ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1750/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1750/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor

civile de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a

Civilă, la data de 28 noiembrie 2006 sub nr. 41169/3/2006, reclamantul C.I.S.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin

Primar General, J.M. și J.I., să se constate, în contradictoriu cu

cel dintâi pârât, Municipiului București, nevalabilitatea titlului

Statului, respectiv deciziei S.P.R. nr. 543 din 13 mai 1959 și a deciziei nr.

2361/1968 emisă de Foști Consiliu Popular al Municipiului

București, și prin care imobilul, a trecut în proprietatea Statului

în baza Decretului nr. 111/1951 și a art. III din Decretul nr. 218/1960

și obligarea pârâților J.M. și J.I. să îi lase în

deplină posesie și proprietăți apartamentul nr. 1 situat la

parterul imobilului, întrucât titlul de proprietate al autoarei sale, L.S.,

contractul de vânzare-cumpărare de Grefa Tribunalului Ilfov - Secția

Notariat, este preferabil titlului paraților, contractul de

vânzare-cumpărare din 1 din 25 iulie 1997, încheiat cu SC R. SA.

Tribunalul

București - Secția a V-a Civilă, prin sentința civilă nr.

1615 F din data de 24 octombrie 2008 a respins excepțiile

autorității lucrului judecat și inadmisibilității

acțiunii, a admis acțiunea și a constatat nevalabilitatea

titlului statului în ceea ce privește imobilul situat în București,

obligând pârâții să lase în deplină proprietate și posesie

acest imobil.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea

dreptului comun, după apariția legii nr. 10/2001, tribunalul a

reținut, cu privire la problematica supusă analizei, că și

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă o

acțiune în revendicare introdusă de proprietarul imobilului preluat

de către stat împotriva persoanei care a cumpărat respectivul imobil

de la stat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, având în

vedere că este o lege specială care reglementează situația

imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989,

imobilul revendicat de reclamant încadrându-se în sfera de reglementare a

acesteia.

Cu privire la fondul

cauzei, tribunalul a reținut că prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat

sub nr. 55107/1945, S.W. și P.L. au cumpărat de la l.R.O.S. și A.E.O.S.,

imobilul, compus din teren în suprafața de 284 mp. cu construcțiile

existente, parter, etaj, mansarda și subsol.

De pe urma

defunctului P.L. (decedat la 15 februarie 1976) a rămas ca unic

moștenitor S.L., așa cum rezultă din certificatul de

moștenitor din 25 februarie 1992 emis în dosarul nr. 235/1992 de

Notariatul de Stat Sector 5.

Așa cum

rezultă din sentința civilă nr. 3201 din 05 aprilie 2005,

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr. 17285/2004,

de pe urma defuncte L.S. (decedata la 15 iulie 2004), reclamantul a rămas

ca unic moștenitor, în calitate de legatar universal.

Prin decizia nr. 545

din 13 mai 1959 a S.P.R. L.V.S. și decizii nr. 2361/1968 emisă de

Fostul Consiliu Popular al Municipiului București imobilul din Aleea

Modrogan (actualmente str. Rabat) a trecut în proprietatea Statului, preluarea

având la bază sentința civili nr. 1258 din 23 decembrie 1952 a

Tribunalului Popular al Raionului L.V.S., pronunțați în temeiul

dispozițiilor Decretul nr. 111/1951.

Trecerea în

proprietatea statului dispusă printr-o hotărâre

judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a

imobilului cu titlu valabil. Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

valabilitatea titlului impune concordanța lui cu legile în vigoare la data

preluării, instanța putând stabili dacă preluarea s-a făcut

în respectul deplin al actelor normative atunci în vigoare.

Or, prevederile

Decretului nr. 111/1951 au nesocotit caracterul perpetui al dreptului de

proprietate, deoarece reglementau trecerea în proprietate; statului a bunurilor

fără stăpân, bunurile fără stăpân fiind

considerate bunuri în legătură cu care titularul lor necunoscut sau

absent nu a făcut niciun act de administrare timp de 1 an. Acest decret a

fost neconstituțional în raport c Constituția din 1948, care în art. 8

consacra principiul recunoașterii ș garantării

proprietăți particulare.

Prin sentința

civilă nr. 1632 bis din 15 aprilie 1992, rămasă definitivă

și irevocabilă pronunțată de Judecători Sectorului 1

București a fost admisă acțiunea, au fost anulate ambele decizii

și s-a dispus repunerea părților în situația

anterioară precum și restituirea către reclamantă a

imobilului, proprietatea acesteia.

La data de 03 martie 1993

s-a luat în examinare recursul extraordinar declarat de Procurorul General

împotriva sentinței civile de mai sus, de către Curtea Supremă

de Justiție, care, prin decizia nr. 654 din 23 martie 1993 a admis

recursul, a casat sentința civilă și a trimis dosarul

aceleiași judecătorii, spre rejudecare.

Prin sentința

civilă nr. 4376/1996, Judecătoria Sectorului 1 București a admis

acțiunea, a anulat ambele decizii, a constatat că reclamanta este

proprietara imobilului în discuție și a obligat pârâta să lase

imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie

reclamantei, respingând cererile de intervenție formulate de M.T., J.M.

și J.I.

Prin decizia nr. 926

din 02 mai 1997, pronunțată de Tribunalul București au fost

admise apelurile declarate împotriva acestei sentințe, schimbată în

tot sentința în sensul că au fost admise cererile de intervenție

și respinsă acțiunea, ca neîntemeiată, soluție

menținută prin decizia nr. 44 din 13 ianuarie 1998 a Curții de

Apel București, prin respingerea recursului.

La data de 25 iulie 1997

a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 698/1

între SC R. SA și pârâții J.M. și J.I., obiectul contractului

fiind apartamentul nr. 1, situat în str. Rabat, București.

