ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 275/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1740 din 17

decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul

nr. 38321/3/2007, au fost respinse ca neîntemeiate acțiunea principală și

acțiunea conexă formulate de W.M. și M.W. împotriva pârâtei reclamante S.N. și

în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul

General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC A. SA, a fost

respinsă ca rămasă fără obiect cererea reconvențională formulată de pârâta

reclamantă împotriva reclamanților, au fost respinse cererile de chemare în

garanție formulate de pârâta reclamantă S.N. împotriva Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General și

de Municipiul București prin Primarul General împotriva Ministerului Finanțelor

Publice, ca rămase fără obiect, a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a SC A. SA pe cererea de chemare în garanție formulată de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost respinsă ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, s-a luat act

că pârâta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în

acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 16 mai 2007

sub nr. 5582/300/2007, reclamanții W.M. și M.W. au chemat în judecată pe pârâta

S.N., solicitând ca în urma comparării titlului de proprietate al autorului lor

cu cel al pârâtei, să fie obligată aceasta să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie apartamentul situat la parterul imobilului din

București, str. Barbu Văcărescu, compus din 2 camere, pivniță, în exclusivitate

și hol, bucătărie, cămară, oficiu, vestibul și baie în cotă indiviză, astfel

cum sunt identificate prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997.

Cererea reclamanților

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., Legea nr. 112/1995 și Legea

nr. 10/2001.

Pe cale de cerere

reconvențională pârâta a solicitat ca, în ipoteza admiterii acțiunii

principale, să se dispună obligarea reclamanților la plata contravalorii

cheltuielilor necesare și utile efectuate de aceasta pentru apartament,

cheltuieli estimate provizoriu la suma 50.000 euro, precum și obligarea

reclamanților să îi respecte dreptul de retenție asupra apartamentului până la

achitarea integrală a acestor cheltuieli.

În motivarea cererii

reconvenționale, pârâta reclamantă a arătat că la data cumpărării apartamentul

se afla într-o stare avansată de degradare, necesitând lucrări de conservare și

renovare completă.

Prin cererea de

chemare în garanție formulată la 20 iunie 2007, pârâta a chemat în garanție

Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând ca, în situația admiterii cererii principale să

se dispună obligarea chematului în garanție în principal la plata valorii de

piață a apartamentului și în subsidiar la restituirea integrală a prețului

actualizat plătit conform contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997,

la plata sporului de valoare adus imobilului prin cheltuielile necesare și

utile.

Prin întâmpinarea la

cererea de chemare în garanție, formulată la data de 03 septembrie 2007, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, arătând că, pe de o parte, nu sunt întrunite cerințele art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul pârâtei nu a fost

desființat, iar pe de altă parte, în cauză trebuie atrasă răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune, în condițiile art. 1337 și urm. C. civ.

Prin întâmpinarea la

cererea de chemare în garanție, formulată la data de 26 septembrie 2007, Municipiul

București prin Primarul General a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive

în raport de art. 1 pct. 5 teza I din O.U.G. nr. 184/2002 din care reiese că obligația

de restituire a prețului trebuie stabilită numai în raport de Ministerul

Finanțelor Publice, în calitate de titular al fondului extrabugetar în care s-a

vărsat suma încasată cu titlu de preț, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Pentru aceste motive,

Municipiul București, prin Primar General a formulat totodată cerere de chemare

în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr.

7156 din 26 septembrie 2007, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă,

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, în raport de valoarea obiectului cauzei și de dispozițiile art. 2 alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, cauza a fost înregistrată sub nr. 38321/3 din 03

noiembrie 2007.

La data de 18

ianuarie 2008 reclamanții au depus o cerere completatoare prin care au

solicitat constatarea nulității absolute a contractului de partaj autentificat din

29 martie 1999, cerere pe care Tribunalul a apreciat-o ca fiind tardiv formulată,

în raport de dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 14453/3

din 15 aprilie 2008, reclamanții W.M. și M.W. au chemat în judecată pe pârâta S.N.,

solicitând obligarea acesteia să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie apartamentul situat la parterul imobilului din București, str. Barbu

Văcărescu, compus din 2 camere, în exclusivitate și hol, bucătărie, cămară,

oficiu, vestibul, baie și pivniță în cotă indiviză, astfel cum sunt

identificate prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1997.

Motivele invocate și

înscrisurile depuse în susținerea cererii sunt identice cu cele invocate în

cererea ce formează obiectul Dosarului nr. 38321/3 din 03 noiembrie 2007 al

Tribunalului București, secția a V a civilă.

Prin întâmpinarea

formulată la 15 septembrie 2008, pârâta a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., iar pe

fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru aceleași motive

invocate și în întâmpinarea depusă în Dosarul nr. 38321/3 al Tribunalului

București, secția a V a civilă.

Prin cererea

reconvențională formulată la aceeași dată, pârâta a solicitat ca, în ipoteza

admiterii acțiunii principale, să se dispună obligarea reclamanților la plata

contravalorii cheltuielilor necesare și utile realizate de către pârâtă la

apartament, estimate provizoriu la 30.000 euro, precum și obligarea

reclamanților să îi respecte drept de retenție asupra apartamentului până la

achitarea integrală a acestora.

În motivarea cererii

reconvenționale, pârâta reclamantă a arătat că la data cumpărării apartamentul

se afla într-o stare avansată de degradare, necesitând lucrări de refacere,

îmbunătățire și consolidare, ce au fost efectuate atât de pârâtă reclamantă cât

și de autoarea sa S.Ș.

