ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7495/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7495/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la 24 octombrie 2007, reclamanta M.I.C. Constanța, a chemat în

judecată pe pârâții STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MUNICIPIUL

BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și pe A.V.C., pentru ca prin sentința civilă ce

se va pronunța să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul

proprietatea reclamantei, situat în București, str. A., sector 1 și nu a ieșit

niciodată din patrimoniul acesteia și pe cale de consecință, comparând

titlurile de proprietate deținute de reclamantă și de pârâtul A.V.C., să fie

obligat acest pârât, să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie acest imobil, pe care pârâtul îl ocupă în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București

prin SC H.N. SA.

Prin sentința civilă

nr. 1917 din 19 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

S-a respins acțiunea în

revendicare privind pe reclamanta M.I.C. Constanta, în contradictoriu cu pârâții

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar

General, A.V.C. și cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul General,

Ministerul Economiei și Finanțelor și SC H.N. SA, ca neîntemeiată și a respins cererea

de chemare în garanție ca rămasă fără obiect, reținându-se următoarele:

Instanța de judecată este

investită cu o acțiune în revendicare imobiliară ce este găsită de către tribunal

ca fiind neîntemeiată.

Acțiunea în revendicare

imobiliară în esența sa presupune compararea titlurilor de proprietate invocate

de către părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului. Instanța este

abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Prin urmare referitor

la primul capăt de cerere prin care se solicită să se constate că statul a preluat

fără titlu imobilul, tribunal a pornit tocmai de la definiția acțiunii în revendicare

care presupune analiza valabilității titlului statului, a apreciat că de fapt primul

capăt de cerere reprezintă de fapt un mijloc de apărare și prin urmare nu este nevoie

să se pronunșe distinct pe acesta.

Imobilul a trecut în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei M.Ș., iar

preluarea imobilului nu a putut fi considerată decât una fără titlu valabil.

În raport de dispozițiile

Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950

și care, în art. Il, prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile

de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale

întregului popor, doar pct. 3 din art. 1 al Decretului nr. 921/1950 (referitor la

naționalizarea hotelurilor, ca mijloace de producție),apare ca fiind constituțional.

În celelalte ipoteze,

respectiv pct. 1, 2, 4 și 5 ale art. 1 din Decret, întrucât imobilul în discuție

avea calitatea de locuință, iar locuințele, chiar închiriate nu sunt mijloace de

producție, naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea constituției atunci

în vigoare, astfel că imobilul s-a preluat fără titlu valabil.

De altfel nici o interpretare

a textului, art. 11 din Constituția vremii nu permitea o altă concluzie; înaintea

acestui text, art. 8 prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară

este recunoscută și garantată de lege; textele ulterioare, inclusiv art. 11, erau

prevederi de excepție care derogau de la principiul garantării proprietății private,

iar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, ceea ce odată mai mult

- duce la concluzia că locuințele la care s-a referit Decretul nr. 92/1950 nu puteau

fi considerate „alte mijloace de producție” și deci nu puteau fi naționalizate.

Decretul nr. 92/1950 arăta

în art. II, că sunt exceptate de la naționalizare imobilele aparținând muncitorilor,

funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor,

Decretul nr. 524/1955, întregește prevederile art. II

din Decretul nr. 92/1950,

și prevede că, imobilele aparținând respectivelor categorii, pentru a fi exceptate

de la naționalizare, trebuie să fi fost ridicate din venituri provenite din muncă.

Decretul nr. 92/1950 este

contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generala

O.N.U. la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea

în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură

cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea

sa.

De asemenea, Decretul

nr. 92/1950 încalcă și disp. art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi

silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind

o dreaptă și prealabilă despăgubire” tocmai prin faptul că obliga cetățenii români

să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate

publică.

Prin urmare, trecerea

imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului 92/1950 nefiind subsumată

cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil

de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul

art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit

de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.

Tribunalul a arătat că

preluarea imobilului este una fără titlu valabil motivate de faptul că preluarea

s-a făcut de la un neproprietar, întrucât la data trecerii imobilului în proprietatea

statului, proprietar era reclamanta și nu persoana menționată în anexa la decretul

de naționalizare.

Așadar, chiar dacă reține

nevalabilitatea titlului statului consideră că acțiunea în revendicare este neîntemeiată,

așa cum a motivat în continuare.