Așadar,

reclamantul a pretins calitatea sa de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 55107/1945, iar pârâții au pretins calitatea lor de

proprietari în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 698/1 din 25

iulie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, act din care rezultă

că aceștia ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

revendicat.

Imobilul în litigiu a

trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât el nu putea

fi vândut chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.

Prin urmare,

prezumția simplă de proprietate în favoarea pârâților este

răsturnată în cauza de față în condițiile în care, s-a

reținut că autorul pârâților (statul) nu a avut calitatea de

proprietar în momentul încheieri contractului de vânzare cumpărare.

Tribunalul a apreciat

că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția EDO și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pot fi

reținute în cauza de față pentru a determina temeinicia

acțiunii îi revendicare, întrucât reclamantul a justificat existența

unui bun actual în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție,

ceea ce ridică problema unei atingeri aduse acestuia, care să

atragă incidența textului din Convenții menționat.

Astfel,

Convenția garantează protecția unui bun actual aflat îi

patrimoniul persoanei interesate.

Tribunalul a mai

reținut că instanța europeană a constatat în favoarea

foștilor proprietari încălcarea dreptului de proprietăți

garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al C.E.D.O., în situații similare

di cea a reclamantului din prezenta cauză.

În cauza de

față, s-a reținut că reclamantul a făcut dovada

recunoașterii calității sale de proprietar a imobilului -

apartamentului revendicat, respectiv o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, anterior dobândirii drepturilor de

proprietate de către pârâți în aplicarea Legii nr. 112/1995 și

că autoarea sa avea un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce

privește existența unei ingerințe s-a constatat, de asemenea,

că a existat o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului,

prin desființarea unei hotărâri judecătorești irevocabile,

care

fusese și pusă în executare.

Cu privire la justificarea ingerinței s-a reținut că o

lipsire

de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată

numai dacă se demonstrează, în special că ea a intervenit pentru

o cauză de utilitate publică și a avut un temei legal.

Totodată, s-a reținut că, în cauză, prin desființarea

unei hotărâri judecătorești irevocabile, echilibrul rezonabil a

fost rupt și reclamantul a suportat și încă mai suportă o

sarcină specială și exorbitantă, prin urmare există

și în continuare o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la convenție.

Împotriva

menționatei sentința a formulat apel, în termen legal, pârâții J.M.,

J.I. și Municipiul București, prin Primarul General, criticând-o sub

aspectul nelegalității și netemeinicie sale.

Prin decizia

civilă nr. 204/A a Curții de Apel București - Secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie au fost

respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții – pârâți.

Examinând cauza prin

prisma motivelor de apel, Curtea a apreciat că apelurile formulate sunt

nefondate pentru următoarele considerente:

În mod corect,

tribunalul a apreciat prevederile legale aceste situații de fapt și,

pe cale de consecință, a interpretat corect dispozițiile art. 1201

C. civ., reținând că nu există identitate de cauză între

litigiul de față și ce care a fost soluționat prin decizia

civilă mai sus menționată, respectiv, decizia civilă nr. 962

din 02 mai 1997 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă.

Așa cum corect

s-a statuat, cea dintâi hotărârea nu a fost rezultatul unei cercetări

judecătorești, asupra fondului cauzei, instanța considerând că

hotărârea judecătorească prin care a fost preluat bunul nu mai

poate fi analizată sub aspectul nelegalității sale, ca argument

în plus în înlăturarea excepției autorității lucrului

judecat.

La data

promovării primei acțiuni, mai mult, reclamantul (autoarea sa)

considera că statul i-a nesocotit dreptul său de proprietate,

apelanții - pârâți fiind chiriași ai imobilului, ceea ce conduce

la concluzia chiar a inexistenței identității de

părți, deoarece în primul litigiu aceștia au intervenit

accesoriu în apărarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului

București, iar în prezenta cauză sunt pârâți,

consecință a dobândirii proprietății prin contractul de

vânzare-cumpărare din 25 iulie 1997, imediat după pronunțarea

deciziei care se invocă drept prim termen al autorității

lucrului judecat și înainte ca aceasta să devină

irevocabilă (02 mai 1997 și, respectiv, 13 ianuarie 1998).

Nici critica

relativă la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare nu poate fi

primită de Curte.

Într-adevăr,

susținerile apelanților cu referire la Decizia nr. 33/09 iunie 2008

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție -

Secțiile Unite prin care se lămurește problema, de principiu, a

opțiunii între legea specială și legea generală pornindu-se

de la premisa principiilor de drept electa una via și cel al

securității raporturilor juridice sunt veridice, instanța

supremă făcând referire și la Decizia nr. LIII din 04 iunie 2007.

Însă, prin

aceeași decizie, avându-se în vedere cazuistica C.E.D.O. (Jujescu contra

României, Porțeanu contra României), s-a statuat că nici nu se poate

aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare căci este

posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala

la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție,

iar aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale,

atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie

să se facă fără a se aduce atingere drepturilor

apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Astfel, în mod corect

tribunalul a procedat, prin raportare la dispozițiile art. 20 din

Constituția României, la aplicarea dispozițiilor Convenției în

speța de față, acestea făcând parte din dreptul intern care

are caracter subsidiar față de prevederile de drept comunitar

încă din anul 1994. Prin urmare, analizând noțiunea de „bun" în

sensul Convenției, aceea de ingerință a statului în dreptul de

proprietate și a cerinței proporționalității

ingerinței, tribunalul a reținut că dreptul de proprietate al

reclamantului a fost încălcat.