Prin cererea

formulată la 19 septembrie 2008, pârâta a chemat în garanție Municipiul

București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând ca, în situația admiterii cererii principale să se dispună

obligarea chemaților în garanție, în principal, la plata valorii de piață a

apartamentului și, în subsidiar, la restituirea integrală a prețului actualizat

plătit conform contractului de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1997.

Prin întâmpinarea la

cererea de chemare în garanție, formulată la data de 12 noiembrie 2008, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, arătând că pe de o parte nu sunt întrunite cerințele art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul pârâtei nu a fost

desființat, iar pe de altă parte în cauză trebuie atrasă răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune, conform art. 1337 și urm. C. civ.

La rândul său, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat cererea de chemare în

garanție a SC A. SA, pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această

societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1997.

Prin întâmpinarea la

cererea de chemare în garanție, formulată la data de 22 ianuarie 2009, SC A. SA

a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de dispozițiile

art. 1336 și următoarele C. civ. și art. 50 din Legea nr. 10/2001, care

instituie o formă particulară a răspunderii pentru evicțiune în sarcina

Ministerului Finanțelor Publice.

A mai arătat că

reținerea comisionului de 1% din prețul vânzării s-a făcut în temeiul

contractului de mandat, reprezentând prețul lucrărilor specifice efectuate de această

societate, neexistând temei pentru restituire.

Prin încheierea din 23

ianuarie 2009, Tribunalului București, secția a IV a civilă, Tribunalul a scos

cauza de pe rol și a înaintat-o Secției a V a Civilă pentru discutarea

excepției de conexitate cu Dosarul nr. 38321/3 din 03 noiembrie 2007.

Prin încheierea din 22

mai 2009, Tribunalului București, secția a V a civilă, a admis excepția de

conexitate și a dispus conexarea Dosarului nr. 14453/3 din 15 aprilie 2008 al

Tribunalului București, secția a IV a civilă, la Dosarul său nr. 38321/3 din 03

noiembrie 2007.

Prin încheierea din

22 ianuarie 2010 Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive

a SC A. SA și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe cererile de chemare în garanție.

Cercetând cauza pe

fond, prima instanță a reținut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din

18 ianuarie 1925, E.P. a dobândit imobilul situat în București, Calea Lacul

Teiului, compus din teren în suprafață de 260 m.p. (filele 9-11 Dosar nr. 5582/300/2007).

Pe acest teren,

cumpărătorul a edificat un corp de clădire la care a mai construit un adaos

format din subsol, parter și etaj în baza autorizației de autorizației de

construire din 19 iulie 1943 (fila 166 Dosar nr. 10530/300/2007).

Din extrasul din

listele anexe ale Decretului nr. 92/1950, rezultă că au fost naționalizate de

la E.P. 2 apartamente în str. Barbu Văcărescu (fila 167 Dosar nr. 10530/300/2007),

mențiune înscrisă la poziția 6329.

Din adresa nr. 16436

din 28 iulie 1945 emis P.M.B. - Direcțiunea Planului și Sistematizării (fila

169 Dosar nr. 10530/300/2007) și certificatul de nomenclatură urbană din 16

ianuarie 2008 (fila 8 dosar primă instanță) rezultă că strada care poartă

denumirea Barbu Văcărescu a purtat în trecut denumirea Drumul Lacul Teiului.

În baza Legii nr. 112/1995,

apartamentul situat la parterul imobilului a fost vândut în parte chiriașei S.N.

prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997, aceasta dobândind 2

camere și pivniță, în exclusivitate și hol, bucătărie, cămară, oficiu, vestibul

și baie în cotă indiviză compus din 2 camere, pivniță, în exclusivitate și hol,

bucătărie, cămară, oficiu, vestibul și baie în cotă indiviză și, în parte,

chiriașei S.Ș. prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1997 aceasta

dobândind 2 camere, în exclusivitate și hol, bucătărie, cămară, oficiu,

vestibul, baie și pivniță în cotă indiviză.

Ulterior, între

cumpărătoarele S.N. și S.Ș. proprietare ale spațiilor descrise mai sus și

terții M.N. și M.C. proprietari ai celorlalte spații din imobil, conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 încheiat tot în baza Legii nr. 112/1995,

conform adresei nr. 3782 din 19 februarie 2007 a intervenit actul de partaj

voluntar autentificat din 29 martie 1999 de B.N.P. - M.G.O. și A.A.J., prin

care cumpărătoarelor S.N. și S.Ș. le-au revenit subsolul și parterul imobilului

cu excepția unei camere în suprafață de 10,43 mp de la parter care a fost

destinată realizării casei scărilor și intrării separate a soților M., pentru

apartamentul de la etaj.

Cumpărătoarele au

efectuat o serie de lucrări de recompartimentare și de modificare a

configurației și funcționalității unor încăperi, descrise pe larg în

completarea la raportul de expertiză din 14 iunie 2010, în urma cărora

apartamentul de la parterul imobilului a dobândit o altă configurație,

evidențiată în schița anexă a raportului întocmit la 17 martie 2010.