În ceea ce privește acțiunea

în revendicare formulată, instanța a reținut că întrucât atât reclamanta, cât și

pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte

un titlu, iar pârâtul are și posesia bunului în prezent, instanța a trebuit să procedeze

la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior)

deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul

sau altul dintre patrimoniu.

Tribunalul a reținut că

potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001(în prezent art. 45), actele juridice

de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile

dacă au fost încheiate cu bună credință.

În

speța dedusă judecății,

la dată încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate

al pârâtului, acesta a fost de bună credință, în sensul că au avut credință că au

contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, titlul statului nu

era contestat nici în cadrul unei acțiuni judecătorești,reclamanta nu a susținut

că a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 prin care să solicite restituirea

imobilului, astfel că situația juridică a imobilului nu impunea verificări cu privire

la valabilitatea titlului statului.

Dispozițiile art. 45 din

Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității

aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiții:

actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să

fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire

la calitatea de vânzător a transmițătorului.

În speța dedusa judecății,

este evident că actul încheiate (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular

și cu titlu oneros, iar pârâtul a fost de bună credință deoarece nu există nici

o proba contrară, iar în favoarea pârâtului operează prezumția de bună credință,

principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin.

(2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ.

În sfârșit, condiția erorii

comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român)

creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că

situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezentă și diligentă

normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala

valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta nu a promovat

o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001

prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâtului, acțiune

supusă termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât

că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus în mod valabil titlului

de proprietate al reclamantei.

În doctrină și în practica

judiciară a fost exprimată și opinia că în materia acțiunii în revendicare nu are

relevanță juridică buna-credință subdobânditorilor cu titlul particular, aceasta

având relevanță juridică doar în măsura în care subdobânditorii cu titlu particular

ar invoca în favoarea acest uzucapiunea de scurtă durată, iar buna-credință se putea

analiza în litigiul avea ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Tocmai pornind de la considerentele

hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care a făcut

referiri în continuare, a analizat buna-credință a subdobânditorilor și, în raport

de probele administrate cauză a considerat că pârâtul fost de bună-credință la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, așa cum a motivat anterior, astfel

că la data încheie contractului de vânzare-cumpărare exista o eroare comună și invincibilă

privire la calitatea de proprietar a statului, calitate ce îi conferea dreptul de

înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 06 martie 1945 – 22

decembrie 1999.

Așadar, nu există nici

o rațiune pentru a considera că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul în litigiu să fi fost considerat

ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995,

astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

În cazul de față dreptul

pârâtului de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de

Parlament care are aceeași valoare cu drept reclamanților.

Instituirea unor termene

pentru apărarea dreptului de proprietate, ca ocrotirea drepturilor concrete și efective

ale persoanelor care au dobândit de stat imobile naționalizate de la fostele regimuri

comuniste, nu este contra spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca și Pinc contra

Cehiei) care și în caz Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității

raporturile juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul

de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.

Astfel, în cauza Raicu

contra României, CEDO a statuat că persoanele cai și-au dobândit cu bună-credință

bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de suporta ponderea responsabilității

statului care a confiscat în trecut aceste bunuri iar diminuarea vechilor atingeri

nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate.

Curtea a reamintit ca

un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității

și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul

care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură

specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate

crea noi greutăți distorsionate. În acest scop, legislația ar trebui să permită

să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele

care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea

responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Distinct de toate aceste

susțineri, tribunalul constată că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001,

măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul

a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Așadar, în raport de situația

de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este

neîntemeiata întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamanta

prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza

Legii nr. 10/2001 art. 18 lit. c) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor,

atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică,

deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei

îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații

în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul

fusese anterior înstrăinat unui terț.

În opinia Tribunalului,

prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității

circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice

create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie

indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul

de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu

aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, voința

legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în

aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul

cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință

în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile

art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului

de proprietate de care s-au prevalat reclamanții.