Astfel,

jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

statuează că vânzarea posesiunilor altcuiva de către stat chiar

înainte ca problema proprietății să fi fost definitiv

soluționată de către instanțele de judecată va fi

considerată privare de posesie. Aceasta, asociată cu totala

lipsă a despăgubirilor, este contrarie art. 1 din Protocolul nr. 1,

iar sistemul de despăgubire în baza Legii nr. 247/2005 este insuficient

și nesigur. ( Dalban contra României, Petrescu contra României, Lungoci

contra României, Manoilescu și Dobrescu contra României, Faimblat contra

României, Katz contra României).

Reclamantul a avut un

bun, în sensul Convenției, a beneficiat de o hotărâre

judecătorească care i-a confirmat irevocabil dreptul de proprietate

(și de dispoziție de restituire), soluție ce a fost

menținută până în anul 1997 când, consecință a

promovării recursului extraordinar, acțiunea i-a fost respinsă.

Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a arătat, cu referire la această problemă

și aceeași perioadă ca și cea din cauză că,

principiul siguranței juridice impune, printre altele, atunci când

instanțele de judecată au dat o hotărâre definitivă într-o

anumită cauză, judecata lor nu trebuie contestată deoarece

aceasta reprezintă neglijarea unui întreg proces (Brumărescu contra

României, SC M.I.G. SA contra României, Cornif contra României, Tripon contra

României, etc.).

Argumentele de mai

sus, coroborate cu lipsa titlului statului, cu reaua-credință a

subdobânditorilor care, erau intervenienți accesorii au achiziționat

bunul în timpul procesului asumându-și astfel riscurile unei asemenea

vânzări și au schimbat destinația imobilului (fila 106 dosar

fond), au condus Tribunalul la acordarea preferabilității titlului

reclamantului.

Instanța de fond

a soluționat corect în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului în formularea căruia reclamantul avea interes față de

consecințele juridice pe care le produce, și arătate mai sus

și distincția pe care legea specială o face între preluarea

abuzivă și preluarea fără titlu valabil ș

valabilitatea operațiunii juridice a vânzării intervenite în baza

Legi nr. 112/1995.

Curtea a

înlăturat și critica potrivit cu care intimatul ar fi beneficiat de despăgubiri

în temeiul Legii nr. 1072001, deoarece, pe de o parte, acestea ni se

regăsesc în accepțiunea sistemului de reparație prin echivalent

ci caracter efectiv, iar, pe de altă, această procedură a fost

declanșată pentru alte părți din imobil care nu au fost

înstrăinate și față de care procedura administrativă a

fost considerată de intimat eficace, suficientă.

Împotriva

menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal,

apelanții-pârâți

J.M. si J.I.

și intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul General,

pentru

motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 si 9 C.

proc. civ.

motivelor de recurs formulate de către apelanții-pârâți

J.M. si J.I.

s-a arătat

că prin decizia recurată Curtea de Apel

București - Secția a III-a Civila a Curții, confirmând

sentința Tribunalului București, în mod greșit a reținut

că în

cauză nu operează autoritatea de lucru judecat

dedusă din decizia nr. 926 din 2 mai 1997 a Tribunalului București,

Secția a IV-a Civila, devenită

irevocabilă

prin decizia nr. 44 din 13 ianuarie 1998 a Curții de Apel București,

Secția

a IV-a Civila.

În considerentele

deciziei recurate, Curtea de Apel București

a motivat, la fel ca prima instanță, că, în ceea ce

privește capătul de cerere

referitor la revendicarea

apartamentului de către C.I.S., între cele două acțiuni - cea

soluționată irevocabil prin decizia nr. 926/1997 a Tribunalului

București, Secția a IV-a Civilă - și acțiunea de

față - nu exista identitate de cauză. În prima acțiune - s-a

arătat în hotărârea recurată - cauza restituirii imobilului a

constituit-o nulitatea deciziilor administrative prin care

imobilul a intrat în proprietatea statului, în

timp ce cauza revendicării din prezentul litigiu rezidă în

comportamentul apelanților – pârâți,

J.M.

si

J.I., care au ignorat dreptul de

proprietate al reclamantului.

Constatarea pe acest

aspect a Curții de Apel este străină atât de situația

concretă ce conturează litigiul de față, cât si de

dispozițiile legale și principiile de drept.

Nu trebuie

confundată cauza cererii de chemare în judecată, ca element al

autorității de lucru

judecat, cu

mijloacele de probă, respectiv cu procedeul "comparării de

titluri"

(cum a făcut prima instanță) și nici cu cauza acțiunii

în

revendicare,

respectiv cu "deținerea abuzivă a bunului de către pârât si

voința de a face ca aceasta deținere să înceteze” ( cum a

procedat instanța de apel).

În

realitate, în cele două acțiuni L.S. și

moștenitorul său,

C.I.S., au invocat ca izvor al dreptului lor de

proprietate asupra imobilului revendicat, același titlu, respectiv

vânzarea-cumpărarea constatată prin contractul autentificat sub nr. 55107/1945

de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat.

O altă

greșeală pe care o face Curtea de Apel este aceea că a luat în

discuție chestiunea existenței sau inexistenței

identității de obiect și de părți în cele două

acțiuni în revendicare, deși nu a fost investită prin apelul

formulat de soții J. cu această problemă.

Cu toate acestea, în

cele două acțiuni, atât obiectul, cât si părțile sunt

aceleași.

În ceea ce

privește primul capăt de cerere (constatarea nevalabilității

titlului statului

),

Curtea de Apel reiterează soluția Tribunalului, care a reținut

că între cele două litigii există identitate de obiect, de

părți si de cauză, dar că decizia nr. 926/1997 a

Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, invocată ca

prim termen al autorității de lucru judecat, nu a soluționat în

fond cauza.

Și de data

aceasta, constatarea celor două instanțe, cum că decizia

menționată nu a soluționat fondul litigiului, contravine

conținutului hotărârii în discuție.

