ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6922/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la 10 aprilie 2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub nr. 3757/302/2007, reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General, SC C. SA, U.V. și U.M., solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, Piața M.K. și să dispună obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamanților. În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanților P.I. la data de 06 octombrie 1939, prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. X, fiind preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Reclamanții sunt moștenitorii lui G.A. care l-a moștenit pe adevăratul proprietar P.I. S-a susținut că actul de naționalizare este contrar C. civ., a Constituției din 1948, nefiind un titlu valabil pentru stat, conform Legii nr. 213/1998. În consecință, cum bunul nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul titularului său, nu putea fi transmis valabil pârâților prin contractul de vânzare-cumpărare nr. Y încheiat de Primăria Municipiului București prin SC C. SA, în favoarea pârâților U.V. și M. În drept, acțiunea s-a întemeiat pe art. 480 și 481 C. civ. Prin Sentința civilă nr. 4192 din 15 iunie 2007, Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 435 din 29 februarie 2008 a respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis acțiunea reclamanților, a constatat nevalabilitatea titlului asupra imobilului situat în București, str. Piața K., a obligat pe pârâții U.V. și M. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat la adresa sus menționată, construcție și teren aferent, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu SC C. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. În considerentele sentinței, tribunalul a reținut cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, că prin actul de vânzare-cumpărare din 06 octombrie 1939 transcris la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. X, P.I.

a dobândit imobilul situat în București, Piața M.K., (fost B-dul R.E., cum s-a arătat și prin procesul-verbal din 28 februarie 1947 întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, prin care este înscris dreptul de proprietate menționat). Conform certificatului de moștenitor din 03 iunie 1987 emis de Notariatul de Stat Local sector 2 București, G.A., decedată la data de 29 mai 2000, a fost moștenitoarea testamentară a defunctului P.I., decedat la data de 06 mai 1987, în temeiul testamentului olograf din 27 octombrie 1979, în calitate de legatară universală. Reclamanții sunt moștenitorii legali ai defunctei G.A., în calitate de fii și nepoți de fii predecedați, în cazul lui P.D.A., G. (ulterior, T.) A.M., N.O.C., și legatari cu titlu particular ai imobilului mai sus arătat (P.I.R.

și C.A.G., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 05 iulie 2000 emis de Biroul Notarului Public "D.D."). Tribunalul a mai reținut, că prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a acestui imobil, iar prin contractul de vânzare-cumpărare cu nr. Y, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului București prin SC C. SA, a vândut pârâților U.V. și U.M., chiriași, imobilul situat în București, Piața M.K., compus din vestibul, hol, trei camere, cameră de serviciu, dependințe - parter, cameră serviciu, mansardă - cu o suprafață utilă de 105,30 mp, și cota indiviză de 4,94% din părțile de folosință comune, plus terenul aferent situat sub construcție în suprafață de 26,37 mp.

Prin Dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 4329 din 16 mai 2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a imobilului situat în București, Piața M.K., cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, între care se află și acela deținut de pârâții persoane fizice în speță. De altfel, această calitate a fost recunoscută indirect și prin dispoziția sus-menționată prin care s-a finalizat procedura administrativă de restituire în baza Legii nr. 10/2001, apreciindu-se de către Primăria Municipiului București că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ.

Potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat - instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului. Reținând că prin Decretul nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului în litigiu, s-a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit și fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituționale în vigoare.

În plus, s-a avut în vedere faptul că instanțele judecătorești sesizate anterior de reclamanți cu acțiuni în revendicare privind apartamente din același imobil au stabilit, definitiv și irevocabil, că autorul reclamanților, P.I., fiind funcționar, făcea parte dintr-o categorie exceptată de la naționalizare, situație în care este evident că și actul administrativ de aplicare a Decretului nr. 92/1950 este nelegal, imobilul neintrând în sfera de reglementare a actului normativ privind naționalizarea (s-a statuat în acest sens, spre pildă, prin Decizia civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelurilor, prin Decizia civilă nr. 15/A din 19 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă).