Față de această

situație de fapt, prima instanță a constatat că asupra apartamentului situat la

parterul imobilului din str. Barbu Văcărescu, se invocă un drept de proprietate

atât de către reclamanți, în calitate de moștenitori ai fostului proprietar

(dovedită cu certificatul de moștenitor din 21 septembrie 1978 și certificatul

de moștenitor din 16 iunie 2006), dar și de către pârâtă în calitate de chiriaș

cumpărător de la stat în baza Legii nr. 112/1995. S-a arătat că soluționarea

acestei acțiuni în revendicare presupune o comparare nu a posesiei părților,

cum s-a invocat de către pârâtă, ci o comparare a titlurilor de proprietate

exhibate de părți, după regulile specifice în materie de revendicare, astfel

cum au fost amendate prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Astfel, deși a arătat

că titlul înfățișat de către reclamanți este preferabil din perspectiva

faptului că provine de la proprietarul originar și este mai vechi, spre

deosebire de cel al pârâtei care provine de la stat, ce a preluat bunul de la

fostul proprietar fără titlu, în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind dobândit

în temeiul Legii nr. 112/1995, totuși, se impune a se da câștig de cauză

pârâtei, pe baza celorlalte criterii ce trebuie avute în vedere în soluționarea

acțiunii în revendicare, criterii ce au fost enunțate în Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, din punct de

vedere al incidenței în cauză a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că acest act

normativ special a consacrat soluția acordării de reparații prin echivalent

foștilor proprietari ori succesorilor lor în drepturi atunci când, similar

cazului dedus judecății, bunul solicitat de ei a fost înstrăinat fostului

chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995 pe baza unui contract de

vânzare-cumpărare fie necontestat, fie păstrat ca valabil în urma contestării

sale în justiție, pe calea acțiunilor prevăzute de art. 45 din lege.

Tribunalul a mai

reținut că deși Legea nr. 10/2001 nu a instituit criterii de preferință în

favoarea chiriașului cumpărător, prin neformularea sau respingerea unei acțiuni

în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995, se conferă actualitate dreptului de proprietate al

chiriașului cumpărător, fapt ce impune necesitatea ocrotirii acestui drept.

În schimb, s-a arătat

că actualitatea dreptului reclamanților nu a fost dovedită, întrucât până la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre stat și pârâta și,

respectiv mama sa, reclamanții nu formulaseră nicio acțiune în revendicare și

nici cerere de restituire în natură în baza Legii nr. 112/1995, după cum nu

există nicio dovadă a contestării în vreun fel a titlului statului.

Totodată, s-a

constatat că la data încheierii contractului nu exista pe rolul instanțelor

niciun litigiu referitor la acest imobil, iar societatea ce a intermediat

vânzarea nu fusese notificată să nu vândă.

Pe baza acestor

elemente, tribunalul a apreciat că reclamanții nu justifică un bun în sensul art.

1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nedovedind actualitatea dreptului lor și nici speranța

legitimă de a redobândi un bun asupra căruia dreptul de proprietate nu a mai

fost exercitat și nici măcar afirmat de către reclamanți de la data preluării

de către stat, cu consecința necontestării titlului statului și consolidării

unei aparențe de drept în favoarea statului, cu efecte creatoare de drept.

Dreptul pârâtei a

fost dobândit în baza Legii nr. 112/1995, actul de dobândire nefiind contestat,

cu consecința consolidării titlului pârâtei și justificării recunoașterii

existenței unui bun actual în patrimoniul acesteia, protejat, de asemenea, în

condițiile art. 1 din același Protocol, măsură de natură să asigure și să dea

eficiență principiul echității și securității raporturilor juridice, prima

instanță recunoscând reclamanților îndreptățirea de a beneficia de măsuri

reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamanții, criticând soluția

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

779/ A din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, apelul reclamanților a fost respins ca

nefondat.

Pentru a decide în

acest sens, instanța de apel, analizând criticile cu care a fost învestită, a

reținut și apreciat următoarele:

Cea dintâi critică a

apelului principal, privitoare la cele reținute de tribunal în sensul că

autorul reclamanților nu făcea parte din categoriile profesionale exceptate de

la aplicarea Decretului nr. 92/1950, întrucât a deținut anterior, timp de 25

ani, calitatea de conducător de manufactură, a fost apreciată de instanța de

apel ca fiind lipsită de interes, dar și neîntemeiată.

Lipsa de interes în

susținerea unei asemenea critici rezultă din aceea că și dacă s-ar reține lipsa

titlului statului, acest motiv de apel nu ar avea aptitudinea de a schimba

elementele de fond ale cauzei, avute în vedere de judecătorul fondului în

pronunțarea hotărârii apelate. În acest sens, s-a observat că prima instanță, în

analiza cauzei, a pornit chiar de la constatarea că titlul statului de preluare

a imobilului în litigiu în temeiul Decretului nr. 92/1950, nu este unul valabil

întrucât el contravenea dispozițiilor art. 8 și 10 din Constituția României din

anul 1948, art. 480 - 481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, evaluare care conduce la o concluzie echivalentă în

situația constatării neîncadrării autorului reclamanților în prevederile

Decretului nr. 92/1950.

S-a apreciat că lipsa

de interes a criticii este dată și de împrejurarea că soluția adoptată în cauză

a fost impusă de o serie de alte criterii de comparație utilizate de

judecătorul fondului, respectiv cele trasate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, astfel cum rezultă

din considerentele hotărârii atacate.

Instanța de apel a

constatat și caracterul neîntemeiat al acestui motiv de apel, întrucât un

conducător de manufactură nu poate fi asimilat unui simplu salariat, după cum

susțin apelanții, înscriindu-se mai degrabă în rândul excepțiilor de la

aplicarea Decretului nr. 92/1950, după cum în mod just s-a arătat de către

prima instanță.