Nicăieri în

conținutul deciziei nr. 926/1997 nu s-a constatat, așa cum

inventează Curtea de Apel în decizia sa, "că hotărârea

judecătorească prin care a fost preluat bunul nu poate fi

examinată sub aspectul nelegalității sale".

Mai mult, Curtea de

Apel, prin decizia nr. 44/1998, care a validat decizia nr. 926/1997, a examinat

pe larg la pag. 5 si 6 conformitatea sentinței civile nr. 1258 din 23

decembrie 1952 a Tribunalului I.V.S. cu dispozițiile Decretului nr. 111/1951,

satisfăcând în acest mod exigențele exprimate prin deciziile nr. 5006

din 26 noiembrie 2003 și nr. 675/2003 ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

În mod greșit

Curtea de Apel

București a menținut hotărârea Tribunalului, care a respins

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare,

formulată în temeiul art. 480 C. civ., de către C.I.S. împotriva

recurenților.

Odată cu

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca lege specială de

reparație, dispozițiile dreptului comun cu privire la revendicarea

imobilelor, care fac obiectul acestei legi de reparație, au devenit

inaplicabile.

În

acest sens, prin

decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si

Justiție s-a reținut cu caracter obligatoriu că ".de

principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.

10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.".

Cu titlu de

unică excepție de la regula sus-menționată – s-a

arătat în aceeași decizie în interesul legii - persoanele, care, din

motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze procedura

prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termenele legale.

Reclamantul C.I.S. nu

poate beneficia de aceasta excepție, deoarece el a urmat procedura

prevăzuta de Legea nr. 10/2001 în termenul legal, obținând și

măsuri reparatorii prin Dispozițiile Primarului General al Capitalei nr.

7639/2007 și nr. 8669 din 27 august 2007, depuse la dosar, împotriva

cărora nu a formulat nici o cale de atac.

Cu atât mai mult,

așa cum s-a precizat și în decizia în interesul legii nr. 33/2008, nu

pot fi primite acțiunile in revendicare formulate potrivit dreptului comun

de persoanele ( cum este cazul reclamantului ) care au utilizat anterior

procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, soluție întemeiată

pe regula

electa

una via

si

pe principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului ( cauza Brumărescu s.a.).

Legea specială -

nr. 10/2001 si nr. 1/2009 - respinge procedeul "comparării de

titluri", dispunând că nu se restituie în natură, ci numai în

echivalent, imobilele cumpărate de chiriași cu respectarea legii si

cu bună-credință, ale căror contracte de

vânzare-cumpărare nu au fost desființate prin hotărâri

judecătorești.

Singura

condiție prevăzută în decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de

Casație si Justiție pentru ca Legea nr. 10/2001, ca lege speciala,

să producă efectele ce îi sunt recunoscute este ca aceasta să se

afle în concordanță cu C.E.D.O.

Sub acest aspect sunt

de reținut următoarele

:

Astfel cum se

statuează cu caracter obligatoriu în decizia în interesul legii nr. 33/2008,

procedurile instituite de Legea nr. 10/2001 nu încalcă dreptul persoanei

care se consideră îndreptățită de a se adresa

justiției, drept consacrat de art. 6 din C.E.D.O., pentru argumentele

expuse pe larg în această decizie : că acest drept (dreptul la un

tribunal - n.ns.) nu este absolut întrucât persoana îndreptățită

are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile

care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este

evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție "

Dispozițiile

Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată si

completată prin Legea nr. 1/2009, nu încalcă nici art. 1 din

Primul Protocol

adițional la C.E.D.O.

Jurisprudența

Curții Europene nu le recunoaște foștilor proprietari un drept

de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în absenta unei legi speciale

de reparație.

În

alte cuvinte, dreptul acestora la măsuri reparatorii, susceptibil

de a fi ocrotit de

Convenție, se naște numai din lege si poate fi exercitat exclusiv în

condițiile stabilite de aceasta. Semnalăm ca art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 a fost abrogat prin recenta Lege nr. 1/2009,

S

ingura condiție impusa de Curtea

Europeană, în interpretarea

C.E.D.O., statelor care aleg sa repare

prejudiciile cauzate prin

naționalizarea

imobilelor este ca soluția adoptată "să fie

implementată

cu o claritate și o coerență rezonabile

pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții

de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei

soluții (cauza Kopecky contra Slovaciei).

În situația

dată, discuțiile pe care le-a făcut Curtea de Apel în

legătură cu ineficacitatea

măsurilor reparatorii prin echivalent sunt

depășite.

Totodată,

aplicarea Convenției în favoarea reclamantului (al cărui drept de proprietate

nu a fost recunoscut

printr-o hotărâre

judecătoreasca anterioară definitivă si irevocabilă, ci

dimpotrivă,

a fost infirmat) s-ar constitui, în conformitate cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului (ex. cauza

Pincova si Pine contra Republicii Cehe) și cu decizia în interesul

legii nr. 33/2008 a Instanței Supreme, într-o privare a pârâților de

un bun în

sensul Convenției, respectiv de dreptul lor de

proprietate asupra apartamentului revendicat, izvorât din contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credință si cu

respectarea legii, contract care, potrivit art. 45 alin. (2

1

) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată

prin Legea nr. 1/2009, este act autentic și constituie titlu de

proprietate opozabil tuturor, inclusiv reclamantului, de la data încheierii

lui.

În

caz contrar, ar însemna ca nu statul să suporte răspunderea ce

îi revine în mod

direct pentru faptul de a fi confiscat cândva imobilul, ci niște

particulari, ceea ce nu este de acceptat (paragraful 58 din

decizia pronunțata in cauza Pincova si Pine

contra Republicii Cehe).

Ca urmare a

respingerii acțiunii în revendicare, capătul de cerere referitor la

nevalabilitatea titlului statului devine fără interes, nemaiexistând

nici un folos material pe care reclamantul să îl poată obține

prin soluționarea sa.