Rezultă că dreptul de proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea imobilului neavând la bază un titlu valabil, situație față de care dreptul de proprietate al autorului reclamanților și ulterior, efect al devoluțiunii succesorale, al reclamanților trebuie recunoscut retroactiv, acesta păstrându-și calitatea de proprietar avută la momentul preluării imobilului. Reținând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și recunoscând implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților, s-a constatat aceștia dețin un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea imobilului către chiriași a avut loc privarea reclamanților de proprietatea lor.

Referitor la apărarea pârâților vizând buna lor credință și a vânzătorului la momentul încheierii contractului, s-a apreciat că acțiunea în revendicare, nu poate fi îngrădită, orice îngrădire fiind în mod evident contrară dispozițiilor constituționale de protecție a acestui drept, și ca atare instanțele sesizate cu asemenea acțiuni sunt chemate să soluționeze cauzele având în vedere temeiul juridic pe care este fundamentată acțiunea de către reclamanți și, eventual, să compare titlurile pe care părțile le exhibă cu privire la imobilul în litigiu. Pârâții dețin imobilul situat în București, Piața M.K., în baza contractului de vânzare-cumpărare cu nr. Y, contract a cărei valabilitate a fost recunoscută în justiție prin Sentința civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sectorului 5 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a respins acțiunea de constatare a nulității absolute a acestui act.

În cadrul acestei comparări a titlurilor, tribunalul a luat în considerare împrejurarea că imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, iar reclamanții își păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situație nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane, iar buna credință, nu ar putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a avut în vedere si jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, din cauzele Străin și alții împotriva României, respectiv, Porțeanu împotriva României, precum și toate cazurile ulterioare soluționate de Curte, și care au pus în discuție situații litigioase similare că vânzarea unei părți a bunului reclamanților, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal, îi împiedică pe aceștia să beneficieze de dreptul său.

În acest context, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă și, în special, Legea nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru o astfel de privare. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul General, U.V. și U.M., fiecare dintre cele două categorii de apelanți invocând critici de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 100/A din 16 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții - pârâți. Prin Decizia nr. 404 din 27 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții U.V. și U.M., împotriva Deciziei civile nr. 100/A din 16 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Înalta Curte a constatat că soluția de admitere a acțiunii în revendicare s-a bazat pe raționamentul instanței conform căruia în pricina dedusă judecății, reclamanții s-au prevalat de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, împrejurare dedusă din aceea că prin hotărâri irevocabile pronunțate în anii 2001, 2002, s-ar fi constatat nevalabilitatea preluării imobilului de către stat. Totodată, s-a reținut că o confirmare a calității de proprietar a autorului reclamanților este dispoziția emisă de primar pe temeiul Legii nr. 10/2001, conform căreia părți din imobil au fost restituite reclamanților (cu excepția apartamentelor care fuseseră deja vândute). În felul acesta, s-ar fi creat reclamanților nu numai "speranța legitimă" la redobândirea bunului, ci s-a recunoscut chiar existența unui bun în patrimoniul lor.

Instanța de casare a apreciat însă că asemenea considerente sunt eronate, în condițiile în care singurele hotărâri de care s-au prevalat părțile pe parcursul procesului, pronunțate în anii 2001, 2002 (având în vedere că instanța de apel nu le particularizează) sunt cele care au soluționat acțiunea în revendicare formulată de reclamanți cu privire la imobilul din B-dul M.K., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA.

Or, dacă prin Sentința civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București, Secția a III-a civilă, menținută în apel potrivit Deciziei civile nr. 145/A din 19 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis acțiunea în revendicare, reținându-se nevalabilitatea titlului statului, în continuare, în recursul exercitat, cele două hotărâri au fost casate și în rejudecarea cauzei, acțiunea a fost respinsă (Decizia nr. 5388 din 30 septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală). Conform considerentelor deciziei menționate, intrate în puterea lucrului judecat, soluția de respingere a acțiunii a fost fundamentată pe constatarea că imobilul fusese înstrăinat (și deci, cererea a fost greșit îndreptată împotriva celor chemați în judecată în calitate de pârâți), nemaiprocedându-se la analiza valabilității sau nevalabilității titlului statului.