Cea de-a doua critică

a apelului, privitoare la greșita apreciere făcută de prima instanță, în sensul

că dreptul a cărui protecție s-a urmărit de către reclamanți prin acțiunea lor,

nu este unul actual a fost, de asemenea, înlăturată ca nefondată.

Instanța de apel a

constatat că această apreciere a tribunalului s-a realizat în contextul

analizei comparative a titlurilor de proprietate deținute de ambele părți

asupra imobilului revendicat, atât în raport de regulile consacrate în materia

revendicării, cât și în raport de amendamentele aduse acestora prin Decizia nr.

33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui

recurs în interesul legii, respectiv în partea de verificare a conformității

Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a măsurii în

care, prin admiterea acțiunii în revendicare, s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor

juridice.

Efectuând această

analiză, în aplicarea îndrumărilor cu caracter obligatoriu conținute de Decizia

civilă nr. 33/2008, prima instanță a trebuit să se raporteze și la

jurisprudența C.E.D.O, în funcție de care, în mod corect a apreciat că

reclamanții nu se află în situația de a reclama prin cererea lor protecția unui

„bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât nu dețin în patrimoniul lor acest „bun”, nedovedind actualitatea

dreptului lor de proprietate, pe care nu l-au mai exercitat o perioadă

considerabilă de timp care s-a scurs de la data preluării abuzive realizate de

stat, a cărui protecție și recunoaștere nu au cerut-o până la momentul

înstrăinării imobilului către chiriași pe calea unei acțiuni în revendicare ori

a unei cereri de restituire formulate în temeiul Legii nr. 112/1995,

necontestând în niciun fel titlul statului ori validitatea înstrăinărilor

realizate de către stat.

Instanța de apel a

apreciat că aceste statuări ale primei instanțe sunt în total acord cu

jurisprudența C.E.D.O. conturată în legătură cu aplicarea art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la C.E.D.O. și a constatat, la rândul său, că instanța

europeană a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din

protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se

referă la „bunurile” sale. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și „valori patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova

împotriva Republicii Cehe). Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei

persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (pct.

140, Cauza Atanasiu ș.a. contra României).

Aplicând aceste

principii ce decurg din jurisprudența C.E.D.O. la cauza dedusă judecății,

curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a reținut că

reclamanții nu dețin nicio astfel de hotărâre ori vreo recunoaștere de această

natură și forță a dreptului lor de proprietate asupra imobilului revendicat,

întrucât nu au întreprins nicio măsură în temeiul legilor cu caracter reparator

adoptate de Statul român ulterior lui decembrie 1989, nici ei și nici autoarea

lor, necontestând drepturile și titlul statului asupra imobilului litigios ori

titlul sau drepturile ulterior transferate de acesta chiriașilor cumpărători.

Spre deosebire de

reclamanți însă, s-a observat că intimata pârâtă deține un bun dobândit în

temeiul Legii nr. 112/1995, în temeiul unui contract încheiat în condițiile

inexistenței oricărei manifestări de voință a fostului proprietar de

redobândire a proprietății, contract care s-a consolidat în virtutea legii,

prin necontestarea și neanularea lui pe calea acțiunii reglementate de art. 45

din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că pârâta deține în patrimoniul său

un „bun actual”, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., care se impune a fi protejat.

Făcând aplicarea

principiilor ce decurg din jurisprudența C.E.D.O. și a îndrumărilor obligatorii

cuprinse în decizia nr. 33/2008, instanța de apel a apreciat că tribunalul în

mod corect a constatat că în concursul dintre cele două părți, respectiv dintre

drepturile și titlurile pe care fiecare dintre acestea le prezintă în legătură

cu bunul litigios și prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei, prin

admiterea acțiunii în revendicare s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate (cel al intimatei pârâte), de asemenea ocrotit, dar și securității

juridice; ca atare, valorificarea drepturilor reclamanților urmează a se

realiza prin acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

De asemenea, s-a

constatat că deși apelanții au susținut că autoarea lor, numita R.L., ar fi

formulat o cerere de restituire a imobilului litigios în temeiul Legii nr. 112/1995,

la 26 iulie 1996, aceștia nu au făcut niciun fel de dovezi în acest sens.

Mai mult, instanța de

apel a apreciat că și în prezența unor astfel de dovezi, situația juridică din

proces a reclamanților apelanți nu ar fi fost cu nimic schimbată față de cea

avută în vedere la momentul pronunțării hotărârii de primă instanță, întrucât

printr-o astfel de dovadă nu s-ar putea recunoaște că aceștia s-ar situa în

cazul unei persoane căreia, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut calitatea de proprietar și în favoarea cărora s-a dispus

expres, prin dispozitivul hotărârii, restituirea bunului; numai în acest fel ar

fi fost răsturnată concluzia corectă a primei instanțe în sensul că reclamanții

nu au un drept actual asupra imobilului revendicat și, ca atare, nici un „bun”

în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Și cea de-a treia

critică a apelului, privitoare la înlăturarea nemotivată de la aplicare a art. 7

din Legea nr. 1/2009 de către prima instanță, s-a apreciat a fi neîntemeiată.