Așadar, în speța dedusă

judecății, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un

impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de respingere

a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca Legea

nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, or există un act normativ special potrivit căruia reclamanta

urmează a primi măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin dispozițiile

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri

reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în cazul în care imobilul a

fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică,

deși este recunoscută existența dreptului proprietate, i se închide persoanei îndreptățite

calea obținerii unei reparații natură, imposibil de aplicat din punct de vedere

juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

Având în vedere această

dispoziție legală se asigură respectarea principii stabilității circuitului civil

și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care

au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea

nr. 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare

Așadar în raport de prevederile speciale ale Legii 10/2001, astfel cum am motivat

anterior, acțiunea în revendicare este găsită neîntemeiată fără a considera ca dreptul

de proprietate nu ar fi dovedit în patrimoniul autorului reclamanților și chiar

și în măsura în care contractele de vânzare-cumpărare s-au încheiat cu un neproprietar.

Potrivit art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost 20), sunt supuse restituirii, în condițiile

speciale ale acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate

în deținerea persoanelor juridice menționate în text (regie autonomă, o societate

sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

o organizație cooperatistă, altă persoană juridică ori dacă statul sau o autoritate

publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat

minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților

sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului

a cărui restituire în natură este cerută), la data intrării în vigoare a legii.

Transmiterea notificării

are semnificația unei măsuri de precauție, de prezervare a unui drept - la măsuri

reparatorii prin echivalent conform art. 27 alin. (3) din Legea nr. 20/2001), pentru

situația în care acțiunea în justiție va fi soluționată nefavorabil (și deci, nu

se poate obține restituirea în natură a bunului). Aceasta întrucât, potrivit

art. 21 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea

notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Tribunalul a reținut că

într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri

împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva

României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu și Dașoveanu

împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților

apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire

statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul

material suferit.

Aceste hotărâri și această

practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății,

întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat

statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza

Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a

existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu

cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată

irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare

în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea

titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății,

reclamanta nu a deținut nici o hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară

încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul

Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului în litigiu prin care să se constate existența dreptului

de proprietate al reclamanților asupra acestui apartament sau prin care să fie obligate

persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul

astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești

nu poate fi admisă.

Reclamanta nu a formulat

nici o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului român prin care să constate

nevalabilitatea titlului statului și existența dreptului său de proprietate, astfel

încât formularea unei acțiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării

imobilului de către pârâtă nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de

bun contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Precizează că în lipsa

unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamanta nu deține în viziunea CEDO decât

o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții deține un drept

actual asupra bunului, întrucât a dobândit imobilul după anul 1997, în baza unui

contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi

Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deține

o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual

asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual

asupra bunului în sensul Convenției și anume pârâții.

Având în vedere că instanța

de judecată a procedat la respingerea cererii principale ca are ca obiect revendicare

imobiliara ca neîntemeiată, pârâtul cumpărător obținând astfel câștig de cauză,

cererea de chemare în garanție formulată de către acesta prin care se solicita în

contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București reprezentat de Primarul

General și Ministerul Finanțelor Publice obligarea acestora la plata actualizata

a prețului achitat pentru apartament și la diferența de valoare dintre prețul de

piață a apartamentului și prețul actualizat, este rămasă fără obiect, pârâtul necazând

în pretenții față de reclamant.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel reclamanta M.I. iar prin decizia civilă nr. 5 din 7 ianuarie 2010

a Curții de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie, a admis excepția tardivității apelului reclamantei.

Această decizie a fost

casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2583 din 18

martie 2001 cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe reținându-se

următoarele aspecte:

Citarea sau efectuarea

comunicării actelor de procedură reprezintă o garanție esențială a dreptului la

apărare și a unui proces echitabil, elemente ce se circumscriu dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, implicit, principiilor ce

guvernează procesul civil.

Potrivit dispozițiilor

art. 92 alin. (1) și (3) C. proc. civ., înmânarea actelor de procedură se va face

personal celui citat, iar în cazul clădirilor compuse din mai multe apartamente,

dacă nu este indicată camera sau apartamentul în care locuiește destinatarul, agentul

va înmâna citația persoanei din familie sau cu care acesta locuiește. Art. 92

alin. (4) din același cod prevede că, în cazul în care persoanele arătate nu voiesc

să primească citația sau sunt lipsă, agentul va afișa citația pe ușa locuinței celui

citat, iar dacă nu are indicația apartamentului sau camerei de locuit, pe ușa principală

a clădirii, încheind, de asemenea, proces-verbal despre toate acestea.

În speță, din procesul

verbal de comunicare rezultă că sentința civilă nr. 1917 din 19 decembrie 2008 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă a fost comunicată reclamantei M.I.C.

Constanța la data de 06 martie 2009, pe dovada de comunicare a hotărârii fiind făcută

mențiune a că hotărârea a fost afișată pe ușa principală a clădirii, întrucât nici

o persoana de la pct. 1 nu a fost găsită.

Având în vedere că domiciliul

ales de reclamantă pentru comunicarea actelor de procedură este o clădire cu mai

multe apartamente situată în București str. I.H. sector 2, procedura de comunicare

a hotărârii prin afișare pe ușa principală a clădirii încalcă prevederile art. 100

alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Simpla mențiune făcută

în procesul verbal de îndeplinire a comunicării că hotărârea a fost afișată pe ușa

clădirii, fără a se arăta și apartamentul, face ca, în cazul clădirilor împărțite

pe apartamente, procedura de comunicare să fie nulă.

De altfel, neregularitatea

actului de comunicare a hotărârii instanței de fond a fost invocată de către reclamantă

în apel, însă instanța a omis să analizeze acest aspect.

Așa fiind, având în vedere

că menționarea locului unde s-a făcut afișarea citați ei este prevăzută de art.

100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sub sancțiunea nulității, potrivit alin. (3)

al aceluiași art., Înalta Curte a constatat că actul procedural este nul, lipsit

de eficacitate, fiind săvârșit fără respectarea dispozițiilor prevăzute de lege

pentru valabilitatea sa, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., care consacră o prezumție de vătămare în privința nulităților exprese.

Așadar, decizia recurată

prin care apelul reclamantei a fost respins ca tardiv cu ignorarea textelor de lege

arătate mai sus, este nelegală.

Cauza a fost reînregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, la data de 30 august 2011, iar prin decizia civilă nr. 64 din 16

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie în conflict de divergență s-a respins apelul reclamantei

pentru următoarele considerente:

Reclamanta a invocat în

mod succint întreaga problematică a revendicării imobilelor preluate abuziv în perioada

regimului comunist, susținând în esență faptul că în mod greșit prima instanță a

nu s-a pronunțat distinct asupra primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea

nevalabilității titlului statului, faptul că în mod eronat s-a respins acțiunea

în revendicare, din perspectiva faptului că buna credință poate converti un contract

de vânzare cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, lovit

de nulitate într-un valabil, dar nu poate face ca un astfel de titlu să fie preferabil

celui opus de fostul proprietar, în condițiile în care legea nu cuprinde nicio dispoziție

care să statueze în mod expres această preferabilitate. De asemenea, s-a mai invocat

și faptul că nevalabilitatea titlului statului este de natură să vicieze contractul

de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care

prevederile acestui act normativ reglementau doar situația imobilelor preluate de

stat cu titlu, susținând pe cale de consecință că dispozițiile art 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001 nu ar fi incidente, astfel că nu se pune problema măsurilor reparatorii

prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate cu nerespectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995.

În ceea ce privește prima

critică, referitoarea nepronunțarea primei instanțe asupra nevalabilității titlului

statului, Curtea are în vedere următoarele aspecte:

Dispozițiile Legii nr.

10/2001, care reprezintă actul normativ cu caracter special, ce reglementează materia

restituirii proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist,

prin art. 2 definesc noțiunea de imobil preluat abuziv, enumerând categoriile de

imobile care se subsumează acestui concept. Legiuitorul a avut în vedere: a) imobilele

naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările

și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte

acte normative de naționalizare; b) imobilele preluate prin confiscarea averii,

ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură

politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față

de sistemul totalitar comunist; c) imobilele donate statului sau altor persoane

juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de

arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele

asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau

altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C.

civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea

nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; d)

imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive

impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate; e)

imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative

sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951

privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate,

fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor

bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; f) imobilele preluate de

stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării,

în M. Of. al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial; g) imobilele preluate

de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite

ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile; h) orice alte

imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6

alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic

al acesteia, cu modificările și completările ulterioare; i) orice alte imobile preluate

fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data

preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale

organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Așa cum rezultă din dispozițiile

legale anterior menționate, în finalul art 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul

a înglobat în categoria imobilelor preluate abuziv și orice alte imobile preluate

cu titlu valabil, potrivit dispozițiilor art 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998,

precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil, indiferent că este vorba

de un act normativ (ce constituie temeiul preluării) nelegal sau neconstituțional

sau de o preluare în fapt.

Dispozițiile art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 213/1998 statuează că aparțin domeniului public sau privat al

statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului

în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale

la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat. Din examinarea acestor prevederi legale rezultă criteriile ce trebuie avute

în vedere pentru a stabili dacă preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil

și anume respectarea normelor juridice cu forță juridică superioară: dispozițiile

legale și constituționale, precum și cele internaționale la care România era parte

la acel moment.

De asemenea, trebuie avut

în vedere și faptul că prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost explicitate

de legiuitor și prin intermediul normelor metodologice, relevante fiind pentru speța

de față chiar dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care

recunosc caracterul abuziv al preluării imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Pe cale de consecință,

având în vedere că părțile solicită constatarea caracterului nevalabil al titlului

cu care statul deține un imobil din perspectiva revendicării acestuia, Curtea constată

că această chestiune ține de regimul juridic al imobilului, pe care instanța, învestită

cu o astfel de acțiune, o elucidează în mod obligatoriu pentru a se pronunța asupra

posibilității retrocedării imobilului către foștii proprietari. De asemenea, Curtea

are în vedere și faptul că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, reprezentat de prevederile art 480 C. civ. trebuie soluționată prin raportare

la prevederile legii speciale (Legea nr. 10/2001), în conformitate cu cele statuate

de decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul

legii. În concluzie, instanța sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe

prevederile art. 480 C. civ., examinează, în prealabil soluționării cererii de retrocedare,

regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către

stat și implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare a dispozițiile

Legii nr. 10/2001 (care în art. 2 definesc și explicitează pe larg această noțiune),

cu luarea în considerare a tuturor criteriilor impuse de Înalta Curte prin decizia

civilă nr. 33/2008. Față de această situație, Curtea apreciază că nu se justifică,

din punct de vedere al interesului, formularea unui capăt de cerere distinct având

ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, motiv pentru care instanța

de apel consideră că raționamentul tribunalului este corect, având în vedere că

acest aspect a fost examinat, dar în mod justificat s-a reținut că reprezintă o

chestiune ce ține analiza celui de-al doilea capăt de cerere, constituit de revendicarea

imobilului în contradictoriu cu fostul chiriaș, cumpărător al acestuia în temeiul

prevederilor Legii nr. 112/1995.

Curtea apreciază că această

soluție nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat

de prevederile art. 6 din C.E.D.O., în condițiile în care dreptul de a avea acces

la o instanță nu este încălcat și trebuie precizat că acest drept nu este, în concepția

jurisprudenței C.E.D.O., unul absolut și pe cale de consecință, poate comporta anumite

limitări sau restricționări, cu condiția să nu fie vorba de o atingere substanțială

adusă dreptului, de natură să-l golească de conținut. Cerința interesului constituie

o condiție legitimă, care vizează exercițiul dreptului la acțiune și care nu poate

fi considerată drept o piedică contrară normelor convenționale, care să bareze liberul

acces la justiție. Scopul pentru care a fost impusă o astfel de condiție pentru

introducerea unei cereri de chemare în judecată este acela de descuraja formulare

acțiunilor inutile, care încarcă fără sens rolul instanțelor de judecată. De asemenea,

o astfel de soluție nu poate fi considerată că ar contraveni dispozițiilor art.

6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care recunosc competența instanțelor de judecată

de a tranșa asupra valabilități titlului statului. Așa cum s-a arătat în cele ce

preced, acest aspect formează obiect de analiză pentru instanță, în cadrul soluționării

capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, organul judiciar clarificând

această chestiune, prin raportare la normele Legii nr. 10/2001 și cu luarea în considerare

a tuturor criteriilor prevăzute de decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de instanța

supremă în interesul legii.

Pentru a răspunde celorlalte

critici formulate de reclamantă, s-a pornit de la faptul că imobilul revendicat

este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, astfel

că examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor

legii 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin

decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta

Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare

formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință,

instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile

speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată

în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea

imobilului de existența unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate

în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de

Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură

a imobilului. Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea abuzivă a

imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este

suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului,

ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau

judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora

un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare

și jurisprudența C.E.D.O.

Pe cale de consecință,

pentru a răspunde chestiunilor invocate de către reclamantă apelantă, s-a apreciat

necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă aceasta deține

sau nu un bun în sensul C.E.D.O. și care este conținutul valorii patrimoniale de

care se prevalează apelanta.

Pornind de la cele statuate

de instanța supremă prin decizia anterior menționată, s-a apreciat că, într-o ordine

pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității

acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care instanța de control

judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către reclamantă și care

privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare

strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008. S-a apreciat că

se impune a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte critici formulate

de recurentă, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de

părți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar

pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează

acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului

comunist.

Pentru a clarifica chestiunea

admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea

nr. 10/2001, Curtea s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul

unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației

imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ

prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială

și acțiunea de drept comun, s-a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi

doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui

act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua

procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată

le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare

până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii

în revendicare.

De asemenea, este adevărat

că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii

chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul

constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă

titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În primul alin. al acestui art., legiuitorul a dat expresie principiului legalității,

prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor

legale, prin cel de-al doilea alin., a statuat asupra nulității absolute a contractelor

de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului

fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul

a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire

la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale

imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alin. final al acestui

art., legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității

absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent

de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări

în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit ulterior până la data de 14 februarie

2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență.

În concepția sistemului

reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza

Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar

anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art. 45 din

Legea nr. 10/2001. Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor

art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Problema raportului dintre

legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub

aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a

formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată

de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008.

Coroborând prevederile

legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea

nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate

fără titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ,

dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pentru conturarea acestei

optici, instanța supremă a pornit de la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie atât

o procedura administrativa prealabila, precum și anumite termene și sancțiuni menite

sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute in legătura cu imobilele

preluate abuziv de stat.

Totodată, se apreciază

ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele

care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura

în termenele legale, au deschisă calea acțiunii in revendicare/retrocedare a bunului

litigios, daca acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În consecință, trebuie

reținut ca, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii

nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act normativ

și aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispozițiile

art. 480 C. civ.

S-a mai reținut că Înalta

Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru

persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate

in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare

este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând

aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul deroga de la general,

instanța supremă a stabilit că în concursul dintre legea 10/2001 și acțiune in revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea speciala de reparație.

În același timp, instanța

supremă a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în

revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea

in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la

o eventuala intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța suprema

recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni

în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui

bun in sensul Convenției, o soluție contrara mergând către ideea unei privări de

proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care

consacra dreptul la un proces echitabil și care are drept componenta de baza accesul

concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea

pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat

în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul

unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în

care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției

și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.

Pe cale de consecință,

având în vedere că reclamanta a făcut demersuri pentru restituirea proprietății

imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale

de reparație, Curtea rețină că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil

să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional

la C.E.D.O., motiv pentru care instanța de recurs consideră că nu poate reține inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura

și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea va avea în vedere criteriile stabilite

de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată.

Din decizia Înaltei Curți

se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie

sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui

bun in sensul Convenției in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor

legi 10/2001 in speta dedusa judecății, securitatea și stabilitatea circuitului

juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine

altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dintre aceste aspecte

pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni

in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare

la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili

daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte

chestiuni, anterior enumerate. Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților

de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea

unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților,

în sensul Convenției.

Această concepție promovată

de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura

care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume

aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii

acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul

reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării

unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al

plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor

omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.

Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit

deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea cât

și integrarea acestuia într-un program de răscumpărare a acțiunilor, urmând ca instanța

să le dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

În ceea ce privește chestiunea

existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților, Curtea are

în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul C.E.D.O.

constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată

de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului(cauza

Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei

noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea

caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere

care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub

aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă.

Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele

Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea

fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în

acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Pornind de la cele reținute de instanța

de contencios european în cauza Păduraru, Curtea constată că se poate reține existența

unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor

art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este

înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat,

la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării lor prin Legea nr. 1/2009.

O astfel de valoarea patrimonială,

care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O.,

se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării

unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în

perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor

reparatorii. Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.

Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței,

pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră,

în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar

ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere

faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general

de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a

unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare.

Problema care se pune

este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva C.E.D.O.,

aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa

legală, expresă nu mai există.

De asemenea, Curtea Europeană

a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă

în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate

beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută

de o practică judiciară constantă pe acest