și, dacă este cazul, chiar contencioasă - prevăzute de Legea nr. 10/2001, se adoptă o decizie administrativă, a cărei executare se realizează în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, adică prin Fondul Proprietatea.

Or, așa cum Curtea a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, Fondul Proprietatea nu este funcțional. În consecință, accesul oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic și iluzoriu, nefiind în măsura să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă. În concluzie, s-a apreciat ca ingerința în dreptul de acces la o instanță al reclamantului nu fusese proporțională cu scopul legitim urmărit, dat fiind faptul că astăzi, la mai mult de 8 ani de la începerea procedurii administrative, apelantul nu a primit încă nicio despăgubire și nu are nicio garanție că va obține una în viitorul imediat.

În aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriași, vânzare ce reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al apelantului, ingerință lipsită de bază legală, câtă vreme obiectul Legii nr. 112/1995 îl constituiau numai imobilele preluate cu titlu de către stat, constatare ce interesează cererea în revendicare, prin prisma argumentelor din prezenta hotărâre. In jurisprudența actuală a Curții, s-a reținut că, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat, acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1337 si urm. C. civ.

Curtea a considerat că, prin argumentele deja expuse, a răspuns și apărărilor invocate de intimații-pârâți B.J.V. și B.G.N. prin întâmpinare. Cererea de radiere a dreptului de proprietate al pârâților B. din cartea funciară nr. 55410 a sectorului 1 București poate fi formulată de reclamant după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, conform procedurii instituită de Legea nr.7/1996 (art. 47 și urm. coroborate cu art. 33, art. 34), petentul depunând la oficiul teritorial competent o cerere de rectificare a înscrisurilor din cartea funciară deschisă pentru imobilul în litigiu. Numai în măsura în care cererea sa este respinsă, se poate adresa instanței de judecată cu o plângere, demers efectuat în temeiul art. 50 din actul normativ invocat.

În consecință, s-a apreciat ca nu este fondată o astfel de cerere în cauza de față, câtă vreme reclamantul nu a obținut o hotărârea irevocabilă prin care să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului este deținut de către acesta, pe de o parte și, pe de altă parte, nu a fost urmată procedura prevăzută de Legea nr. 7/1996, republicată. Curtea a menținut celelalte dispozițiile ale sentinței apelate, privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâții B.J.V. și B.G.N., în contradictoriu cu Municipiul București reprezentat prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Public, având în vedere că soluția primei instanțe nu a fost criticată sub acest aspect, iar dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc.

civ. impun verificarea sentinței apelate doar în limitele cererii de apel. A constatat, de asemenea, că intimații-pârâți nu au formulat apel, nici cerere de aderare la apel, astfel încât Curtea să poată analiza soluția dată cererii de chemare în garanție. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs, la data de 11 iunie 2009, pârâții B.J.V. și B.G., prin care au invocat următoarele aspecte de nelegalitate: Recurenții-parați au susținut ca hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât, in concret, in cauza de fata, instanța de apel a interpretat si aplicat în mod greșit prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, cat timp nu a reținut inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a reclamantului, în condițiile existentei unei legi speciale de reparație civila care vizează in mod expres imobilul in litigiu.

Instanța de apel a argumentat subiectiv poziția sa in favoarea foștilor proprietari ai imobilului in litigiu și nu a arătat în concret motivele pentru care titlul statului a fost considerat nevalabil, in circumstanțele personale ale cauzei pendinte, respectiv in raport cu starea personala si materiala a autorilor reclamantului. Simpla înșiruire a unor articole de lege, apreciate ca fiind inaplicabile în raport de Constituția României din anul 1948, nu poate fi echivalentă cu o motivare temeinică și legală, in litera si spiritul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sancțiunea pentru o astfel de situație fiind nulitatea deciziei atacate. In mod eronat, instanța de apel - autoritate judecătorească supremă - a afirmat ca ar exista o încălcare a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut sintagma „speranței legitime” in situația concreta în care fostul proprietar obținuse deja o hotărâre judecătoreasca referitoare la revendicarea imobilului de la stat iar, ulterior, pe calea unei căi extraordinare de atac - recursul în anulare - aceasta fusese anulată. În speță, in opinia recurenților-parați, nu se poate retine că reclamantul ar avea o speranță legitimă de a redobândi posesia bunului in litigiu, câta vreme nu exista o hotărâre judecătoreasca prin care Statul Român să fi fost obligat să retrocedeze imobilul.