În dezvoltarea

acestui motiv de apel, apelanții reclamanți au arătat, în esență, că în mod

nelegal soluția primei instanțe de respingere a acțiunii principale a fost

urmată și de respingerea cererii de chemare în garanție (deci, a cererii de

obligare a statului la plata despăgubirilor pentru imobilul ce a aparținut

autorilor lor, în cuantumul determinat prin expertiza administrată la fond).

Din acest punct de

vedere, instanța de apel a reținut că prin cererea modificatoare depusă în

dosarul de fond la termenul de judecată din 21 mai 2010, așadar, după

încuviințarea și administrarea probelor în cauză, recurenții au arătat

instanței prin apărătorul lor că, întrucât nu mai doresc să solicite restituirea

în natură a imobilului, înțeleg să solicite contravaloarea lui. Curtea de apel

a constatat că asupra posibilității, din punct de vedere procedural, a

modificării cererii de către reclamanți, în sensul menționat, prima instanță nu

s-a mai pronunțat, deși prin încheierea de ședință, s-a prorogat discutarea

acestui aspect după depunerea cererii în forma prevăzută de art. 112 C. proc.

civ.

Deși o statuare din

partea instanței de judecată asupra acestui act procedural al reclamanților nu

a mai avut loc, concluziile acestora pe fondul cauzei au fost în sensul ultimei

lor solicitări, respectiv de obligare a Statului român la plata sumei de

393.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru imobilul a cărui restituire în

natură nu au mai solicitat-o.

În cuprinsul sentinței,

tribunalul nu a făcut însă nicio referire la aceste împrejurări, soluționând

cauza în raport de conținutul inițial al cererii reclamanților, prin care

aceștia au înțeles să revendice imobilul din București, str. Barbu Văcărescu,

sector 2 și deci, să obțină restituirea lui în natură.

La rândul lor, nici

apelanții reclamanți nu au formulat niciun fel de critici privitoare la aspectele

de ordin procedural anterior menționate, ci au susținut doar nelegalitatea și

netemeinicia soluției de respingere de prima instanță a cererii de chemare în

garanție privind obligarea Statului român la plata în favoarea lor a

despăgubirii pentru imobil în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză.

Față de cele deja

arătate, instanța de apel a constatat că nu poate fi validată nici această

critică a apelanților.

În primul rând,

condițiile procedurale în care a intervenit așa-zisa „precizare” a cererii

reclamanților în fața primei instanțe, în raport de conținutul art. 132 C.

proc. civ. au fost apreciate ca discutabile de instanța de apel, întrucât

cererea în cauză nu a fost formulată la prima zi de înfățișare, ci la finalul

procesului, după încuviințarea și administrarea probatoriului, situație care nu

se încadrează în ipotezele enumerate de alin. (2) din același articol, când

cererea nu se socotește modificată, ipoteză în care nici nu se cer a fi

îndeplinite rigorile procedurale prevăzute la alin. (1) din articol.

Pe de altă parte, concluziile

pe fond ale intimatei pârâte asupra acestei cereri, relevă opoziția acesteia cu

privire la admiterea cererii.

Curtea de apel a

constatat, în același timp, că apelul reclamanților nu conține niciun fel de

critici la adresa modalității în care prima instanță a „lăsat nerezolvată”

această problemă de ordin procedural a cauzei și nici cu privire la o eventuală

necenzurare (și) a acestei solicitări a reclamanților care să permită instanței

de apel o verificare asupra acestor aspecte.

În acest context, s-a

apreciat că și dacă s-ar ignora toate aceste neajunsuri legate de condițiile

procedurale în care s-a formulat de către reclamanți această cerere

modificatoare, ea rămâne inaptă de a conduce la obținerea soluției urmărite de

apelanții reclamanți, aceea de obligare a Statului român la plata sumei de

358.690 lei cu titlu de despăgubiri pentru imobilul revendicat, imposibil de

restituit în natură, dat fiind faptul că modificarea supusă analizei a vizat

exclusiv petitul cererii inițiale, cerându-se echivalentul bănesc în schimbul

bunului în natură; or, prin cererea introductivă, reclamanții au chemat în

judecată pe pârâta S.N., iar nu (și) Statul Român, astfel cum în mod nereal s-a

pretins în concluziile pe fondul cauzei în fața primei instanțe și chiar prin

cererea de apel. În acest sens, s-a observat că modificarea cererii inițiale nu

s-a dorit a fi realizată și în privința cadrului procesual, eventual prin

atragerea în proces ca pârât a Statului român, fără a se analiza și dacă acest

lucru ar mai fi fost posibil din punct de vedere procedural la momentul

procesual menționat.

În al doilea rând, a

mai constatat curtea de apel, tribunalul a arătat în mod corect argumentele

pentru respingerea cererii principale formulate în cauză, ceea ce atrage și

constatarea caracterului legal și temeinic al soluției date singurelor cereri

de chemare în garanție a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, anume

cele formulate de pârâta S.N. - prin care aceasta a solicitat acordarea

prețului actualizat din contractul de cumpărare a imobilului sau valoarea de

piață a acestuia, în cazul evingerii sale, în temeiul dispozițiilor art. 1337 C.

civ. sau a art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a

constatat însă că prima instanță în mod nelegal prin considerentele hotărârii a

recunoscut îndreptățirea reclamanților la obținerea de măsuri reparatorii prin

echivalent pentru bunul preluat de stat de la autorii lor, dat fiind faptul acest

drept nu poate fi realizat decât cu condiția respectării procedurii anume instituite

în acest sens prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată și modificată,

și Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respectiv, aceștia să fi formulat

notificare în baza Legii nr. 10/2001.

