ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6922/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6922/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

formulată la 10 aprilie 2007 și înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 5 sub

nr. 3757/302/2007, reclamanții P.D.A., T.A.M., N.O.C., P.I.R. și C.A.G. au

chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul

General, SC C. SA, U.V. și U.M., solicitând instanței prin sentința ce o va

pronunța să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul

situat în București, Piața M.K. și să dispună obligarea pârâților să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul reclamanților.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că imobilul

a fost dobândit în proprietate de către autorul reclamanților P.I. la data de

06 octombrie 1939, prin actul de vânzare-cumpărare transcris la Secția Notariat

a Tribunalului Ilfov sub nr. X, fiind preluat în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 92/1950.

Reclamanții sunt

moștenitorii lui G.A. care l-a moștenit pe adevăratul proprietar P.I. S-a

susținut că actul de naționalizare este contrar C. civ., a Constituției din

1948, nefiind un titlu valabil pentru stat, conform Legii nr. 213/1998.

În consecință, cum

bunul nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul titularului său, nu

putea fi transmis valabil pârâților prin contractul de vânzare-cumpărare nr. Y

încheiat de Primăria Municipiului București prin SC C. SA, în favoarea

pârâților U.V. și M.

În drept, acțiunea

s-a întemeiat pe art. 480 și 481 C. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 4192 din 15 iunie 2007, Judecătoria sectorului 5 București și-a declinat

competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 435 din 29 februarie 2008 a

respins excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată, a admis

acțiunea reclamanților, a constatat nevalabilitatea titlului asupra imobilului

situat în București, str. Piața K., a obligat pe pârâții U.V. și M. să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat la

adresa sus menționată, construcție și teren aferent, a respins acțiunea formulată

în contradictoriu cu SC C. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără

calitate procesuală.

În considerentele

sentinței, tribunalul a reținut cu privire la dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu, că prin actul de vânzare-cumpărare din 06 octombrie 1939

transcris la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov sub nr. X, P.I. a dobândit

imobilul situat în București, Piața M.K., (fost B-dul R.E., cum s-a arătat și

prin procesul-verbal din 28 februarie 1947 întocmit de Comisiunea pentru înființarea

cărților funciare în București, prin care este înscris dreptul de proprietate

menționat).

Conform

certificatului de moștenitor din 03 iunie 1987 emis de Notariatul de Stat Local

sector 2 București, G.A., decedată la data de 29 mai 2000, a fost moștenitoarea

testamentară a defunctului P.I., decedat la data de 06 mai 1987, în temeiul

testamentului olograf din 27 octombrie 1979, în calitate de legatară

universală.

Reclamanții sunt

moștenitorii legali ai defunctei G.A., în calitate de fii și nepoți de fii

predecedați, în cazul lui P.D.A., G. (ulterior, T.) A.M., N.O.C., și legatari

cu titlu particular ai imobilului mai sus arătat (P.I.R. și C.A.G., așa cum

rezultă din certificatul de moștenitor din 05 iulie 2000 emis de Biroul

Notarului Public "D.D.").

Tribunalul a mai

reținut, că prin Decretul de naționalizare nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în

proprietatea statului a acestui imobil, iar prin contractul de

vânzare-cumpărare cu nr. Y, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Primăria

Municipiului București prin SC C. SA, a vândut pârâților U.V. și U.M.,

chiriași, imobilul situat în București, Piața M.K., compus din vestibul, hol,

trei camere, cameră de serviciu, dependințe - parter, cameră serviciu, mansardă

- cu o suprafață utilă de 105,30 mp, și cota indiviză de 4,94% din părțile de

folosință comune, plus terenul aferent situat sub construcție în suprafață de

26,37 mp.

Prin Dispoziția

Primarului General al Municipiului București nr. 4329 din 16 mai 2005 emisă în

baza Legii nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură către reclamanți a

imobilului situat în București, Piața M.K., cu excepția apartamentelor vândute

în baza Legii nr. 112/1995, între care se află și acela deținut de pârâții

persoane fizice în speță.

De altfel, această

calitate a fost recunoscută indirect și prin dispoziția sus-menționată prin

care s-a finalizat procedura administrativă de restituire în baza Legii nr.

10/2001, apreciindu-se de către Primăria Municipiului București că reclamanții

au calitatea de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de

acest act normativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, fac parte din domeniul public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de

stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în

proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării lor de către stat - instanțele

judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

Reținând că prin

Decretul nr. 92/1950 s-a dispus trecerea în proprietatea statului a imobilului

în litigiu, s-a constatat că această preluare s-a făcut cu titlu gratuit și

fără acordul proprietarului, ceea ce contrazicea prevederile constituționale în

vigoare.