Rezultă că, în aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților, instanța de apel s-a întemeiat pe verificările jurisdicționale conținute de hotărâri judecătorești care nu mai produceau însă efecte juridice, fiind desființate în calea de atac. Tot astfel, cu referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a considerat că ar rezulta calitatea de proprietari și deținerea bunului de către reclamanți ca efect al emiterii dispoziției Primarului în conformitate cu Legea nr. 10/2001, prin care partea de imobil neînstrăinată a fost restituită acestora. Or, o asemenea dispoziție de restituire valorează titlu și confirmă dreptul de proprietate cu privire la imobilul restituit, nu și în privința părții nerestituite, pentru care "speranța legitimă" ce se putea naște în favoarea părții dacă ar fi apelat la dispozițiile legii speciale era aceea a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Așadar, deși referirea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este eronată întrucât ea constituie, împreună cu normele Convenției așa - numitul "bloc de convenționalitate" impunându-se ca atare statelor contractante, în același timp, instanța a reținut greșit incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanților, cu referire la hotărâri judecătorești a căror valoarea juridică fusese înlăturată prin casarea lor. Această premisă eronată a dus și la concluzia greșită a instanței în sensul că pârâții nu s-ar prevala în mod valabil de un bun deoarece, deși dețin o hotărâre judecătorească irevocabilă, de conformare a valabilității contractului de vânzare-cumpărare, a fost în realitate, vorba de vânzarea bunului altuia.

Or, faptul că bunul ar fi al altuia - în speță, al reclamanților - a fost stabilit de instanță, astfel cum s-a arătat, cu referire la hotărâri judecătorești ale căror efecte fuseseră înlăturate din punct de vedere juridic. Instanța de casare a mai apreciat că reiese instanțele de fond s-au întemeiat pe împrejurări de fapt insuficient clarificate, stabilind consecințe juridice în legătură cu existența noțiunii de bun și incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în favoarea reclamanților, pe baza unor realități juridice inexistente. Tot astfel, aprecierea în legătură cu inexistența unui drept de proprietate al pârâților (și în mod corespunzător, a unui bun în patrimoniul acestora) deși se prevalau de o hotărâre irevocabilă, care le conformase contractul de vânzare-cumpărare, a avut în vedere aceeași situație premisă, constând în hotărâri anterioare care ar fi statuat asupra nevalabilității preluării bunului de către stat.

În consecință, constatând incorecta stabilire a elementelor de fapt pe baza cărora s-a concluzionat din punct de vedere juridic asupra dreptului de proprietate al părților și văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., recursul a fost admis și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. Z (după admiterea cererilor de abținere formulate în Dosarul 2495/2/2010).

Prin Decizia civilă nr. 580 A/21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise ambele apeluri, sens în care s-a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate, astfel că a fost respins ca lipsit de interes capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, iar pe fond, s-a respins ca neîntemeiată cererea de revendicare; s-a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate. În această etapă procesuală, instanța de apel, având în vedere cele statuate prin decizia de casare, a verificat cine se prevalează de un bun în sensul Convenției și în favoarea cărei părți este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Spre o atare finalitate, a fost administrată proba cu înscrisuri fiind depuse la dosar: adresa nr. A emisă de SC C. SA, copii de pe actele de identitate ale reclamanților și de pe actele de căsătorie ale reclamantelor C.A.G. și T.A.M., Sentința civilă nr. 6178/2006 a Judecătoriei sector 6 București, Dispoziția nr. B emisă de Primăria Mun. București, proces-verbal de predare primire nr. C emis de C.M.M.B. – A.F.I., cerere nr. D, Hotărârea nr. 1599/1998, emisă de C.G.M.B. și contestația formulată împotriva acesteia la P.M.B., adresa din 29 martie 2004, emisă de Primăria sector 5 București, Hotărârea nr. 117/1996, a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, Hotărârea nr. 35/1997 a C.G.M.B., Dispoziția nr. E a Primarului General al Mun.