De altfel, nici în

condițiile depunerii notificării în temeiul legii speciale nu ar fi posibilă atingerea

acestei finalități, a mai apreciat curtea de apel, întrucât singura titulară

din cauză a unei cereri de chemare în garanție este intimata pârâtă S.N.; or, în

ipoteza eventualei admiteri a acestei cereri, Statul român nu ar putea fi

obligat la plata de despăgubiri decât în favoarea titularului cererii de

chemare în garanție (adică a pârâtei), iar nu în favoarea reclamanților, pentru

că între aceștia și chematul în garanție nu există niciun fel de raporturi de

ordin procedural, în condițiile în care ei înșiși nu au formulat o cerere de

chemare în garanție a Statului român.

Pentru toate aceste

considerente, curtea de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanți, soluția care a

impus și constatarea lipsei de interes a cererii intimatei pârâte de aderare la

apelul principal, formulată la termenul de judecată în apel din 11 octombrie 2011,

prin care aceasta a solicitat ca, în cazul admiterii cererii principale ca

efect al admiterii apelului principal, să fie admise și cererile sale

reconvențională și de chemare în garanție, cerere de aderare care, în substanța

sa, înglobează atât un apel incident, cât și unul provocat.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamanții au promovat recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În preambulul

motivelor de recurs, recurenții reclamanți aduc argumente în sensul reținerii

unei greșite situații de fapt de instanțele de fond.

Astfel, în esență, se

arată că în mod eronat s-a apreciat că dreptul pe care îl afirmă nu este unul

actual; or, această apreciere este una nelegală întrucât un drept nu este

actual atunci când este afectat de modalități (termen sau condiții), ceea ce în

speță nu se verifică.

De asemenea, s-a

reținut în mod nereal că nu au dovedit că autoarea lor, R.L., a formulat cerere

în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care această cerere se află la

dosar.

Recurenții contestă

și concluzia instanței de apel că nu au procedat corect din punct de vedere

procedural prin formularea cererii modificatoare în baza dispozițiilor art. 132

C. proc. civ., text care prevede în mod expres și fără echivoc că cererea nu se

socotește modificată când reclamantul solicită cere valoarea obiectului pierit.

Or, instanța de apel

le-a reproșat că au formulat această cerere după administrarea probelor, ceea

ce este real, însă, în opinia recurenților, se cer a fi observate două aspecte:

art. 132 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu limitează în timp formularea unei

astfel de cereri precizatoare și, pe de altă parte, reclamanții au procedat la

formularea acestei cereri în momentul în care cele două expertize imobiliare

efectuate în cauză au concluzionat că imobilul revendicat a fost modificat în

așa măsura încât el nu mai există.

Recurenții mai susțin

că instanța de apel în cuprinsul considerentelor folosește expresii foarte vagi

care fac ca întreaga argumentare să fie lipsită de conținut.

Pe de altă parte,

curtea de apel a dat o valoare mai mare unor dispoziții procedurale în detrimentul

unui text de drept material, ajungându-se astfel la situația în care o persoană

îndreptățită este lipsită de dreptul său, din motive de ordin procedural.

Se mai critică

soluția instanței de apel pentru aceea că s-a neglijat caracterul devolutiv al

apelului ceea ce a atras și refuzul instanței de apel de a sancționa greșelile

instanței de fond pentru motivul că apelanții nu au formulat critici împotriva

acestor erori ale tribunalului.

Totodată, recurenții

susțin că instanțele de fond au tratat în mod primitiv cererea de chemare în

garanție.

Or, cererea de

chemare în garanție reprezintă o formă de participare a terților la procesul

civil prin intermediul căreia una dintre părți poate solicita introducerea în

litigiu a acelor persoane față de care funcționează obligația de garanție sau

despăgubire.

În speță, Statul roman

este ținut de răspunderea în caz de evicțiune în baza art. 1337 C. civ.,

răspundere care însă funcționează automat chiar dacă ea nu este menționată în contractul

de vânzare-cumpărare.

În opinia

recurenților, teoretic, ar fi putut pretinde despăgubiri de cel care s-a

îmbogățit cu imobilul ce a aparținut autorilor lor, chiar dacă acest imobil a

fost transformat în mod substanțial, iar acesta s-ar fi putut îndrepta cu o

acțiune în regres împotriva statului care avea obligația de a-l fi despăgubit cu

o sumă identică celei pe care a achitat-o reclamanților.

Or, prin formularea

cererii de chemare în garanție terțul dobândește calitatea de parte, el putând

fi obligat la plata către pârâtul evins a aceleași sume pe care acesta o

datorează reclamantului evingător.

Recurenții mai arată

că, pentru a simplifica lucrurile, practica judecătorească a statuat că în loc

să-l despăgubească pe pârâtul evins, cel obligat în garanție face plata în

locul acestuia direct către reclamantul evingător; acesta sunt motivele pentru

care recurenții consideră că soluția pe care o propun trebuie admisă, întrucât

este perfect legală, practică și dreaptă, nefiind înfrânt niciun text de lege.

Prin întâmpinarea la

motivele de recurs formulată de intimata pârâtă S.N. a invocat excepția

inadmisibilității recursului formulat împotriva sentinței civile nr. 1740 din 17

decembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, față de

dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului

formulat împotriva deciziei instanței de apel pentru neîncadrarea motivelor de

recurs în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., iar pe fond s-a solicitat

respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate.