În plus, s-a avut în

vedere faptul că instanțele judecătorești sesizate anterior de reclamanți cu

acțiuni în revendicare privind apartamente din același imobil au stabilit,

definitiv și irevocabil, că autorul reclamanților, P.I., fiind funcționar,

făcea parte dintr-o categorie exceptată de la naționalizare, situație în care

este evident că și actul administrativ de aplicare a Decretului nr. 92/1950

este nelegal, imobilul neintrând în sfera de reglementare a actului normativ

privind naționalizarea (s-a statuat în acest sens, spre pildă, prin Decizia

civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, definitivă și irevocabilă prin respingerea apelurilor, prin Decizia

civilă nr. 15/A din 19 martie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă).

Rezultă că dreptul de

proprietate nu a trecut niciodată în patrimoniul statului, preluarea imobilului

neavând la bază un titlu valabil, situație față de care dreptul de proprietate

al autorului reclamanților și ulterior, efect al devoluțiunii succesorale, al

reclamanților trebuie recunoscut retroactiv, acesta păstrându-și calitatea de

proprietar avută la momentul preluării imobilului.

Reținând că imobilul

în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului și recunoscând

implicit, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamanților, s-a

constatat aceștia dețin un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin vânzarea

imobilului către chiriași a avut loc privarea reclamanților de proprietatea

lor.

Referitor la apărarea

pârâților vizând buna lor credință și a vânzătorului la momentul încheierii

contractului, s-a apreciat că acțiunea în revendicare, nu poate fi îngrădită,

orice îngrădire fiind în mod evident contrară dispozițiilor constituționale de

protecție a acestui drept, și ca atare instanțele sesizate cu asemenea acțiuni

sunt chemate să soluționeze cauzele având în vedere temeiul juridic pe care

este fundamentată acțiunea de către reclamanți și, eventual, să compare

titlurile pe care părțile le exhibă cu privire la imobilul în litigiu.

Pârâții dețin

imobilul situat în București, Piața M.K., în baza contractului de

vânzare-cumpărare cu nr. Y, contract a cărei valabilitate a fost recunoscută în

justiție prin Sentința civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei

sectorului 5 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care s-a respins

acțiunea de constatare a nulității absolute a acestui act.

În cadrul acestei

comparări a titlurilor, tribunalul a luat în considerare împrejurarea că

imobilul intrat în proprietatea statului a fost preluat fără titlu valabil, iar

reclamanții își păstrează calitatea de proprietar avută de autorul său la

momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situație nu se poate susține că

statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl

poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte

persoane, iar buna credință, nu ar putea constitui un criteriu de preferință în

cadrul unei acțiuni reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a avut în vedere si

jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, din cauzele

Străin și alții împotriva României, respectiv, Porțeanu împotriva României,

precum și toate cazurile ulterioare soluționate de Curte, și care au pus în

discuție situații litigioase similare că vânzarea unei părți a bunului

reclamanților, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea să se vândă decât

bunurile dobândite legal, îi împiedică pe aceștia să beneficieze de dreptul

său. În acest context, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al

altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară

confirmării în justiție în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia,

combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de proprietate

contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea

respectivă și, în special, Legea nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit

nicio posibilitate de despăgubire efectivă pentru o astfel de privare.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâții Primăria Municipiului București prin Primarul

General, U.V. și U.M., fiecare dintre cele două categorii de apelanți invocând

critici de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 100/A din 16 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondate

apelurile formulate de apelanții - pârâți.

Prin Decizia nr. 404

din 27 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâții U.V. și U.M.,

împotriva Deciziei civile nr. 100/A din 16 februarie 2009, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

curte de apel.

Înalta Curte a

constatat că soluția de admitere a acțiunii în revendicare s-a bazat pe

raționamentul instanței conform căruia în pricina dedusă judecății, reclamanții

s-au prevalat de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, împrejurare dedusă din aceea că prin hotărâri

irevocabile pronunțate în anii 2001, 2002, s-ar fi constatat nevalabilitatea

preluării imobilului de către stat.

Totodată, s-a reținut

că o confirmare a calității de proprietar a autorului reclamanților este

dispoziția emisă de primar pe temeiul Legii nr. 10/2001, conform căreia părți

din imobil au fost restituite reclamanților (cu excepția apartamentelor care

fuseseră deja vândute). În felul acesta, s-ar fi creat reclamanților nu numai

"speranța legitimă" la redobândirea bunului, ci s-a recunoscut chiar

existența unui bun în patrimoniul lor.

Instanța de casare a

apreciat însă că asemenea considerente sunt eronate, în condițiile în care

singurele hotărâri de care s-au prevalat părțile pe parcursul procesului,

pronunțate în anii 2001, 2002 (având în vedere că instanța de apel nu le

particularizează) sunt cele care au soluționat acțiunea în revendicare

formulată de reclamanți cu privire la imobilul din B-dul M.K., în

contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC C. SA.

Or, dacă prin

Sentința civilă nr. 995 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București, Secția

a III-a civilă, menținută în apel potrivit Deciziei civile nr. 145/A din 19

martie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a admis

acțiunea în revendicare, reținându-se nevalabilitatea titlului statului, în

continuare, în recursul exercitat, cele două hotărâri au fost casate și în

rejudecarea cauzei, acțiunea a fost respinsă (Decizia nr. 5388 din 30

septembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală).