Cu privire la fondul

litigiului, Curtea a reiterat necritic considerentele sentinței

Tribunalului, care a reținut că apartamentul

revendicat a trecut fără titlu în proprietatea statului,

precum și că respingerea acțiunii reclamantului ar contraveni art.

1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Mai mult,

depășind nepermis limitele devolutive ale apelului și

înrăutățind grav situația apelanților în propria cale

de atac, Curtea a făcut ceea

ce nici

Tribunalul nu a avut curajul si anume i-a scos pe soții J. de rea-

credință.

Soluția

Curții de Apel este nelegală din toate punctele de vedere, deoarece:

Potrivit art. 7 alin.

(1

1

) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completat prin Legea nr.

1/2009, publicata in M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009, « nu se restituie în

natură, ci doar in echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor

imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului,

cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de

lege".

Prin decizia nr. 926

din 2 mai 1997 a Tribunalului București, Secția a IV-a

Civila, s-a stabilit cu putere de lucru judecat

că imobilul din litigiu a intrat în

proprietatea statului cu titlu

valabil, astfel încât el a făcut obiectul Legii nr. 112/1995. ( "Pentru

partea din imobil aflat in proprietatea C.L.M.B. sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 112/1995" - se retine în hotărâre.)

Aceste

aspecte de fapt și de drept nu mai pot fi repuse în discuție

astăzi de

reclamant, iar constatările făcute prin decizia nr. 926/1997 nu mai

pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească

ulterioară.

Așadar, având în

vedere cele arătate, contractul de vânzare-cumpărare nr. 698 din 27

iulie 1997 a fost încheiat de soții J. cu respectarea tuturor

dispozițiilor legale în vigoare la momentul

respectiv, contract care este, așa

cum am arătat, act autentic

și constituie titlu de proprietate opozabil de

la data încheierii lui, inclusiv reclamantului C.l.S., în

conformitate

cu art. 45 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

completat prin Legea nr. 1/2009.

Cât privește

buna lor credință (care se apreciază totdeauna la momentul

încheierii actului ), aceasta nu a fost pusă la îndoială de prima instanță

(deși reclamantul a încercat sa susțină contrariul),

față de împrejurarea că, la momentul încheierii contractului,

pârâții s-au întemeiat pe o hotărâre judecătorească

definitivă și executorie, care a statuat ca reclamanta L.S., autoarea

lui C.I.S., nu este

îndreptățită la restituirea în natură a imobilului din str.

Rabat în temeiul

dreptului comun, întrucât titlul statului asupra

acestui imobil este perfect valabil fiind incidente dispozițiile Legii nr.

112/1995, ca lege specială de reparație.

Dispozițiile art.

1 din Primul Protocol la C.E.D.O., precum si

jurisprudența

Curții Europene nu se constituie într-un temei pentru admiterea

acțiunii în revendicare formulată de C.l.S., așa cum susțin

cele

două instanțe.

Mai mult,

afirmația conținută în sentința Tribunalului și

confirmată

prin decizia recurată,

în sensul că prin decizia nr. 654/1993 a Curții Supreme

de

Justiție, care a admis recursul în anulare împotriva sentinței nr. 1632

bis din 11 aprilie 1992 a Judecătoriei Sectorului 1 București, s-a

săvârșit o ingerință în dreptul de proprietate actual al

autoarei reclamantului și, ca atare, pârâții din prezentul litigiu

trebuie să suporte consecințele acestei ingerințe, este

greșita din 3 puncte de vedere :

În primul rând, la

data ratificării de către România a C.E.D.O., 20 iunie 1994, autoarea

reclamantului, L.S., nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate actual

asupra imobilului din litigiu.

Într-adevăr,

sentința nr. 1632 bis din 11 aprilie 1992 a Judecătoriei Sectorului

1 București, la care s-a referit tribunalul,

a fost desființată de Curtea Supremă de Justiție prin

decizia nr. 654/1993

, astfel că, la momentul ratificării

Convenției, L.S. nu deținea un bun actual care să fie ocrotit de

art. I din Primul Protocol la C.E.D.O.

Decizia

Curții Supreme a casat sentința sus-menționată, nu pentru a

face o

ingerință în dreptul de proprietate al antecesoarei lui C.I.S., ci ca

o consecință a faptului că L.S. a ascuns instanțelor

ierarhic inferioare o împrejurare decisivă pentru justa soluționare a

cauzei, anume că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului.

Întrucât Curtea

Supremă de Justiție a casat sentința nr. 1632 bis/1992

cu trimiterea cauzei spre rejudecare, L.S. a

beneficiat de trei grade

de jurisdicție pentru a-și valorifica

pretențiile.

În

consecință, nu se poate face nicio asemănare între

situațiile avute în vedere prin hotărârile Curții Europene la

care Tribunalul și Curtea fac trimitere și situația care a

determinat pronunțarea deciziei Curții Supreme de Justiție de

casare cu trimitere spre rejudecare.

Oricum, cele

două instanțe și-au depăși atribuțiile atunci

când

au constatat, în locul Curții

Europene, că Statul Roman a săvârșit o ingerință în

dreptul

de proprietate al autoarei reclamantului C.I.S. și, în plus, a pus în

sarcina pârâților J. repararea unei pretinse pagube creată prin

așa-zisa ingerință, lucru care contravine C.E.D.O.

recurs formulate, intimatul-pârât Municipiul București, prin Primarul

General, arată că se poate observa cu ușurință

că, deși instanța de fond a recunoscut că trecerea în

proprietatea statului s-a făcut printr-o hotărârea

judecătorească, nu a admis în mod explicit că această

hotărâre judecătorească (sentința civilă nr. 1258 din 23

decembrie 21952 a Tribunalului Popula al Raionului I.V.S.) reprezenta efectiv

titlul statului de preluare a imobilului în proprietate (titlu valabil,

consfințit prin hotărâri judecătorești pronunțate

ulterior) și a făcut considerații doar pe

neconstituționalitatea Decretului nr. 111/1951, care, în speța de

față, nu reprezintă un titlu de proprietate (adică legea ca

mod de dobândire a proprietății).