Excepțiile invocate

sunt neîntemeiate, potrivit celor ce urmează.

Excepția

inadmisibilității recursului nu poate fi primită întrucât, în realitate,

recurenții au declarat calea extraordinară de atac împotriva deciziei civile nr.

779/ A din 01 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, situație în care

dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. nu au fost încălcate; precizarea

cu privire și la recuzarea sentinței civile nr. 1740 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, este una inutilă, întrucât astfel cum rezultă

din lecturarea motivelor de recurs criticile dezvoltate de recurenți prin memoriul

de recurs, acestea privesc doar soluția instanței de apel, nefiind formulate

critici omisso medio; în același timp, prin criticarea deciziei date în apel

(care a confirmat soluția primei instanțe), în mod indirect, mediat, se susțin

critici și împotriva sentinței tribunalului.

Nici excepția

nulității recursului, susținută de intimată prin raportare la prevederile at.

306 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi admisă, având în vedere, pe de o parte,

indicarea de către recurenți a ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., iar pe de altă parte (date fiind dispozițiile alin. (3) din

aceeași normă), recalificarea unora dintre criticile susținute de aceștia în

temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (cele referitoare la neregularitățile de

procedură) ce se va realiza de Înalta Curte în considerentele ce urmează.

Recursul formulat

este însă nefondat, potrivit celor ce succed.

Cauza asupra căreia

prima instanță s-a pronunțat a privit două pricini reunite pe calea admiterii

excepției de conexitate prin încheierea de la termenul din 22 mai 2009,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 38321/3/2007,

termen la care a fost conexat Dosarul nr. 14453/3/2008 al Tribunalului

București, secția a IV-a civilă.

În ce privește cadrul

obiectiv al judecății (cererile deduse spre soluționare prin legala învestire a

primei instanțe), Înalta Curte constată că cererile conexe de chemare în

judecată au avut ca obiect acțiunea în revendicare formulată de recurenții

reclamanți împotriva intimatei pârâte S.N., reclamanta solicitând obligarea

acestei să îi lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în

str. Barbu Văcărescu (fostă Calea Lacul Teiului) sector 2, compus din 2 camere,

dependințe și teren aferent și care a fost dobândit de pârâtă în baza Legii nr.

112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 22 iulie 1997.

Recurenții reclamanți

au mai formulat în cauză două cereri: cererea completatoare de la fila 16 dosar

primă instanță (Tribunalul București, secția a V-a civilă) prin care au

solicitat ca prin aceeași sentință să se dispună constatarea nulității

absolute, pentru fraudă la lege, a contractului de partaj autentificat din 29

martie 1999 încheiat între pârâta S.N. și numiții S.Ș. și M.N. (cerere respinsă

ca tardiv formulată de tribunal prin încheierea din 18 ianuarie 2008) și,

respectiv, cererea (informă) de la fila 154 dosar primă instanță prin care au

arătat că „înțeleg să nu mai solicite imobilul revendicat în natură, ci

contravaloarea lui”; pentru acest motiv, au solicitat ca expertul să

stabilească valoarea imobilului raportat la starea acestuia la momentul

deposedării; cu privire la cea din urmă solicitare, tribunalul a pus în vedere

reclamanților la termenul de judecată din 21 mai 2010 să precizeze în scris

temeiul de drept al cererii precizatoare și s-a prorogat discutarea aspectelor

legate de formularea în termen a acestei cereri, după depunerea sa în forma

prevăzută de art. 112 C. proc. civ.

Întrucât reclamanții

nu s-au conformat celor dispuse de instanță (ci doar au reluat această

solicitare în cuprinsul concluziilor scrise), asupra acestei cereri tribunalul

nu s-a mai pronunțat, astfel cum a constatat instanța de apel, astfel că prima

instanță a analizat cererea de chemare în judecată în forma sa inițială.

Întrucât recurenții

reclamanți invocă prin motivele de recurs critici cu privire la nepronunțarea

asupra cererii de chemare în garanție, se impune precizarea că aceștia nu au

formulat o atare intervenție forțată în cauză.

În consecință,

această critică nu poate privi decât cererea formulată de reclamanți la fila

154 dosar tribunal (cum corect a stabilit instanța de apel), iar nu cererile de

chemare în garanție formulate de celelalte părți ale cauzei.

În aplicarea

dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se impune constatarea că

nepronunțarea instanței asupra unei cereri deduse judecății este susceptibilă

să antreneze o vătămare doar pentru titularul acelei cereri, iar nu pentru alte

părți; ca atare, ea se constituie într-o cauză de nulitate relativă, iar nu de

ordine publică, așa încât nu poate fi invocată decât în condițiile art. 108 alin.

(2) C. proc. civ., deci, numai după cererea părții care are interes să o

invoce.

Or, cereri de chemare

în garanție au formulat: intimata pârâtă care a chemat în garanție Municipiul

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (la 18 iunie 2007 -

fila 74 dosar judecătorie), în baza art. 60 alin. (1) C. proc. civ., solicitând

despăgubiri la nivelul valorii de piață a imobilului pentru cazul admiterii

acțiunii principale; de asemenea, în temeiul art. 60 alin. (2) C. proc. civ.

intervenientul (chemat în garanție de pârâtă) Municipiul București a formulat,

la rândul său, cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

pentru cazul admiterii cererii formulate de pârâtă împotriva sa (fila 148 dosar

judecătorie), solicitând în aplicarea dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, obligarea celui chemat în garanție la plata prețului de piață.