Conform

considerentelor deciziei menționate, intrate în puterea lucrului judecat,

soluția de respingere a acțiunii a fost fundamentată pe constatarea că imobilul

fusese înstrăinat (și deci, cererea a fost greșit îndreptată împotriva celor

chemați în judecată în calitate de pârâți), nemaiprocedându-se la analiza

valabilității sau nevalabilității titlului statului.

Rezultă că, în

aprecierea existenței unui bun în patrimoniul reclamanților, instanța de apel

s-a întemeiat pe verificările jurisdicționale conținute de hotărâri

judecătorești care nu mai produceau însă efecte juridice, fiind desființate în

calea de atac.

Tot astfel, cu referire

la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a considerat că

ar rezulta calitatea de proprietari și deținerea bunului de către reclamanți ca

efect al emiterii dispoziției Primarului în conformitate cu Legea nr. 10/2001,

prin care partea de imobil neînstrăinată a fost restituită acestora.

Or, o asemenea

dispoziție de restituire valorează titlu și confirmă dreptul de proprietate cu

privire la imobilul restituit, nu și în privința părții nerestituite, pentru

care "speranța legitimă" ce se putea naște în favoarea părții dacă ar

fi apelat la dispozițiile legii speciale era aceea a măsurilor reparatorii prin

echivalent.

Așadar, deși

referirea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu este eronată

întrucât ea constituie, împreună cu normele Convenției așa - numitul "bloc

de convenționalitate" impunându-se ca atare statelor contractante, în

același timp, instanța a reținut greșit incidența art. 1 din Protocolul nr. 1

în favoarea reclamanților, cu referire la hotărâri judecătorești a căror

valoarea juridică fusese înlăturată prin casarea lor.

Această premisă

eronată a dus și la concluzia greșită a instanței în sensul că pârâții nu s-ar

prevala în mod valabil de un bun deoarece, deși dețin o hotărâre judecătorească

irevocabilă, de conformare a valabilității contractului de vânzare-cumpărare, a

fost în realitate, vorba de vânzarea bunului altuia.

Or, faptul că bunul

ar fi al altuia - în speță, al reclamanților - a fost stabilit de instanță,

astfel cum s-a arătat, cu referire la hotărâri judecătorești ale căror efecte

fuseseră înlăturate din punct de vedere juridic.

Instanța de casare a

mai apreciat că reiese instanțele de fond s-au întemeiat pe împrejurări de fapt

insuficient clarificate, stabilind consecințe juridice în legătură cu existența

noțiunii de bun și incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 în

favoarea reclamanților, pe baza unor realități juridice inexistente.

Tot astfel,

aprecierea în legătură cu inexistența unui drept de proprietate al pârâților

(și în mod corespunzător, a unui bun în patrimoniul acestora) deși se prevalau

de o hotărâre irevocabilă, care le conformase contractul de vânzare-cumpărare,

a avut în vedere aceeași situație premisă, constând în hotărâri anterioare care

ar fi statuat asupra nevalabilității preluării bunului de către stat.

În consecință,

constatând incorecta stabilire a elementelor de fapt pe baza cărora s-a

concluzionat din punct de vedere juridic asupra dreptului de proprietate al

părților și văzând dispozițiile art. 314 C. proc. civ., recursul a fost admis

și cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare,

pricina a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. Z (după admiterea cererilor

de abținere formulate în Dosarul 2495/2/2010).

Prin Decizia civilă

nr. 580 A/21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise ambele

apeluri, sens în care s-a dispus schimbarea în parte a sentinței apelate,

astfel că a fost respins ca lipsit de interes capătul de cerere având ca obiect

constatarea nevalabilității titlului statului, iar pe fond, s-a respins ca

neîntemeiată cererea de revendicare; s-a menținut restul dispozițiilor

sentinței apelate.

În această etapă

procesuală, instanța de apel, având în vedere cele statuate prin decizia de

casare, a verificat cine se prevalează de un bun în sensul Convenției și în

favoarea cărei părți este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție.

Spre o atare

finalitate, a fost administrată proba cu înscrisuri fiind depuse la dosar:

adresa nr. A emisă de SC C. SA, copii de pe actele de identitate ale

reclamanților și de pe actele de căsătorie ale reclamantelor C.A.G. și T.A.M.,

Sentința civilă nr. 6178/2006 a Judecătoriei sector 6 București, Dispoziția nr.

B emisă de Primăria Mun. București, proces-verbal de predare primire nr. C emis

de C.M.M.B. – A.F.I., cerere nr. D, Hotărârea nr. 1599/1998, emisă de C.G.M.B.