Tocmai de aceea

capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului cu privire la imobilul din București, str. Rabat apare ca lipsit

de interes în raport de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în

condițiile în care se pretinde, în mod eronat, că titlul statului

este un act normativ (Decretul nr. 111/1951) deși, în realitate, juridic

vorbind, titlul statului îl reprezintă o hotărâre

judecătorească (sentința civilă nr. 1258 din 23 decembrie 1952).

Această

sentință civilă reprezintă un titlu valabil recunoscut prin

hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate ulterior,

dar, potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, constituie o preluare abuzivă

în proprietatea statului (este un imobil preluat în mod abuziv conform legii),

neexistând însă un interes de constatare a nevalabilității

titlului statului în condițiile în care se face o confuzie a acestuia cu

un act normativ care nu poate reprezenta un titlu valabil sau nevalabil de

preluare.

Analizând recursurile

formulate, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază

că acesta sunt nefondate, pentru următoarele considerente comune:

Sub aspectul

soluționării excepției autorității de lucru judecat, Înalta

Curte consideră că este corectă soluția instanței de

apel, care a apreciat că nu există autoritatea de lucru judecat.

Instanța de apel a motivat în esență că nu există

identitate de cauză câtă vreme în prima acțiune în revendicare

s-a cerut restituirea bunului ca efect al nulității deciziilor de

preluare, iar în prezenta cauză restituirea s-a cerut ca urmare a

comparării titlurilor opuse de părți.

Înalta Curte

apreciază că, într-adevăr, nu există identitate de

cauză între prezenta acțiune în revendicare și cea care a fost

soluționată prin decizia civilă nr. 962/1997 a Tribunalului

București secția a IV-a civilă pentru următoarele

argumente:

Cauza la care se

referă art. 1201 C. civ. are în vedere temeiul juridic al dreptului

valorificat prin cerere, astfel încât aceasta nu se confundă nici cu cauza

acțiunii, nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de

dovadă ale temeiului juridic. În acțiunea în revendicare obiectul îl

constituie bunul revendicat și dreptul de proprietate asupra acelui bun,

cauza acțiunii o constituie deținerea abuzivă a bunului de

către pârât și voința de a face ca această deținere

să înceteze, cauza cererii de chemare în judecată o reprezintă

vânzarea-cumpărarea, iar mijlocul de dovadă a acesteia înscrisul

constatator al vânzării. În acest mod, în cazul respingerii cererii în

revendicare, reclamantul ar putea introduce o nouă cerere bazată pe

alt temei juridic.

Temeiul juridic

invocat de către reclamant în prima acțiune a fost cel al repunerii

părților în situația anterioară, ca și

consecință a admiterii primului capăt de cerere care avea ca

obiect anularea deciziilor nr. 545/1959 și nr. 2361/1968, deci aplicarea

principiului restitutio in integrum, pe când a doua acțiune s-a întemeiat

pe respectarea dreptului de proprietate ca urmare a ingerinței invocate de

reclamant ca efect al naționalizării, urmare a modificărilor

legislative care au survenit ulterior soluționării primei cauze

și care au permis valorificarea dreptului în raport de un nou temei

juridic.

Astfel, la momentul

soluționării primei cauze în recurs, la data de 13 ianuarie 1998,

când a fost pronunțată decizia civilă nr. 44 a Curții de

Apel București Secția a IV-a civilă, nu era în vigoare Legea nr.

213 din 17 noiembrie 1998

privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia,

care în

art. 6. alin. (1) menționa: “fac

parte din domeniul public sau privat al statului sau al

unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor in vigoare la data preluării lor de către stat”.

Prin urmare, noua

lege stabilește modalitatea prin care se verifică dacă era sau

nu valabil titlul statului asupra bunurilor preluate în patrimoniul său,

verificare care se raporta nu numai raportat la actul de naționalizare, în

speță deciziile judecătorești nr. 545/1959 și nr. 2361/1968

pronunțate în aplicarea Decretului nr. 111/1951, ci și la prevederile

Constituției,

a tratatelor internaționale la care Romania era parte, o astfel de

analiză nefiind realizată în cuprinsul deciziilor din apel și

din recurs în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 8593/1996 al

Tribunalului București Secția a IV-a civilă

.

Susținerea

recurenților că prin decizia nr. 44/1998 a Curții de Apel

București Secția a IV-a civilă s-a analizat acest aspect, în

sensul conformității deciziei civile nr. 1258/1952 cu Decretul nr. 111/1951

nu poate fi verificată, în raport de lipsa din dosar a filei 6 a deciziei,

însă această împrejurare este nerelevantă în considerarea

faptului că verificarea titlului statului se putea realiza din nou, în baza

art. 6 alin. (1) al Legii nr. 213/1998, care stabilea noi criterii de apreciere

asupra valabilității titlului statului, printre care și

verificarea conformității deciziei de naționalizare cu

Constituția și tratatele internaționale la care

Romania era parte.

Nu se susține

că

aceste

criterii

au fost verificate și nici nu puteau fi verificate din moment ce nu erau

reglementate legal la data soluționării irevocabile a primei

hotărâri judecătorești. Verificarea urma a se realiza în raport

de titlul statului, respectiv de deciziile judecătorești nr. 545/1959

și nr. 2361/1968 pronunțate în aplicarea Decretului nr. 111/1951,

(iar nu în raport de Decretul nr. 111/1951, astfel cum susține recurentul

Municipiul București că s-a întâmplat), neavând relevanță

împrejurarea că acestea au rămas irevocabile prin respingerea

contestației în anulare, ci faptul că decretul în aplicarea

cărora au fost pronunțate contravenea prevederilor

constituționale de la acea dată, nelegalitatea lor urmând a fi

reanalizată prin prisma noilor criterii prevăzute de Legea nr. 213/1998.