Mai mult, ocrotirea drepturilor concrete ale persoanelor care au dobândit cu bună-credință de la stat imobile naționalizate de către fostul regim comunism, nu este contrară practicii Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece aceasta s-a pronunțat în favoarea ocrotirii principiului stabilității raporturilor juridice și nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătoreasca (respectiv cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehia). De asemenea, practica recentă a instanței de contencios european a subliniat ideea ca bunul nu se mai restituie în natură fostului proprietar pentru a proteja buna-credință a cumpărătorului, respectiv principiul securității raporturilor juridice.

Instanța de apel nu a avut in vedere modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, prin care legiuitorul a înțeles să tranșeze definitiv chestiunea litigioasa a actelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și care nu au fost declarate nule absolut de o instanța de judecata. Prin această modificare legislativă, reclamantului i s-a oferit posibilitatea reala de a obține măsuri reparatorii în echivalent la valoarea de piață a imobilului, valoare stabilită printr-o expertiza tehnica de specialitate. S-a susținut, totodată, ca instanța de apel a procedat la judecarea pricinii fără a cita în cauză chematul în garanție Municipiul București, prin primarul general, aspect care atrage după sine incidența prevederilor art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea normelor imperative prevăzute de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., negându-le astfel recurenților-parați accesul la justiție, intrucat a trecut la judecarea cauzei pe fond si nu la desființarea hotărârii și la trimiterea cauzei spre rejudecare, in condițiile in care a reținut in mod expres ca prima instanță de fond nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere al reclamantului, referitor la „constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului ce face obiectul acțiuni”, ignorând in același timp si cererea de chemare în garanție a recurenților-parați. Vătămare există in ceea ce ii privește, întrucât instanța de apel le-a încălcat accesul la justiție și dreptul la soluționarea cererii de chemare în garanție, in contradictoriu cu Municipiul București și Ministerul de Finanțe, într-un termen rezonabil.

In ipoteza în care instanța de apel ar fi procedat legal și ar fi soluționat apelul în sensul admiterii acestuia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, recurenții-parați ar fi avut posibilitatea reala să formuleze apărări pe capătul de cerere nesoluționat, să critice o eventuală admitere a acțiunii în revendicare, dar și să susțină mai activ cererea de chemare în garanție.

De asemenea, în mod eronat instanța de apel a reținut irelevanța în cauză a bunei-credințe a recurenților-parați, neluând în discuție apărările acestora referitoare la existenta aparenței în drept, a erorii comune și invincibile, a principiului ocrotirii bunei credințe, într-un domeniu particular, dar de interes social major, acela al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin art. 46 din Legea nr. 10/2001, s-a prevăzut in mod expres menținerea contractului de vânzare-cumpărare în situația în care chiriașul a fost de bună credință, necunoscând că titlul statului este contestat.

Acest text a fost verificat sub aspectul constituționalității prin mai multe decizii ale Curții Constituționale, relevante pentru susținerea punctului de vedere al recurenților pârâți - in acest sens, a fost invocata decizia nr. 191 din 25 iunie 2002. În mod constant practica judiciară a statuat in sensul că buna-credință salvează actele de la nulitate, fiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv faptul că buna-credință produce efecte juridice numai dacă este unită cu uzucapiunea scurtă sau cu eroarea comună și invincibilă.

In speță, titlul recurenților-parați este preferabil titlului intimatului-reclamant din următoarele considerente de fapt si de drept: 1. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Statul Roman avea aparența că este proprietar al bunului in litigiu, acesta figurând în anexa Decretului nr. 92/1950; 2. art. 9 din Legea nr. 112/1995 a permis cumpărarea de către recurenți a acestui imobil; 3. nu a existat nicio hotărâre judecătorească pronunțată împotriva Statului Roman care să contrazică aparenta de legalitate a titlului acestuia; 4. recurenții au fost de bună-credință, neexistând nicio probă care să răstoarne această prezumție.