și contestația formulată împotriva acesteia la P.M.B., adresa din 29 martie

2004, emisă de Primăria sector 5 București, Hotărârea nr. 117/1996, a Comisiei

de aplicare a Legii nr. 112/1995, Hotărârea nr. 35/1997 a C.G.M.B., Dispoziția

nr. E a Primarului General al Mun. București, Decizia civilă nr. 1602/2006, a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește

critica apelantului Municipiul București prin Primar General, întemeiată pe

excepția lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea

preluării fără titlu a imobilului în litigiu, în proprietatea statului,

instanța de apel a reținut că apelantul susține această excepție, invocând

inexistența folosului practic în promovarea de către reclamant a unei asemenea

pretenții, raportat la conținutul concret al normelor legale prevăzute de Legea

nr. 10/2001, susținând că atât timp cât acest act normativ statuează că toate

imobilele trecute în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, au fost preluate abuziv, instanța nu mai poate să constate

altceva decât ceea ce prevede legea și ca atare, reclamantul nu justifica

interes în vederea promovării acestui capăt de cerere.

Procedând la analiza

acestei critici, instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul

acțiunii introductive, reclamanții și-au configurat exercițiul dreptului de

acces la instanța de judecată, în scopul valorificării pretenției lor concrete

- recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului de proprietate asupra

imobilului situat în București, Piața M.K. nr. 3, parter, apartament nr. 4,

sector 5 - prin formularea unei acțiuni în revendicare-acțiune reală, de drept

comun care apără și se întemeiază pe însuși dreptul de proprietate, acțiunea

fiind întemeiată în drept pe dispozițiile înscrise în art. 480 - 481 C. civ.

Curtea a mai reținut,

în aceeași ordine de idei, că reclamanții contestă legitimitatea naționalizării

efectuate de stat, invocând în susținerea acestei critici caracterul abuziv al

acestei măsuri, prin invocarea neconstituționalității Decretului nr. 92/1950 și

greșita aplicare a prevederilor acestui act normativ, susținând că acest decret

excepta de la naționalizare imobilele cu destinația de locuință, ceea ce era și

cazul bunului revendicat în prezenta cauză.

Din analiza actelor

dosarului, instanța de apel a constatat că imobilul revendicat a fost preluat

de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 și că susținerile reclamantului sub

acest aspect au mai făcut anterior obiect al analizei instanțelor de judecată.

În acest sens, s-a

observat că prin Sentința civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei

sector 5 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1602/2006, a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, instanța investită cu soluționarea

cererii formulate de aceeași reclamanți în contradictoriu cu pârâții din

prezenta cauză și SC C. SA, având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 13 decembrie 1996, Dosar nr. 26477/3/2007

al Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin care s-a înstrăinat de

către stat apartamentul revendicat în prezenta cauză, a procedat deja la

analiza susținerilor reclamanților, reținând că preluarea de către stat a

imobilului în discuție în temeiul Decretului nr. 92/1950, a fost fără titlu

valabil.

Totodată, s-a

constatat că, instanța astfel investită a avut în vedere la stabilirea acestei

împrejurări atât prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/1998,

reținând că actul normativ care a constituit temei al preluării bunului de

către stat era neconstituțional în raport cu legea fundamentală în vigoare la

acea dată - Constituția din 1948, care garanta și recunoștea proprietatea

particulară, iar pe de altă parte s-a raportat la situația particulară a

autorului reclamanților, reținând că acesta era exceptat de la naționalizare.

Puterea lucrului

judecat, reglementată prin art. 1201 C. civ., are la bază regula că o acțiune

nu poate fi judecată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o

hotărâre judecătorească nu trebuie să fie contrazisă de o alta, aceasta în

scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are

legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a

mai fi contrazis.

Raportându-se la

pricina de față, instanța de apel a constatat că Sentința civilă nr. 5564/2003

a Judecătoriei sector 5 București, irevocabilă, cuprinde modalitatea în care au

fost dezlegate aspectele litigioase în raporturile dintre aceleași părți,

statuându-se în sensul nevalabilității titlului statului, în ceea ce privește

trecerea în proprietatea statului a imobilului ce face obiectul revendicării în

prezenta cauză, în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Prin urmare, câtă vreme

în litigiul anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și

irevocabilă, opozabilă deopotrivă părților din prezenta cauză, nevalabilitatea

titlului statului asupra apartamentului revendicat a făcut deja obiect al

analizei, intrate în puterea lucrului judecat, dreptul astfel consfințit, nu

mai poate fi repus în discuție, astfel cum dispune și art. 1202 C. civ. (în

același sens se citează și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în Cauza Amurăriței c. României prin hotărârea din 23 septembrie 2008).

Pe de altă parte,

instanța de apel a invocat jurisprudența C.E.D.O. din care s-a reținut:

"constatarea că terenurile proprietatea reclamanților au fost preluate de

stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei

hotărâri judecătorești irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente,

echivalează cu existența unei valori patrimoniale, și este determinantă pentru

recunoașterea indirectă a dreptului de proprietate al reclamanților deposedați

abuziv" - Cauza Czaran și Grofcsik contra României și Cauza Gingis

împotriva României.

Or, aplicând aceste

considerații la speța de față, concluzia anterior stabilită în favoarea

reclamanților în sensul recunoașterii nevalabilității titlului statului asupra

imobilului preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, recunoaștere opozabilă pe

deplin pârâților, s-a apreciat ca lipsită de interes formularea în cadrul

prezentei acțiuni a unui capăt de cerere distinct cu același obiect.

În ceea ce privește

critica formulată de acest apelant pârât vizând inadmisibilitatea acțiunii în

revendicare promovată de reclamanți, s-a reținut astfel:

Potrivit

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Verificând din

această perspectiva limitele învestirii cu rejudecarea apelurilor formulate în

cauză de către apelanții pârâți, instanța de apel a constatat că prin Decizia

civilă nr. 404 din 27 ianuarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, s-a statuat: "chestiunea admisibilității acțiunii în

revendicare, astfel cum a fost dezlegată de instanțele anterioare rămâne

câștigată cauzei. De altminteri, criticile recurentului sub acest aspect au

vizat nu greșita rezolvare a problemei admisibilității acțiunii, ci faptul că

nu ar fi dedus analizei în apel o asemenea împrejurare, astfel încât instanța

ar fi depășit limitele învestirii, susținerea recurentului fiind însă apreciată

că nefondată, în condițiile în care critica s-a regăsit în apelul celeilalte

părți."

Așa fiind, în raport

de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme, prin decizia

sus-menționată s-a rezolvat problema de drept referitoare la admisibilitatea

acțiunii în revendicare promovată de reclamanți, argumentele instanțelor

anterioare fiind apreciate ca fiind legale și însușite implicit de Înalta

Curte, dezlegarea dată acestei probleme de drept, este obligatorie.

Această interpretare

se impune a fi întocmai respectată în cauză, nefiind posibilă, în rejudecare,

reexaminarea problemelor de drept soluționate irevocabil, prin decizia de

casare dată de instanța de recurs.

Prin urmare, instanța

de apel a înlăturat această critică în rejudecare.

În ceea ce privește

motivele de apel referitoare la modul de soluționare a fondului cauzei,

invocate de către ambii apelanți pârâți.

De asemenea, în

aplicarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a

procedat cu prioritate, în analiza acestor critici, la stabilirea situației de

fapt sub aspectul calității părților de deținătoare ale unui bun în sensul

Convenției Europene a Drepturilor Omului, cu referire și la judecățile

anterioare ale părților urmând a analiza, conform îndrumărilor și statuarilor

din recurs, în favoarea cărei părți este incident art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenție.

Sub acest aspect, s-a

reținut că potrivit jurisprudenței Curții Europene, noțiunea de

"bunuri" poate desemna atât "bunuri actuale", cât și

"valori patrimoniale", inclusiv, în anumite situații bine definite,

creanțe al căror titular demonstrează că au un temei suficient în legislația

națională și în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o

"speranță legitimă" de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului consideră totodată că o constatare a nelegalității

naționalizării bunului, are drept efect recunoașterea, indirect și cu efect

retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestui bun,

concluzionând că în raport de aceste elemente și ținând seama de jurisprudența

recentă, se poate conchide că în speță problema existenței unui bun nu dă loc

la controverse (- Cauzele Filipescu și Florescu contra României ).

Pe de altă parte, în cauzele

Dobrescu împotriva României (Hotărârea din 07 octombrie 2008) și Gingis

împotriva României (Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al

României, partea I, nr. 458 din 2 iulie 2009), Curtea Europeană, pornind de la

observația că instanțele interne au stabilit caracterul ilegal al

naționalizării, chiar dacă această împrejurare a fost reținută în considerente,

iar nu în dispozitiv, a statuat ca reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1.

În cauză, așa cum s-a

reținut anterior, între aceleași părți s-a purtat anterior litigiul soluționat

prin Sentința civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a Judecătoriei sector 5

București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1602/2006 a Curții de Apel

București și care a avut ca obiect constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr. 41165 din 13 decembrie 1996, încheiat de pârâți cu SC C.

SA.

Prin această

hotărâre judecătorească, s-a reținut pe de o parte, nevalabilitatea preluării

de către stat a bunului ce a făcut obiectul vânzării către apelanții pârâți,

iar pe de altă parte că aceștia din urmă, în calitate de cumpărători, au fost

de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având ca

obiect apartamentul revendicat, întrucât la momentul dobândirii bunului au avut

convingerea că au contractat cu adevăratul proprietar - statul care dobândise

bunul prin naționalizarea făcută în baza Decretului nr. 92/1950, reclamanții

nefăcând dovada că autoarea lor i-ar fi înștiințat pe pârâți înainte de

încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu privire la intenția de a

revendica imobilul și că cererea de revendicare a fost formulată doar la data

de 19 ianuarie 1999, aceste constatări nefiind înlăturate de instanțele de

control judiciar.

În același sens, prin

Decizia civilă nr. 1602/2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

s-a reținut că buna credință a pârâților, a fost corect apreciată în cauză, în

raport de cuprinsul cererii din 11 iulie 1996, prin care fostul proprietar a

solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri, ceea ce a format convingerea atât

a vânzătorului, cât și a cumpărătorului că, din moment ce imobilul nu este

solicitat a fi restituit în natură, el poate face obiect al actului de

vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 112/1995.

S-a apreciat de

asemenea, cu putere de lucru judecat, că în aceste condiții, față de opțiunea

exprimată neechivoc de către fostul proprietar de a i se acorda despăgubiri,

situația juridică a imobilului a fost lămurită sub aspectul modalității de

reparație, motiv pentru care s-a apreciat că vânzarea cumpărarea s-a realizat

cu respectarea Dispoziției Primarului General al Mun. București nr. E și

Hotărârii Comisiei Mun. București de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Or, consecința

statuării irevocabile a faptului că la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții cumpărători au fost

de bună credință și a reținerii validității titlului acestora, este aceea a

consolidării titlului acestora (sens în care este și jurisprudența instanței

supreme).

Cu toate acestea,

având în vedere că prin Sentința civilă nr. 5564 din 20 noiembrie 2003 a

Judecătoriei sector 5 București, irevocabilă, s-a reținut că preluarea de către

stat a bunului ce face obiectul revendicării, prin efectul Decretului nr.

92/1950, nu a fost valabilă, are drept efect, conform jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului, anterior citate, recunoașterea indirectă a

existenței dreptului de proprietate al autorului reclamanților, în patrimoniul

acestuia.

Întrucât calitatea de

titular al dreptului de proprietate s-a conservat în persoana fostului titular

și s-a transmis prin succesiune reclamanților, această chestiune fiind

stabilită cu putere de lucru judecat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, instanța de apel a reținut că și aceștia se pot

prevala de un bun în sensul Convenției.

Așadar, în cauză,

ambele părți, dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pornind de la temeiul

de drept a acțiunii ce formează obiectul prezentului dosar, și anume

prevederile art. 480 C. civ., instnața de apel a analizat legalitatea și

temeinicia soluției primei instanțe, prin raportare la criticile formulate, cu

luarea în considerare a regulilor ce guvernează materia revendicării

imobiliare, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și

Justiție în Secții Unite, prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în recurs

în interesul legii.

Curtea de apel a avut

în vedere sub acest aspect, faptul că în conformitate cu art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., că soluțiile se pronunță în interesul legii, iar dezlegarea dată

problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Făcând aplicarea

celor stabilite prin recursul în interesul legii anterior invocat, instanța de

apel a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul

securității raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului

proprietar (intimații reclamanți), cât și în cazul pârâților, cumpărători ai

apartamentului revendicat, ce au dobândit de la stat un bun în baza unei legi

în vigoare și la acest moment, anume, Legea nr. 112/1995.

Pe de altă parte,

Legea nr. 10/2001, referindu-se la relația dintre persoanele îndreptățite la

măsuri reparatorii și terții subdobânditori, le permite acestora din urmă să

păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute (art. 18 lit. c)),

situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială

de reparație, reclamantul în speță nu ar mai putea obține restituirea în

natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.

Or, nu se poate face

abstracție de faptul că adoptarea unei soluții de admitere a acțiunii

reclamanților, câtă vreme bunul imobil revendicat a fost înstrăinat în

condițiile anterior expuse ar avea efectul privării pârâților de un bun, în

sensul Convenției europene a drepturilor omului.

În același timp, față

de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în

cauza Sporrong și Lonnroth contra Suediei, restituirea bunului către reclamanți,

aduce atingere securității raporturilor juridice.

Așa fiind, raportat

la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța

de apel a apreciat că, în aceste condiții, admiterea acțiunii în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, este de natură a aduce atingere dreptului de

proprietate al pârâților și securității raporturilor juridice.

Curtea de apel a mai

avut în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie în interesul legii,

că această soluție ar avea efectul privării pârâților de bunul cumpărat cu bună

credință, ceea ce ar însemna că nu statul va suporta consecințele adoptării

unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

În Decizia în

interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte, având în vedere chiar jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului a arătat că, atunci când statul nu mai

poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească

reclamantului despăgubiri bănești.

Sub acest aspect,

instanța a reținut că, așa cum s-a statuat în litigiul anterior, autoarea

reclamanților a formulat în baza Legii nr. 112/1995, o cerere prin care a

solicitat exclusiv acordarea de despăgubiri pentru imobilul de care a fost

deposedată de stat.

Curtea de apel a

reținut, totodată, că prin Hotărârea nr. 1599 din 01 iulie 1998, Dosar apel nr.

4079/2/2010, autoarei apelanților reclamanți i s-a recunoscut un astfel de

drept de creanță, stabilindu-se în favoarea acesteia un drept la despăgubiri,

inclusiv pentru apartamentul în litigiu, în cuantum total de 229.033.200 ROL.

La dosar a fost

anexată o contestație adresată Primăriei Mun. București, însă, așa cum rezultă

din cuprinsul acesteia, ceea ce se contesta a vizat cuantumul despăgubirilor,

menționându-se că partea urmează a se adresa instanțelor de judecată pentru

revendicarea imobilului (acțiunea în revendicare a fost formulată la data de 19

ianuarie 1999, fiind însă respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia civilă nr. 5388 din 30 septembrie 2004).

În raport de

circumstanțele de fapt anterior redate, s-a apreciat că această convertire nu

poate fi negată, un argument în acest sens, constituindu-l chiar manifestarea

de voință a autoarei reclamanților.

Pe de altă parte,

Curtea apreciază că problema încasării despăgubirilor nu este de natură să

conducă la o altă concluzie, în ceea ce privește convertirea dreptului de

proprietate în drept de creanță.

Încasarea sau

neîncasarea despăgubirilor are relevanță exclusiv sub aspectul întinderii

dreptului de creanță al reclamanților, în sensul că, în ipoteza încasării

efective a despăgubirilor, dreptul de creanță ce reprezintă conținutul noțiunii

de bun a reclamanților, are ca obiect diferența dintre valoarea reală de piață a

imobilului și valoarea reactualizată a despăgubirilor încasate. În cazul în

care despăgubirile acordate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost încasate

efectiv, dreptul de creanță al acestora are ca obiect întreaga valoare de

circulație a imobilului, având în vedere imperativul acordării unei reparații

echitabile.

Neconcordanța între

legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a

drepturilor omului urmează a fi rezolvată potrivit dezlegării date problemei de

drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea

privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în

favoarea reclamanților a dreptului de a obține de la stat despăgubiri pentru

privarea de bun suportată, acesta putându-se adresa direct instanței în scopul

arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a

fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene (inclusiv cele

mai recente, pronunțate la data de 26 ianuarie 2010 în cauzele Loewenton contra

României și Niță contra României).

Cu alte cuvinte, în

contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la

coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor

persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern -

care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat

și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr. 1 al Convenției

europene a drepturilor omului, urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate

permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale

naționale.

Neconformitatea cu

prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea

normelor de drept intern ce au instituit un criteriu legal de preferință în

favoarea persoanelor care au cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul

Legii nr. 112/1995.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs formulate, recurenții reiterează regimul juridic al acțiunii în

revendicare, arătând că în cauză premisa este una dificilă în care atât

reclamanții cât și pârâții sunt în poziția de a deține câte un titlu de

proprietate, astfel că soluția cea mai rațională pe care instanța de apel era

ținută să o aplice era aceea de a se compara titlurile autorilor ficăreia

dintre părțile în litigiu, această soluție fiind aplicarea principiului clasic

"nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipso habet".

Acțiunea în

revendicare prin comparare de titluri este o acțiune admisibilă, acțiune care

instanța de apel nu o lămurește, raportându-se numai la acțiunea întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Chiar plecând de la

cele stabilite prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în recurs in interesul

legii, recurenții consideră că apelul intimaților-pârâți este nefondat.

Astfel, instanța de

apel a pronunțat decizia doar în considerarea celor susținute de

apelanții-pârâți, apreciind că admiterea acțiunii în revendicare este de natură

a aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților și securității

raporturilor juridice.

Or, mai arată,

recurenții, finalitatea acțiunii lor este aceea de a se demonstra care dintre

cele două titluri de proprietate aflate în dispută este mai bine caracterizat.

Însă, instanța de

apel nu a analizat niciun moment care este de fapt obiectul acestei acțiuni, ci

a analizat pricina numai prin prisma jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, ignorând că soluțiile legale și corecte nu au nevoie de

jurisprudența Curții Europene.

Buna credință,

privită singular (iar nu unită, de exemplu, cu faptul posesiunii utile a unui

imobilul dobândit în baza unui just titlu, în termenul prevăzut de art. 1895 C.

civ., pentru a fi posibilă invocarea uzucapiunii de către cel în favoarea

căruia a curs termenul prescrispției achizitive, numai acesta putând opta

pentru a invoca acesta prescripție) nu ar putea constitui un criteriu de

preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii, cum este revendicarea

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Recurenții mai susțin

că în cauza de față este aplicabilă jurisprudența Curții Europene, respectiv,

Cauza Străin, Cauza Porțeanu și celelalte cauze ulterioare soluționate de

instanța europeană care au pus în discuție situații litigioase similare precum

cea din cauză, anume, vânzarea unei părți a bunului lor, în temeiul Legii nr.

112/1995, act normativ care nu permitea decât înstrăinarea bunurilor dobândite

legal, situație care îi împiedică pe proprietari să beneficieze de dreptul lor.