București, Decizia civilă nr. 1602/2006, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. În ceea ce privește critica apelantului Municipiul București prin Primar General, întemeiată pe excepția lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu, în proprietatea statului, instanța de apel a reținut că apelantul susține această excepție, invocând inexistența folosului practic în promovarea de către reclamant a unei asemenea pretenții, raportat la conținutul concret al normelor legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, susținând că atât timp cât acest act normativ statuează că toate imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost preluate abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea și ca atare, reclamantul nu justifica interes în vederea promovării acestui capăt de cerere.

Procedând la analiza acestei critici, instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul acțiunii introductive, reclamanții și-au configurat exercițiul dreptului de acces la instanța de judecată, în scopul valorificării pretenției lor concrete - recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, Piața M.K. nr. 3, parter, apartament nr. 4, sector 5 - prin formularea unei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept comun care apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, acțiunea fiind întemeiată în drept pe dispozițiile înscrise în art. 480 - 481 C. civ.

Curtea a mai reținut, în aceeași ordine de idei, că reclamanții contestă legitimitatea naționalizării efectuate de stat, invocând în susținerea acestei critici caracterul abuziv al acestei măsuri, prin invocarea neconstituționalității Decretului nr. 92/1950 și greșita aplicare a prevederilor acestui act normativ, susținând că acest decret excepta de la naționalizare imobilele cu destinația de locuință, ceea ce era și cazul bunului revendicat în prezenta cauză. Din analiza actelor dosarului, instanța de apel a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și că susținerile reclamantului sub acest aspect au mai făcut anterior obiect al analizei instanțelor de judecată.

În acest sens, s-a observat că prin Sentința civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sector 5 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1602/2006, a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, instanța investită cu soluționarea cererii formulate de aceeași reclamanți în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză și SC C. SA, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996, Dosar nr. 26477/3/2007 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care s-a înstrăinat de către stat apartamentul revendicat în prezenta cauză, a procedat deja la analiza susținerilor reclamanților, reținând că preluarea de către stat a imobilului în discuție în temeiul Decretului nr. 92/1950, a fost fără titlu valabil.

Totodată, s-a constatat că, instanța astfel investită a avut în vedere la stabilirea acestei împrejurări atât prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998, reținând că actul normativ care a constituit temei al preluării bunului de către stat era neconstituțional în raport cu legea fundamentală în vigoare la acea dată - Constituția din 1948, care garanta și recunoștea proprietatea particulară, iar pe de altă parte s-a raportat la situația particulară a autorului reclamanților, reținând că acesta era exceptat de la naționalizare. Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ., are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Raportându-se la pricina de față, instanța de apel a constatat că Sentința civilă nr. 5564/2003 a Judecătoriei sector 5 București, irevocabilă, cuprinde modalitatea în care au fost dezlegate aspectele litigioase în raporturile dintre aceleași părți, statuându-se în sensul nevalabilității titlului statului, în ceea ce privește trecerea în proprietatea statului a imobilului ce face obiectul revendicării în prezenta cauză, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin urmare, câtă vreme în litigiul anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, opozabilă deopotrivă părților din prezenta cauză, nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului revendicat a făcut deja obiect al analizei, intrate în puterea lucrului judecat, dreptul astfel consfințit, nu mai poate fi repus în discuție, astfel cum dispune și art. 1202 C. civ. (în același sens se citează și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Amurăriței c. României prin hotărârea din 23 septembrie 2008). Pe de altă parte, instanța de apel a invocat jurisprudența C.E.D.O.

din care s-a reținut: "constatarea că terenurile proprietatea reclamanților au fost preluate de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente, echivalează cu existența unei valori patrimoniale, și este determinantă pentru recunoașterea indirectă a dreptului de proprietate al reclamanților deposedați abuziv" - Cauza Czaran și Grofcsik contra României și Cauza Gingis împotriva României. Or, aplicând aceste considerații la speța de față, concluzia anterior stabilită în favoarea reclamanților în sensul recunoașterii nevalabilității titlului statului asupra imobilului preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, recunoaștere opozabilă pe deplin pârâților, s-a apreciat ca lipsită de interes formularea în cadrul prezentei acțiuni a unui capăt de cerere distinct cu același obiect.

În ceea ce privește critica formulată de acest apelant pârât vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamanți, s-a reținut astfel: Potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Verificând din această perspectiva limitele învestirii cu rejudecarea apelurilor formulate în cauză de către apelanții pârâți, instanța de apel a constatat că prin Decizia civilă nr. 404 din 27 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat: "chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare, astfel cum a fost dezlegată de instanțele anterioare rămâne câștigată cauzei.

De altminteri, criticile recurentului sub acest aspect au vizat nu greșita rezolvare a problemei admisibilității acțiunii, ci faptul că nu ar fi dedus analizei în apel o asemenea împrejurare, astfel încât instanța ar fi depășit limitele învestirii, susținerea recurentului fiind însă apreciată că nefondată, în condițiile în care critica s-a regăsit în apelul celeilalte părți." Așa fiind, în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme, prin decizia sus-menționată s-a rezolvat problema de drept referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare promovată de reclamanți, argumentele instanțelor anterioare fiind apreciate ca fiind legale și însușite implicit de Înalta Curte, dezlegarea dată acestei probleme de drept, este obligatorie.

Această interpretare se impune a fi întocmai respectată în cauză, nefiind posibilă, în rejudecare, reexaminarea problemelor de drept soluționate irevocabil, prin decizia de casare dată de instanța de recurs. Prin urmare, instanța de apel a înlăturat această critică în rejudecare. În ceea ce privește motivele de apel referitoare la modul de soluționare a fondului cauzei, invocate de către ambii apelanți pârâți. De asemenea, în aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a procedat cu prioritate, în analiza acestor critici, la stabilirea situației de fapt sub aspectul calității părților de deținătoare ale unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu referire și la judecățile anterioare ale părților urmând a analiza, conform îndrumărilor și statuarilor din recurs, în favoarea cărei părți este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Sub acest aspect, s-a reținut că potrivit jurisprudenței Curții Europene, noțiunea de "bunuri" poate desemna atât "bunuri actuale", cât și "valori patrimoniale", inclusiv, în anumite situații bine definite, creanțe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră totodată că o constatare a nelegalității naționalizării bunului, are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestui bun, concluzionând că în raport de aceste elemente și ținând seama de jurisprudența recentă, se poate conchide că în speță problema existenței unui bun nu dă loc la controverse (- Cauzele Filipescu și Florescu contra României ). Pe de altă parte, în cauzele Dobrescu împotriva României (Hotărârea din 07 octombrie 2008) și Gingis împotriva României (Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

al României, partea I, nr. 458 din 2 iulie 2009), Curtea Europeană, pornind de la observația că instanțele interne au stabilit caracterul ilegal al naționalizării, chiar dacă această împrejurare a fost reținută în considerente, iar nu în dispozitiv, a statuat ca reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În cauză, așa cum s-a reținut anterior, între aceleași părți s-a purtat anterior litigiul soluționat prin Sentința civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sector 5 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1602/2006 a Curții de Apel București și care a avut ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 41165 din 13 decembrie 1996, încheiat de pârâți cu SC C. SA.

Prin această hotărâre judecătorească, s-a reținut pe de o parte, nevalabilitatea preluării de către stat a bunului ce a făcut obiectul vânzării către apelanții pârâți, iar pe de altă parte că aceștia din urmă, în calitate de cumpărători, au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având ca obiect apartamentul revendicat, întrucât la momentul dobândirii bunului au avut convingerea că au contractat cu adevăratul proprietar - statul care dobândise bunul prin naționalizarea făcută în baza Decretului nr. 92/1950, reclamanții nefăcând dovada că autoarea lor i-ar fi înștiințat pe pârâți înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la intenția de a revendica imobilul și că cererea de revendicare a fost formulată doar la data de 19 ianuarie 1999, aceste constatări nefiind înlăturate de instanțele de control judiciar.