Cum eventuala

nesoluționare a acestora nu era susceptibilă a aduce vreo vătămare

reclamanților, rezultă că aceștia (și reală de ar fi fost această omisiune a

primei instanțe de a le soluționa) nu aveau vocație de a invoca o astfel de

nulitate, astfel cum deja s-a arătat.

În ce privește

posibilitățile de calificare a cererii concepute de reclamanți la fila 154

dosar tribunal, Înalta Curte constată că instanța de apel a epuizat formele de

procedură cărora aceasta se putea circumscrie.

Cererea a fost

formulată după administrarea probei cu expertiză în fața primei instanțe când,

constatând-se concluziile lucrării care conchidea în sensul transformării

imobilului (prin îmbunătățiri și recompartimentări) în așa măsură încât

reclamanții au considerat că apartamentul revendicat de ei „a pierit”, astfel

că, s-au considerat îndreptățiți să formuleze o cerere „precizatoare” în sensul

dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. care permite a se cere

„valoarea obiectului pierdut sau pierit”.

Or, chiar dacă

cererea în discuție formulată de reclamanți ar fi fost susceptibilă de o atare

precizare, astfel cum corect a observat instanța de apel, dat fiind cadrul

procesual preexistent, ea nu putea fi opusă decât pârâtei inițiale a cauzei,

respectiv intimata S.N., iar nu unei alte părți care nu a avut vreun raport

juridic de drept procesual cu reclamanții, anterior formulării acestei cereri

(decurgând fie din cererea de chemare în judecată, fie dintr-o completare a

cadrului procesual pe calea unei cereri întregite sau modificate în condițiile art.

132 alin. (1) C. proc. civ.); în consecință, o astfel de precizare, subsecventă

fiind cererii introductive, era formulată în același cadru procesual sub raport

subiectiv, fixat prin cererile în care reclamanții aveau calitatea de titulari.

Cum aceștia nu au

chemat în judecată Statul român nici inițial (prin oricare dintre cererile

conexe), nici pe calea unei completări sau modificări ulterioare a cererilor

introductive prin care, în condițiile și termenul prevăzut de lege (art. 132 alin.

(1) C. proc. civ.) să completeze cadrul subiectiv al judecății prin chemarea în

proces în calitate de pârât și a Statului român (sau o cerere modificatoare

prin care să substituie pârâta inițială cu Statul), reclamanții nu puteau opune

această pretenție unei alte părți decât pârâta din cauză.

Înalta Curte

constată, în acest context, că deși corectă susținerea recurenților cu privire

la absența unui termen limită în fața primei instanțe în privința cererilor

precizatoare formulate în temeiul art. 132 alin. (2) C. proc. civ., aceasta

este o susținere lipsită de finalitatea preconizată de recurenți, anume,

analizarea pe fond a acesteia în contradictoriu cu Statul român.

Soluționarea acestei

cereri în contradictoriu cu intimata pârâtă S.N. nu poate fi luată în discuție,

întrucât o atare susținere este făcută pentru prima dată prin motivele de

recurs, fiind invocată omisso medio, fără a se mai constata neindicarea unui

temei juridic de drept material care să permită o atare cerere.

În sfârșit, cererea

în discuție era exclus să fie calificată ea însăși drept cerere de chemare în

garanție (deși recurenții o denumesc astfel inclusiv prin motivele de recurs),

în absența îndeplinirii cerințelor de formă prevăzute de art. 60 rap. la art. 112

C. proc. civ., în cuprinsul ei nefiind indicată nicio parte căreia le opuneau

această pretenție, constatare ce a permis concluzia calificării acesteia drept

o precizare a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta

inițială.

Înalta Curte constată

că instanța de apel în mod legal a confirmat sentința apelată și cu privire la

fondul raportului juridic litigios (cererea în revendicarea apartamentului de

la intimata pârâtă S.N. potrivit cererii introductive).

Astfel, la fel ca

prima instanță, și curtea de apel a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001,

ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul

Român după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și

temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe

temeiul dreptului comun, după data intrării în vigoare a legii speciale.

Raportul dintre legea

specială și dreptul comun a fost tranșat prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite în recurs în interesul

legii, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr.

10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul

civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea,

astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune

se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

În acest sens,

trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii

în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice.

Rezultă, așadar, că,

în măsura în care reclamanții se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în

revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui

asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamanților și, în caz

afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aceste dispoziții

obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de ambele instanțe de

fond, care au analizat dacă reclamanții dețin un „bun” în sensul Convenției,

ceea ce i-ar fi îndreptățit la admiterea cererii în revendicare, și în ce

măsură atare soluție de admitere nu ar priva, în același timp, pe pârâta

persoană fizică de bunul său, aceasta prevalându-se, la rându-i, de prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, instanțele realizând

compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de

principiul securității raporturilor juridice.

Se observă, în aceste

condiții, că prima instanță a fost cea care fixat cadrul soluționării cererii

în revendicare, în aplicarea deciziei în interesul legii, cadru pe care

instanța de apel l-a respectat, potrivit celor deja arătate.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun

actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de

proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca prerogativă a dreptului de proprietate.

Se observă, în

jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe

tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun”.

În cauza Atanasiu și

alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr.

778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual” există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparaț