ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2669/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2669/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1750 din 04 decembrie

2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a constatat nevalabilitatea titlului

statului asupra apartamentului nr. 4, situat în București, strada F., a respins

ca neîntemeiată cererea de revendicare formulată de reclamanții I.I.R., Z.C.E.,

S.G. – R. – B. și A.A. – E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin

Primarul General, P.G.M. și P.G.–D.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut că prin acțiunea înregistrată la 15 decembrie 2006,

I.I.R., Z.C.E., S.G. – R. – B. și A.A.-E., au chemat în judecată pe pârâții Primăria

Municipiului București prin Primarul General, P.G.M. și P.G.-D. și au solicitat

să se constate preluarea abuzivă a imobilului situat în București, strada F., de

către Statul Român, să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate prezentate

de părți, urmând a se acorda preferabilitate titlului de proprietate invocat de

reclamanți, să se constate nevalabilitatea titlului de pârâților asupra apartamentului

nr. 4, situat în imobilul în litigiu și să fie obligați pârâții să lase reclamanților

în deplină proprietate și posesie acest apartament.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că imobilul situat în strada F., a fost dobândit în proprietate de către

autorul reclamanților M.I., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 09 aprilie 1929 de către Tribunalul Ilfov, că reclamanții sunt moștenitorii

legali ai sus-numitului și că acest imobil a fost preluat de stat în mod abuziv.

În cadrul operațiunii

juridice de comparare de titluri arată reclamanții, se impun a se da preferință

titlului de proprietate ce provine de la autorul acestora, în timp ce titlul de

proprietate al pârâților P. provine de la un "non dominus", respectiv

Statul Român.

Instanța de fond a mai

reținut că imobilul situat în strada F., a fost achiziționat de autorul reclamanților

în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 aprilie 1929 de către

Tribunalul Ilfov, reclamanții făcând dovada prin actele de stare civilă și certificatele

de moștenitor că sunt succesorii legali ai proprietarului inițial, având deci calitatea

procesuală în promovarea acțiunii în revendicare.

S-a mai reținut că, imobilul

în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Legii de naționalizare

nr. 119/1948 și că apartamentul nr. 4 deținut în prezent de pârâții P. a fost cumpărat

de aceștia în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. XX/1997 încheiat în baza

Legii nr. 112/1995.

Referitor la capătul de

cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului

în litigiu, Tribunalul a apreciat că potrivit dovezilor existente la dosar și în

urma interpretării prevederilor legale în materie se impune ca acest capăt să fie

admis.

Pentru examinarea acestui

aspect Tribunalul a considerat că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 6 din

Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică, text prin care se stabilește că

în cazul bunurilor ce au fost dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, noțiunea de titlu valabil presupune a fi îndeplinite cumulativ mai multe cerințe

și anume, respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România

era parte, precum și a legilor în vigoare la momentul preluării de către stat a

bunului imobil.

În cauza dedusă judecății,

imobilul revendicat de reclamanți a fost trecut în proprietatea statului prin naționalizare

conform Legii nr. 119/1948, însă acest act normativ adoptat în regimul comunist,

contravenea normelor înscrise în Constituția României din anul 1948, dispozițiilor

cuprinse în tratatele internaționale la care aderase România la acea vreme și prevederilor

art. 481 C. civ., care stabilesc că nici o persoană nu poate fi silită să cedeze

proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și cu plata prealabilă

a unei despăgubiri corespunzătoare.

Astfel instanța de fond

a constatat nevalabilitatea titlului statului referitor la apartamentul nr. 4 situat

în imobilul din strada F., imobil ocupat în prezent de pârâții P.

În ceea ce privește excepția

de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun și invocată

de pârâții P., prin întâmpinare a depusă la dosar s-a constatat că această excepție

a fost respinsă de instanță după cum rezultă din încheierea datată 24 mai 2007,

pronunțată în Dosarul nr. 41517/299/2006 al Judecătoriei sectorului 1 București.

Sub acest aspect s-a avut

în vedere de către instanța de fond că art. 21 din Constituția României consideră

accesul liber la justiție ca drept fundamental, totodată acest drept, fundamental

fiind consacrat și de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel că îngrădirea exercitării acțiunii

în revendicare ar reprezenta o încălcare a însuși dreptului de proprietate precum

și al principiului liberului acces la justiție.

Pe de altă parte s-a făcut

referire la împrejurarea că Legea nr. 10/2001, respectând prevederile art. 6 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale și art. 21 și 41 din Constituția României nu prevede vreo interdicție

privind formularea acțiunii în revendicare de către proprietarul deposedat, împotriva

cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deținător actual al bunului

imobil, astfel că acest raport juridic rămâne în continuare supus dispozițiilor

înscrise în C. civ.

Cum Legea nr. 10/2001,

reglementează doar măsurile reparatorii în cadrul raportului dintre persoana îndreptățită

și organele și unitățile deținătoare, concluzia care s-a desprins aceea că excepția

de inadmisibilitate a cererii de revendicare nu poate fi primită.

În ceea ce privește cererea

de revendicare formulată de reclamanți și fundamentată pe dispozițiile art. 481

C. civ., Tribunalul a considerat față de ansamblul probator al cauzei că această

cerere nu este întemeiată și a fost respinsă.

La adoptarea acestei soluții,

Tribunalul a avut în vedere și faptul că titlul de proprietate deținut de pârâții

persoane fizice nu a fost desființat pe cale judecătorească, întrucât nu s-a pronunțat

de către instanță o hotărâre în acest sens, respectiv de constatare a nulității

actului de înstrăinare determinată de reaua-credință a părților din actul de înstrăinare

ori pentru încălcarea dispozițiilor cu caracter imperativ ale legilor în vigoare

la momentul la care a avut loc înstrăinarea bunului imobil.

În cadrul operațiunii

juridice de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1929 de M.I., autorul reclamanților

și contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1997 de către pârâții P., Tribunalul

a considerat că se impune a se acorda preferabilitate titlului deținut de pârâți,

sub acest aspect fiind de semnalat faptul că actul a fost întocmit în concordanță

cu prevederile Legii nr. 112/1995, el bucurându-se de o prezumție absolută de valabilitate

după expirarea termenului de prescripție în cadrul căruia se putea solicita constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte nu puteau

fi ignorate în cadrul acestei analize dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 care consacră principiul respectării bunei-credințe a subdobânditorului

cu titlu oneros al bunului imobil care la momentul achiziționării respectivului

bun avea ca proprietar pe Statul Român.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanții I.I.R., Z.C.E., S.G. - R. – B. și A.A.-E., iar prin

decizia civilă nr. 263 din 22 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, s-a admis apelul reclamanților, s-a schimbat în parte hotărârea instanței

de fond în sensul admiterii acțiunii în revendicare fiind obligați pârâții P. să

lase în deplină proprietate și posesie reclamanților apartamentul nr. 4 din imobilul

situat în București, strada F.

Pentru a pronunța această

hotărâre a fost reținute următoarele considerente:

În cauză, reține instanța

de apel, esența problemei ce se impunea a fi analizată viza compararea titlurilor.

Ca atare, s-a reținut

că au fost ignorate demersurile făcute de reclamanți în condițiile Legii nr. 10/2001

și că din cauza nefinalizării lor, reclamanții s-au văzut nevoiți să aleagă calea

acțiunii în revendicare prin compararea de titluri.

Din această perspectivă,

instanța de apel a reținut că nu se mai justifică nici principiul bunei-credințe

și nici cel a securității circuitului civil, motiv pentru care este preferabil titlului

reclamanților, provenind de la proprietarul inițial, antecesorul reclamanților.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs pârâții P.G.M. și P.G.D. solicitându-se modificarea ei în sensul

respingerii apelului reclamanților.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte.

Se susține astfel că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii fiind încălcate și dispozițiile

deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii de secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ce privește admisibilitatea acțiunii

în revendicare, formulată după apariția Legii nr. 10/2001, arătând că „persoanele

care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiune

în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor civile", iar în cazul în care „sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are

prioritate", prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor civile.

Recurenții mai susțin

că, prin decizia nr. 199 din 07 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție

a statuat categoric că, „buna-credință a chiriașului la încheierea contractului,

prin care a cumpărat imobilului cu respectarea Legii nr. 112/1995, exclude sancțiunea

nulității contractului și face imposibilă revendicarea solicitată de persoana din

patrimoniul căreia statul a preluat în mod abuziv bunul, câtă vreme nu poate fi

desființat titlul juridic în baza căruia chiriașul a devenit proprietar al imobilului".

Într-o altă critică, recurenții

învederează că, în procedura de comparare a titlurilor, titlul acestora este preferabil

titlului intimaților-reclamanți, deoarece este actual, dreptul lor este în circuitul

civil, produce efecte față de terț, a fost dobândit de la Statul Român care a pretins

și care a fost recunoscut public ca adevărat proprietar al imobilului și este protejat

de un sistem legislativ actual și special, ce derogă de la dreptul comun, este înscris

în CF și la organele financiare ale statului.

De asemenea, în baza normelor

legale speciale statul, în calitatea sa de proprietar necontestat al apartamentului

în cauză, prin poziția sa de autoritate publică, a garantat legalitatea operațiunii

de vânzare-cumpărare la momentul încheierii contractului, situație în care nu se

poate realiza repararea unui prejudiciu mai vechi prin crearea unui alt prejudiciu.

O ultima critică vizează

faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină fiind incident

motivul de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Examinând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte reține ca recursul este fondat având în vedere următoarele:

Referitor la criticile

privind greșita interpretare ai aplicare a deciziei nr. 33/2008 a secțiilor unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, este

de reținut că reclamanții au promovat o acțiune civilă întemeiată pe dispozițiile

dreptului comun, prin care au solicitat pe calea comparării titlurilor constatarea

că titlul lor de proprietate este mai bine caracterizat și deci preferabil titlului

pârâților, solicitându-se obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, strada F. Înalta Curte de Casație și Justiție

prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs în interesul legii a stabilit că,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Prin decizia sus-evocată

s-a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această

prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul

comun numai în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ori securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită,

Înalta Curte a mai observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil

ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanțele fiind puse astfel în postura

de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului

securității raporturilor juridice.