În același sens, prin Decizia civilă nr. 1602/2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a reținut că buna credință a pârâților, a fost corect apreciată în cauză, în raport de cuprinsul cererii din 11 iulie 1996, prin care fostul proprietar a solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri, ceea ce a format convingerea atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorului că, din moment ce imobilul nu este solicitat a fi restituit în natură, el poate face obiect al actului de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995. S-a apreciat de asemenea, cu putere de lucru judecat, că în aceste condiții, față de opțiunea exprimată neechivoc de către fostul proprietar de a i se acorda despăgubiri, situația juridică a imobilului a fost lămurită sub aspectul modalității de reparație, motiv pentru care s-a apreciat că vânzarea cumpărarea s-a realizat cu respectarea Dispoziției Primarului General al Mun.

București nr. E și Hotărârii Comisiei Mun. București de aplicare a Legii nr. 112/1995. Or, consecința statuării irevocabile a faptului că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții cumpărători au fost de bună credință și a reținerii validității titlului acestora, este aceea a consolidării titlului acestora (sens în care este și jurisprudența instanței supreme). Cu toate acestea, având în vedere că prin Sentința civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sector 5 București, irevocabilă, s-a reținut că preluarea de către stat a bunului ce face obiectul revendicării, prin efectul Decretului nr. 92/1950, nu a fost valabilă, are drept efect, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, anterior citate, recunoașterea indirectă a existenței dreptului de proprietate al autorului reclamanților, în patrimoniul acestuia.

Întrucât calitatea de titular al dreptului de proprietate s-a conservat în persoana fostului titular și s-a transmis prin succesiune reclamanților, această chestiune fiind stabilită cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, instanța de apel a reținut că și aceștia se pot prevala de un bun în sensul Convenției. Așadar, în cauză, ambele părți, dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pornind de la temeiul de drept a acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar, și anume prevederile art. 480 C. civ., instnața de apel a analizat legalitatea și temeinicia soluției primei instanțe, prin raportare la criticile formulate, cu luarea în considerare a regulilor ce guvernează materia revendicării imobiliare, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii.

Curtea de apel a avut în vedere sub acest aspect, faptul că în conformitate cu art. 329 alin. (3) C. proc. civ., că soluțiile se pronunță în interesul legii, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe. Făcând aplicarea celor stabilite prin recursul în interesul legii anterior invocat, instanța de apel a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar (intimații reclamanți), cât și în cazul pârâților, cumpărători ai apartamentului revendicat, ce au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare și la acest moment, anume, Legea nr. 112/1995.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001, referindu-se la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și terții subdobânditori, le permite acestora din urmă să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c)), situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamantul în speță nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent. Or, nu se poate face abstracție de faptul că adoptarea unei soluții de admitere a acțiunii reclamanților, câtă vreme bunul imobil revendicat a fost înstrăinat în condițiile anterior expuse ar avea efectul privării pârâților de un bun, în sensul Convenției europene a drepturilor omului.

În același timp, față de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei, restituirea bunului către reclamanți, aduce atingere securității raporturilor juridice. Așa fiind, raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel a apreciat că, în aceste condiții, admiterea acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților și securității raporturilor juridice. Curtea de apel a mai avut în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie în interesul legii, că această soluție ar avea efectul privării pârâților de bunul cumpărat cu bună credință, ceea ce ar însemna că nu statul va suporta consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

În Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte, având în vedere chiar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a arătat că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. Sub acest aspect, instanța a reținut că, așa cum s-a statuat în litigiul anterior, autoarea reclamanților a formulat în baza Legii nr. 112/1995, o cerere prin care a solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri pentru imobilul de care a fost deposedată de stat. Curtea de apel a reținut, totodată, că prin Hotărârea nr. 1599 din 01 iulie 1998, Dosar apel nr. 4079/2/2010, autoarei apelanților reclamanți i s-a recunoscut un astfel de drept de creanță, stabilindu-se în favoarea acesteia un drept la despăgubiri, inclusiv pentru apartamentul în litigiu, în cuantum total de 229.033.200 ROL.