În acest context, în

jurisprudența Curții Europene s-a statutat că vânzarea de către stat a unui bun

al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară

confirmării în justiție în mod definitiv al dreptului de proprietate al altuia,

combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, constituie o încălcarea a art. 1

Protocolului nr. 1, iar dreptul intern în in vigoare și în special, Legea nr.

10/2001, nu a oferit nicio posibilitate de despăgubire pentru o asemenea

privare.

Instanța trebuia să

aibă în vedere că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri a fost

promovată tocmai datorită nerespectării raporturilor juridice și a dreptul de

proprietate.

Or, instanța de apel

nu a soluționat în niciun fel specificul speței, trecând cu ușurință și peste

faptul că această acțiune este generată de o gravă atingere a securității

raporturilor juridice.

Intimații pârâți U.V.

și U.M. au formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând respingerea

căii de atac și, în consecință, menținerea deciziei instanței de apel.

În această etapă

procesuală nu au fost administrate alte probe.

Recursul formulat

este nefondat, potrivit celor ce succed.

În ceea ce privește

criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare a imobilului din

București, Piața M.K., precum și legea aplicabilă acestei operațiuni, Înalta

Curte reține că prin decizia recurată au fost aplicate efectele Deciziei nr.

33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite în

recurs în interesul legii.

Astfel, curtea de

apel a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul

juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Român după anul 1945, nu

poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în

revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun, după

data intrării în vigoare a legii speciale.

Raportul între legea

specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii,

anterior menționată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între

aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul

specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea,

astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune

se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

În acest sens,

trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Rezultă, așadar, că,

în măsura în care reclamanții se prevalează de un "bun" în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare

formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă,

însă, obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de

proprietate în patrimoniul reclamanților și, în caz afirmativ, la compararea

titlurilor opuse.

Aceste dispoziții

obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de ambele instanțe de

fond, care au analizat dacă reclamanții dețin un "bun" în sensul

Convenției, ceea ce i-ar îndreptăți la admiterea cererii în revendicare, și în

ce măsură atare soluție de admitere nu ar priva, în același timp, pe pârâții

persoane fizice de bunul lor, aceștia prevalându-se, la rândul lor, de

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, instanțele

realizând compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de

principiul securității raporturilor juridice.

Se observă, în aceste

condiții, că prima instanță a fost cea care fixat cadrul soluționării cererii

în revendicare, în aplicarea deciziei în interesul legii, - raportarea la art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană în soluționarea cererii fiind

convenabilă pentru reclamanți, în timp ce apărările pârâților au vizat în

special buna credință, ca element al principiului securității raporturilor

juridice.

Ca atare, Înalta Curtea

apreciază drept nefondate motivele de recurs vizând nerespectarea regulilor de

soluționare a acțiunii în revendicare, hotărârea recurată fiind dată cu legala

aplicarea a celor dezlegate prin recursul în interesul legii, având în vedere

și dispozițiile art. 329 C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al

acestei decizii, prin prisma temeiului de drept invocat prin cererea de chemare

în judecată, cât timp instanța de apel a respectat cadrul procesual stabilit

prin hotărârea primei instanțe, necontestat în apel, cadru care relevă o

aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți.

Aprecierea existenței

unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în

conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui

"bun actual", cât și a unei "speranțe legitime" de

valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul

Cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în

practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de

"bun".

Astfel, în practica

anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă

aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989 (cum este și

situația recurenților, dacă se are în vedere Decizia civilă nr. 1602/2006 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă), reprezenta o privare

nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului

de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți

care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei

despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la

respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauza Străin,

parag. 39; Cauza Porțeanu, parag. 35; Cauza Andreescu Murăreț și alții -

Hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20).

S-a apreciat că

reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către

chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un

"interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu

aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a

existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr.

112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în

Cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, parag. 33).

Dacă s-ar fi menținut

această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze în speță că

recunoașterea, în cauza de față, a caracterului necontestat abuziv al preluării

imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 92/1950, constatat

neconstituțional de către prima instanță) nu este suficientă pentru existența

unui interes patrimonial la restituirea bunului, trebuind a fi analizat dacă

interes respecta condițiile necesare pentru a fi considerat o "valoare

patrimonială" ce intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție, mai exact dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază

suficientă în dreptul intern (parag. 82 - 87 din cauza Păduraru).

În mod constant,

Curtea europeană considera că acest "interes patrimonial" avea o bază

suficientă în dreptul intern, deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod

expres de stat (până la abrogarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

abrogare operată prin Legea nr. 1/2009), și, pe de altă parte, era confirmat de

o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Însă, în Cauza

Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778/22.11.2010), se arată că un "bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres prin dispozitivul hotărârii în sensul restituirii bunului (parag. 140 și

143).

Curtea a apreciat

însă că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de

către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de

legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, s-a

constatat că "nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a

recunoscut reclamantelor în mod definitiv un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deși toate constată că

naționaliza