Or, instanța de apel a

dat preferabilitate titlului reclamanților, motivat doar de simplu fapt, că nu s-au

finalizat demersurile făcute de reclamanți în condițiile Legii nr. 10/2001, considerând

în mod greșit că doar din această perspectivă nu se mai justifică incidența principiilor

bunei-credințe și respectiv al securității circuitului civil.

Se observă așadar, că,

instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a principiilor statuate

de Înalta Curte prin decizia nr. 33/2008.

În speță nu ridică problema

preferabilitătții reglementării internaționale în fața legii interne speciale, decât

în măsura în care reclamanții s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară

recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în discuție raportul

dintre norma generală și cea specială.

În ceea ce privește noțiunea

de bun, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că poate cuprinde atât bunurile

existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul

poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce

se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, bunul actual presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să

se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (cauza Strain și alții

împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului din 23 iunie 2009).

În schimb Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menționat

speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, ori

o creanță condiționată, care a devenit caduca prin neîndeplinirea condiției (cauza

Ionescu și Mihaila împotriva României – hotărârea Curții Europeane a

Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006).

Este de reținut că jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată

în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Atanasiu

și alții împotriva României, Curtea a statuat că o hotărâre prin care s-a constatat

nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui

imobil (hotărârea Curtea Europeană a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).

Din perspectiva acestor

considerente, și raportat la starea de fapt rezultată din actele de la dosar, reclamanții

nu dețin un bun și un drept pentru restituirea în natură a imobilului, astfel cum

pretind pe calea acțiunii în revendicare, ci au un drept de creanță (dreptul la

despăgubiri) doar în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, situație care

este de natură a exclude incidența dreptului comun care să permită promovarea cu

succes a acțiunii în revendicare (electa una via non datur recursus ad alteram).

Nefinalizarea procedurii

inițiate de reclamanți în condițiile Legii nr. 10/2001, astfel cum reține instanța

de apel, nu poate constitui motiv pentru promovarea unei acțiuni în revendicarea

imobilului pe calea dreptului comun în condițiile prevăzute de art. 480–481 C. civ.,

și nici motiv de înlăturare a principiilor securității raporturilor civile. Cum

Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate

fără titlu, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nici dispozițiile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea

unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte Legea

nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă cât și anumite

termene menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură

cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că în prezent Legea nr. 10/2001 în

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie

dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu

valabil în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989.

Numai persoanele exceptate

de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente

de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au

deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost

cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de

către chiriași.

Or, reclamanții nu se

încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior, întrucât nu sunt exceptate

de la aplicarea dispozițiilor legii speciale nici „in rem” și nici, „in personam”.

Existența Legii nr. 10/2001

derogă de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în situația

în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus este

una efectivă.

Un demers judiciar, ce

are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv,

nu poate fi parcurs decât în condițiile și cu respectarea procedurii instituite

de Legea nr. 10/2001.

Foștii proprietari au

asigurat accesul la justiție, atâta vreme cât li s-a pus la dispoziție o cale specială

de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra acestor imobile,

în condițiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001

a fost prelungit succesiv.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat că simpla pretenție vizând restituirea unui imobil preluat de stat

nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe

legitime, Convenția Europeană a Drepturilor Omului vizând protejarea drepturilor

„concrete și efective” (cauza Păduraru contra României 2005).

După intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă

un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1, ca fiind „concret și efectiv”. Or nici din această

perspectivă reclamanții nu se încadrează condițiilor de promovare a unei acțiuni

în revendicare, neavând un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

De altfel este de reținut

ca decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție a mai stabilit ca persoanele care pretind restituirea

unui imobil preluat de stat, cu sau fără titlu, în perioada de reglementare a Legii

nr. 10/2001 nu au opțiunea între a recurge la procedura legii speciale și acțiunea

în revendicare de drept comun, neputându-se susține pe de altă parte că legea specială

s-ar putea aplica în concurs cu dreptul comun [art. 480 C. civ. și art. 6 alin.

(2) și (3) din Legea nr. 213/1998].

Astfel din perspectiva

celor expuse, raportat la obiectul dedus judecății, la faptul că nefinalizarea procedurii

la Legea nr. 10/2001 nu poate constitui motiv pentru promovarea unei acțiuni in

revendicare pe calea dreptului comun, instanța de apel a făcut o greșită interpretare

a deciziei nr. 33/2008, situație în care fiind incidente dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, a se modifica hotărârea instanței

de apel în sensul respingerii apelului reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâții P.G.M. și P.G.D. împotriva deciziei nr. 263A din 22 aprilie 2010 a Curții

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

pe care o modifică în sensul respingerii apelului declarat de reclamanți împotriva

sentința nr. 1750 din 4 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2011.