La dosar a fost anexată o contestație adresată Primăriei Mun. București, însă, așa cum rezultă din cuprinsul acesteia, ceea ce se contesta a vizat cuantumul despăgubirilor, menționându-se că partea urmează a se adresa instanțelor de judecată pentru revendicarea imobilului (acțiunea în revendicare a fost formulată la data de 19 ianuarie 1999, fiind însă respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 5388 din 30 septembrie 2004). În raport de circumstanțele de fapt anterior redate, s-a apreciat că această convertire nu poate fi negată, un argument în acest sens, constituindu-l chiar manifestarea de voință a autoarei reclamanților. Pe de altă parte, Curtea apreciază că problema încasării despăgubirilor nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în ceea ce privește convertirea dreptului de proprietate în drept de creanță.

Încasarea sau neîncasarea despăgubirilor are relevanță exclusiv sub aspectul întinderii dreptului de creanță al reclamanților, în sensul că, în ipoteza încasării efective a despăgubirilor, dreptul de creanță ce reprezintă conținutul noțiunii de bun a reclamanților, are ca obiect diferența dintre valoarea reală de piață a imobilului și valoarea reactualizată a despăgubirilor încasate. În cazul în care despăgubirile acordate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost încasate efectiv, dreptul de creanță al acestora are ca obiect întreaga valoare de circulație a imobilului, având în vedere imperativul acordării unei reparații echitabile.

Neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului urmează a fi rezolvată potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamanților a dreptului de a obține de la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, acesta putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene (inclusiv cele mai recente, pronunțate la data de 26 ianuarie 2010 în cauzele Loewenton contra României și Niță contra României).

Cu alte cuvinte, în contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr. 1 al Convenției europene a drepturilor omului, urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale. Neconformitatea cu prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea normelor de drept intern ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanelor care au cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.

În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurenții reiterează regimul juridic al acțiunii în revendicare, arătând că în cauză premisa este una dificilă în care atât reclamanții cât și pârâții sunt în poziția de a deține câte un titlu de proprietate, astfel că soluția cea mai rațională pe care instanța de apel era ținută să o aplice era aceea de a se compara titlurile autorilor ficăreia dintre părțile în litigiu, această soluție fiind aplicarea principiului clasic "nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipso habet". Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri este o acțiune admisibilă, acțiune care instanța de apel nu o lămurește, raportându-se numai la acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Chiar plecând de la cele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs in interesul legii, recurenții consideră că apelul intimaților-pârâți este nefondat. Astfel, instanța de apel a pronunțat decizia doar în considerarea celor susținute de apelanții-pârâți, apreciind că admiterea acțiunii în revendicare este de natură a aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților și securității raporturilor juridice. Or, mai arată, recurenții, finalitatea acțiunii lor este aceea de a se demonstra care dintre cele două titluri de proprietate aflate în dispută este mai bine caracterizat. Însă, instanța de apel nu a analizat niciun moment care este de fapt obiectul acestei acțiuni, ci a analizat pricina numai prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, ignorând că soluțiile legale și corecte nu au nevoie de jurisprudența Curții Europene.

Buna credință, privită singular (iar nu unită, de exemplu, cu faptul posesiunii utile a unui imobilul dobândit în baza unui just titlu, în termenul prevăzut de art. 1895 C. civ., pentru a fi posibilă invocarea uzucapiunii de către cel în favoarea căruia a curs termenul prescrispției achizitive, numai acesta putând opta pentru a invoca acesta prescripție) nu ar putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii, cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Recurenții mai susțin că în cauza de față este aplicabilă jurisprudența Curții Europene, respectiv, Cauza Străin, Cauza Porțeanu și celelalte cauze ulterioare soluționate de instanța europeană care au pus în discuție situații litigioase similare precum cea din cauză, anume, vânzarea unei părți a bunului lor, în temeiul Legii nr. 112/1995, act normativ care nu permitea decât înstrăinarea bunurilor dobândite legal, situație care îi împiedică pe proprietari să beneficieze de dreptul lor.

În acest context, în jurisprudența Curții Europene s-a statutat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, constituie o încălcarea a art. 1 Protocolului nr. 1, iar dreptul intern în in vigoare și în special, Legea nr. 10/2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire pentru o asemenea privare. Instanța trebuia să aibă în vedere că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri a fost promovată tocmai datorită nerespectării raporturilor juridice și a dreptul de proprietate. Or, instanța de apel nu a soluționat în niciun fel specificul speței, trecând cu ușurință și peste faptul că această acțiune este generată de o gravă atingere a securității raporturilor juridice.

Intimații pârâți U.V. și U.M. au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea căii de atac și, în consecință, menținerea deciziei instanței de apel. În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe. Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed. În ceea ce privește criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare a imobilului din București, Piața M.K., precum și legea aplicabilă acestei operațiuni, Înalta Curte reține că prin decizia recurată au fost aplicate efectele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite în recurs în interesul legii.

Astfel, curtea de apel a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun, după data intrării în vigoare a legii speciale. Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii, anterior menționată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție. În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Rezultă, așadar, că, în măsura în care reclamanții se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă, obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamanților și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aceste dispoziții obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de ambele instanțe de fond, care au analizat dacă reclamanții dețin un "bun" în sensul Convenției, ceea ce i-ar îndreptăți la admiterea cererii în revendicare, și în ce măsură atare soluție de admitere nu ar priva, în același timp, pe pârâții persoane fizice de bunul lor, aceștia prevalându-se, la rândul lor, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, instanțele realizând compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.

Se observă, în aceste condiții, că prima instanță a fost cea care fixat cadrul soluționării cererii în revendicare, în aplicarea deciziei în interesul legii, - raportarea la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană în soluționarea cererii fiind convenabilă pentru reclamanți, în timp ce apărările pârâților au vizat în special buna credință, ca element al principiului securității raporturilor juridice. Ca atare, Înalta Curtea apreciază drept nefondate motivele de recurs vizând nerespectarea regulilor de soluționare a acțiunii în revendicare, hotărârea recurată fiind dată cu legala aplicarea a celor dezlegate prin recursul în interesul legii, având în vedere și dispozițiile art. 329 C. proc.

civ. privind caracterul obligatoriu al acestei decizii, prin prisma temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, cât timp instanța de apel a respectat cadrul procesual stabilit prin hotărârea primei instanțe, necontestat în apel, cadru care relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți. Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul Cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun". Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 (cum este și situația recurenților, dacă se are în vedere Decizia civilă nr. 1602/2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauza Străin, parag.

39; Cauza Porțeanu, parag. 35; Cauza Andreescu Murăreț și alții - Hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20). S-a apreciat că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în Cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, parag.

33). Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze în speță că recunoașterea, în cauza de față, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 92/1950, constatat neconstituțional de către prima instanță) nu este suficientă pentru existența unui interes patrimonial la restituirea bunului, trebuind a fi analizat dacă interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" ce intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, mai exact dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern (parag. 82 - 87 din cauza Păduraru).

În mod constant, Curtea europeană considera că acest "interes patrimonial" avea o bază suficientă în dreptul intern, deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de stat (până la abrogarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, abrogare operată prin Legea nr. 1/2009), și, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor. Însă, în Cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres prin dispozitivul hotărârii în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). Curtea a apreciat însă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, s-a constatat că "nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut reclamantelor în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată că naționaliza