Astfel fiind, Înalta

Curte apreciază, în raport de această nouă analiză, că

reclamantul avea posibilitatea legală să introducă o nouă

acțiune în revendicare.

Astfel, a doua

acțiune în revendicare se întemeia pe o nouă cauză, respectiv un

nou temei juridic, acela al verificării valabilității titlului

statului, verificare care avea drept consecință redobândirea bunului

în patrimoniu de către reclamant, ca urmare a constatării

nevalabilității titlului statului, iar, în considerarea acestui

titlu, pe cel de-al doilea capăt de cerere, reclamantul putea să

revendice din nou bunul de la persoana care îl poseda, solicitând de

această dată compararea titlurilor de proprietate, în situația

în care posesorul bunului invoca, la rândul său, un drept de proprietate

asupra aceluiași bun, astfel cum s-a întâmplat în cauză.

Prin urmare, în mod

corect a fost respinsă excepția autorității de lucru

judecat, atât pe primul capăt al acțiunii, cât și pe cel de-al

doilea, în raport de lipsa de identitate de cauză a celor două

acțiuni.

Sub aspectul

soluționării excepției inadmisibilității acțiunii

în revendicare,

Curtea consideră că în mod

corect au reținut instanțele de fond și de apel că

acțiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva

pârâților, persoane fizice, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

este admisibilă, deoarece legea specială nu exclude posibilitatea

promovării acțiunii în revendicare de către fostul proprietar

împotriva cumpărătorului de la stat, iar pe de altă parte o

astfel de limitare, chiar dacă ar fi prevăzută de legea

specială, ar fi contrară principiului accesului liber la

justiție, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu conține

prevederi care să reglementeze raportul dintre fostul proprietar și

cumpărătorul pe Legea nr. 112/1995 sub aspectul redobândirii de

către primul a posesiei imobilului, procedura administrativă de

restituire fiind reglementată numai pentru imobilele deținute de

către unitățile definite în art. 21 și următoarele din

Capitolul III al Legii nr. 10/2001. Prin urmare, în speța de

față nu se poate invoca decăderea din dreptul de a mai solicita

măsuri reparatorii, precum sunt cele menționate pentru procedura

administrativă de art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, astfel încât nu

pot fi primite nici criticile referitoare la neîncălcarea dreptului de

acces la justiție în cazul admiterii excepției

inadmisibilității acțiunii în revendicare, prin posibilitatea

atacării în justiție a dispozițiilor luate în procedura

administrativă, cât timp această procedură nu se aplică în

prezenta cauză.

Pe de altă

parte, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție nu s-a statuat că acțiunea în revendicare

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ar fi

inadmisibilă. Chiar dispozitivul acestei decizii stabilește, în caz

de neconcordanță, prioritatea Convenției Europene a Drepturilor

Omului în raport cu dispozițiile legii interne, iar în considerente se

arată că „

nu

se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se

poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din primul

Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure

accesul la justiție”.

Instanța

supremă consideră însă că „este necesar a se analiza, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură

legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a

drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu

ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori

securității raporturilor juridice”.

Cu alte cuvinte,

atunci când există neconcordanțe între legea internă și

Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul

în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul

Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin

care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță

legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii

speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest

aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului

dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără

despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a

imobilului etc.”

Pornind de la

această îndrumare a instanței supreme și trecând la examinarea

motivelor de recurs ce privesc fondul cauzei, Înalta Curte constată

că reclamantul are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție, constând în hotărârea

judecătorească pronunțată în prezenta cauză de prima

instanță, menținută în apel, prin care s-a constatat

că titlu statului nu a fost valabil, deoarece Decretul nr. 111/1951

contravenea ordinii constituționale a vremii. Hotărârea primei

instanțe, care constată nevalabilitatea titlului statului,

consolidează titlul de proprietate al reclamantului, punându-l sub

protecția conferită de art. 1 din Protocolul 1 adițional la

Convenție, astfel încât criticile recurenților sub acest aspect sunt nefondate.

Mai mult, titlul de proprietate al reclamantului fusese recunoscut și

anterior printr-o altă hotărâre judecătorească,

sentința civilă nr. 1632 bis din 15 aprilie 1992 a Judecătoriei

Sectorului 5 București, în raport de care a fost emisă

dispoziția nr. 430 din 31 august 1992 a Primarului Municipiului

București de restituire în natură a întregului imobil din str. Rabat

către autoarea reclamantului. Această hotărâre

judecătorească a fost casată, iar cauza trimisă spre

rejudecare prin admiterea recursului extraordinar declarat de către

procurorul general, casare care constituie o ingerință în dreptul de

proprietate al reclamantului, astfel cum Curtea europeană a drepturilor

omului a constatat în numeroase cauze, începând cu cauza Raicu contra României,

în care s-a apreciat că desființarea unei hotărâri

judecătorești intrate sub puterea lucrului judecat printr-o cale

extraordinară de atac, a cărei exercitare este lăsată

exclusiv la îndemâna procurorului general, aduce atingere principiul

securității raporturilor juridice civile și dreptului la un

proces echitabil.

Prin urmare,

constatându-se existența unui drept de proprietate în patrimoniul

reclamantului asupra bunului în litigiu, nu poate fi primită apărarea

recurenților conform căreia a fost infirmat anterior în mod

irevocabil dreptul reclamantului prin decizia civilă nr. 926/1997 a

Tribunalului București Secția a IV-a, astfel încât numai

recurenții au un titlu valabil asupra imobilului în litigiu.