Practica judiciară a statuat cu consecventa in sensul că acțiunea în revendicare este condiționată de constatarea nulității contractului prin care statul a vândut chiriașului imobilul naționalizat, astfel încât, în speță, având în vedere faptul că recurenții aveau un contract valabil, încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceasta acțiune în revendicare era in mod clar si evident neîntemeiată. Analizând criticile de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și sentința nr. 1151 din 13 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și va trimite cauza spre rejudecare la același tribunal, pentru considerentele de fapt si de drept ce urmează: Prima instanță învestită în cauză a apreciat că acțiunea în revendicare promovată de reclamant este admisibilă, cu motivația că, doar în ceea ce privește imobilele preluate în mod abuziv de stat și care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura prevăzută de această lege era una obligatorie, cu excluderea altor mijloace procedurale prevăzute de dreptul comun. În ceea ce privește imobilele care fusese deja înstrăinate de către stat prin vânzare, tribunalul a apreciat că procedura prevăzută de legea specială în scopul redobândirii acestora este una facultativă pentru reclamant și, mai mult, nu este exclusivă.

În fundamentarea acestui punct de vedere, prima instanță a avut în vedere inclusiv dispoziții de drept internațional, în raport de care a concluzionat în sensul că, a refuza reclamantului calea dreptului comun pentru susținerea pretenției sale concrete de revendicare a imobilului în litigiu, ar însemna o încălcare a însuși dreptului acestuia la liberul acces la justiție, protejat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului. Având în vedere că soluția primei instanțe nu a fost criticată pe aspectul admisibilității acțiunii promovate de reclamant, dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

- care impun verificarea sentinței apelate doar în limitele cererii de apel - fiind interpretate si aplicate corect de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că această chestiune a intrat sub puterea lucrului judecat, ceea ce înseamnă imposibilitatea invocării si cercetării ei în recurs . Cererea de recurs a pârâților este întemeiată din perspectiva criticii relative la interpretarea si aplicarea, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, a dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cât timp prima instanță de fond nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere al reclamantului referitor la constatarea preluării fără titlu valabil a imobilului în litigiu. În fapt, prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 2206/299/2006, reclamantul C.M.S.

a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, B.J.V. și B.G.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a preluat imobilul deținut în prezent de pârâții B.J.V. și B.G.N., obligarea pârâților B.J.V. și B.G.N. de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantului, imobilul situat în București str. Berzei nr.16, corp 16A, parter, sector 1, radierea dreptului de proprietate al pârâților și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantului în C.F. nr. 55410. Cererea de chemare in judecata a fost întemeiată în mod expres de reclamant pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 8 din Constituție, Legea nr. 213/1998, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, art. 33 din Legea nr. 7/1996.

Modalitatea concretă în care reclamantul a înțeles să-și exercite dreptul la acțiune în justiție, prin formularea pretenției concrete de revendicare a imobilului în litigiu, structurată pe două capete de cerere distincte - expresie a principiului disponibilității, în contextul unor dispoziții de drept intern si internațional expres enunțate, a determinat partea adversă să formuleze propria ei strategie în apărare - în acord cu principiile egalității în drepturi, dreptului la apărare și al contradictorialității - în scopul contestării dreptului reclamantului și a pretenției întemeiate pe acest drept, respectiv a protejării propriei sale situații juridice.

Într-un asemenea context procesual, rolul instanței de judecată este de a cerceta raportul juridic litigios în deplina sa complexitate, ceea ce înseamnă, în esență, stabilirea situației de fapt în acord cu probele încuviințate si administrate, respectiv soluționarea acesteia în temeiul dispozițiilor legale incidente. Deși instanța de apel a reținut că, în mod greșit, prima instanță nu a analizat capătul de cerere referitor la valabilitatea titlului statului, în temeiul unor argumente irelevante sub aspectul legalității - tribunalul a constatat, în mod incidental, că imobilul a fost preluat în mod abuziv, aspect necontestat în apel de pârâți B.J.V. și B.G.N. – aceasta a considerat că nu se impune desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, astfel cum solicitase însuși apelantul - reclamant, invocând dispozițiile exprese ale art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. Înalta Curte apreciază că s-ar fi impus cu necesitate soluția de desființare a sentinței apelate și de trimitere a cauzei spre rejudecare, pe de o parte, din perspectiva unor considerente pe care însăși instanța de apel le-a prezentat în expunerea de motive a hotărârii pronunțate. Astfel, aceasta a considerat ca prerogativa instanței de a verifica, de a cenzura valabilitatea titlului statului reprezintă o componentă