În ceea ce

privește dispozițiile nr. 7639/2007 și nr. 8669/2007 emise de

Primăria Municipiului București, acestea vizează apartamentul nr.

3 al imobilului de la aceeași adresă poștală, iar nu

apartamentul nr. 1 care face obiectul prezentei cauze, motiv pentru care Înalta

Curte apreciază ca nefondate susținerile recurenților în sensul

încălcării principiilor electa una via și a

securității raporturilor juridice civile, cât timp obiectul acestor

dispoziții privește alt imobil.

Înalta

Curte observă că în cauză preluarea bunului de către stat

s-a realizat fără titlu valabil, conform motivării anterioare,

iar potrivit legii speciale interne, Legea nr. 10/2001, proprietarul imobilului

preluat fără titlu valabil nu poate obține restituirea în

natură, în situația în care bunul a fost înstrăinat către

un cumpărător de bună-credință (art. 45 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv art. 7 alin. (1

1

) din

aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009),

ceea ce echivalează cu o „ingerință” în dreptul de proprietate

al fostului proprietar câtă vreme la momentul pronunțării

sentinței primei instanțe în prezenta cauză, 24 octombrie 2008,

nu fusese adoptată Legea nr. 1/2009 care a abrogat art. 2 alin. (2) al

Legii nr. 10/2001, text în raport de care

persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării, urmând ca exercitarea acestui

drept să se realizeze după primirea deciziei sau a hotărârii

judecătorești de restituire, ceea ce nu condiționează

revenirea bunului în patrimoniul fostului proprietar.

Având în

vedere că la momentul sesizării instanței nu erau abrogate

dispozițiile art. 2 alin. (2) ale Legii nr. 10/2001, dispozițiile

Legii nr. 1/2009 neputând fi aplicate retroactiv, critica recurenților

privind inaplicabilitatea în cauză a art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001

apar ca nefondate.

În aceste

condiții, rămâne de analizat în ce măsură privarea de

proprietate a reclamantului, prin înstrăinarea bunului său de

către stat către chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995,

corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1 la

Convenție, respectiv dacă această „ingerință” a

statului este prevăzută de legea internă, este justificată

de o cauză de utilitate publică și dacă există un just

echilibru între cerințele protejării unui interes general al

comunității și imperativul protejării dreptului fundamental

al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile

și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această

analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în cauzele pilot soluționate în materia imobilelor

preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005,

Păduraru împotriva României, Hotărârea din 01 decembrie 2005,

Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006), ale

căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele

ulterioare.

Dacă în ceea ce

privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea

Europeană a reținut că acestea ar fi, în principiu, întrunite

(cauza Străin împotriva României, paragrafele 49 și 50), în

privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns

la concluzia contrară.

Astfel, Curtea a

statuat că vânzarea de către stat unor terți de

bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară

confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al

reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei

despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție (Cauza Străin, paragrafele 39

și 59). În această cauză, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995,

invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă

chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în

cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul

statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, paragraful

47).

Din această

perspectivă, apărarea recurenților în sensul că au

respectat prevederile Legii nr. 112/1995, nu poate fi primită câtă

vreme aceștia au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 698 din

25 iulie 1997 în temeiul Legii nr. 112/1995, iar decizia prin care se

soluționa irevocabil acțiunea fostului proprietar în revendicare a

apartamentului în litigiu a fost pronunțată ulterior, la 13 ianuarie

1998, iar chiriașii cumpărători au fost intervenienți în

acea cauză. Au fost încălcate astfel prevederile art. 9 al Legii nr. 112/1995

potrivit căruia

titularii contractelor de

închiriere asupra apartamentelor care nu se restituie în natură

foștilor proprietari, pot opta, după expirarea termenului

prevăzut la articolul 14, pentru cumpărarea acestor apartamente.

Textul legal cerea chiriașilor să aștepte soluționarea

irevocabilă a acțiunilor în revendicare ale foștilor

proprietari, numai în cazul în care acestea erau respinse, fiind posibilă

vânzarea imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995. Cât timp la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 27 iulie 1997 nu se stabilise în mod

irevocabil că statul a preluat cu titlu valabil imobilul, pentru a-l putea

vinde în temeiul Legii nr. 112/1995, apărările recurenților

că au fost de bună credință, bazându-se pe o hotărâre

irevocabilă care statua că reclamantul nu este îndreptățit

la restituirea în natură a imobilului în litigiu, că există

autoritate de lucru judecat cu privire la valabilitatea titlului statului, nu

pot fi primite.

Analiza

aspectelor referitoare la buna credință s-a realizat în contextul

verificării respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul

perfectării contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu poate

fi considerată ca agravare a situația în propria cale de atac sau ca

depășire a limitelor devolutive ale apelului, astfel cum susțin

recurenții.

Criteriile

de preferabilitate, în cadrul acțiunii în revendicare a unui bun imobil

care intră sub incidența Legii nr. 10/2001, se completează cu

dispozițiile dreptului comun pe aspectele nereglementate de legea

specială, însă nu sunt numai cele prevăzute de aceste legi,

căci art. 20 din Constituția României impune a se avea în vedere

și criteriile care se desprind din jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului. Astfel, instanța națională are abilitatea

legală dată de Constituție de a se pronunța direct, în

temeiul prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a

jurisprudenței sale, atunci când constată o ingerință

asupra dreptului de proprietate și de a tranșa această problemă

în sensul aplicării criteriilor de preferabilitate în cadrul acțiunii

în revendicare în care ambele părți au titluri de proprietate

valabile, fără a putea fi acuzată de depășirea

atribuțiilor de competență generală a instanțelor

judecătorești.

O

astfel de posibilitate rezultă din considerentele cauzei Străin

contr