ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7495/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 24 octombrie 2007, reclamanta M.I.C. Constanța, a chemat în judecată pe pârâții STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și pe A.V.C., pentru ca prin sentința civilă ce se va pronunța să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul proprietatea reclamantei, situat în București, str. A., sector 1 și nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia și pe cale de consecință, comparând titlurile de proprietate deținute de reclamantă și de pârâtul A.V.C., să fie obligat acest pârât, să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil, pe care pârâtul îl ocupă în baza contractului de vânzare-cumpărare din 17 iulie 1997 încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC H.N.

SA. Prin sentința civilă nr. 1917 din 19 decembrie 2008 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și s-a respins acțiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins acțiunea în revendicare privind pe reclamanta M.I.C. Constanta, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primar General, A.V.C. și cu chemații în garanție Municipiul București prin Primarul General, Ministerul Economiei și Finanțelor și SC H.N. SA, ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect, reținându-se următoarele: Instanța de judecată este investită cu o acțiune în revendicare imobiliară ce este găsită de către tribunal ca fiind neîntemeiată.

Acțiunea în revendicare imobiliară în esența sa presupune compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți, inclusiv analiza valabilității titlului statului. Instanța este abilitată să examineze valabilitatea titlului statului, în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Prin urmare referitor la primul capăt de cerere prin care se solicită să se constate că statul a preluat fără titlu imobilul, tribunal a pornit tocmai de la definiția acțiunii în revendicare care presupune analiza valabilității titlului statului, a apreciat că de fapt primul capăt de cerere reprezintă de fapt un mijloc de apărare și prin urmare nu este nevoie să se pronunșe distinct pe acesta.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, de la autorul reclamantei M.Ș., iar preluarea imobilului nu a putut fi considerată decât una fără titlu valabil. În raport de dispozițiile Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 și care, în art. Il, prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor, doar pct. 3 din art. 1 al Decretului nr. 921/1950 (referitor la naționalizarea hotelurilor, ca mijloace de producție),apare ca fiind constituțional. În celelalte ipoteze, respectiv pct. 1, 2, 4 și 5 ale art. 1 din Decret, întrucât imobilul în discuție avea calitatea de locuință, iar locuințele, chiar închiriate nu sunt mijloace de producție, naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea constituției atunci în vigoare, astfel că imobilul s-a preluat fără titlu valabil.

De altfel nici o interpretare a textului, art. 11 din Constituția vremii nu permitea o altă concluzie; înaintea acestui text, art. 8 prevedea cu titlu de principiu că proprietatea particulară este recunoscută și garantată de lege; textele ulterioare, inclusiv art. 11, erau prevederi de excepție care derogau de la principiul garantării proprietății private, iar excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare, ceea ce odată mai mult - duce la concluzia că locuințele la care s-a referit Decretul nr. 92/1950 nu puteau fi considerate „alte mijloace de producție” și deci nu puteau fi naționalizate.

Decretul nr. 92/1950 arăta în art. II, că sunt exceptate de la naționalizare imobilele aparținând muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor profesioniști și pensionarilor, Decretul nr. 524/1955, întregește prevederile art. II din Decretul nr. 92/1950, și prevede că, imobilele aparținând respectivelor categorii, pentru a fi exceptate de la naționalizare, trebuie să fi fost ridicate din venituri provenite din muncă. Decretul nr. 92/1950 este contrar și Declarației Universale a Dreptului Omului (adoptată de Adunarea Generala O.N.U. la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art. 17 pct. 1 și 2 că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

De asemenea, Decretul nr. 92/1950 încalcă și disp. art. 481 C. civ. potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire” tocmai prin faptul că obliga cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică. Prin urmare, trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu autoconstituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarului.

Tribunalul a arătat că preluarea imobilului este una fără titlu valabil motivate de faptul că preluarea s-a făcut de la un neproprietar, întrucât la data trecerii imobilului în proprietatea statului, proprietar era reclamanta și nu persoana menționată în anexa la decretul de naționalizare. Așadar, chiar dacă reține nevalabilitatea titlului statului consideră că acțiunea în revendicare este neîntemeiată, așa cum a motivat în continuare. În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, instanța a reținut că întrucât atât reclamanta, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâtul are și posesia bunului în prezent, instanța a trebuit să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior) deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenența dreptului la unul sau altul dintre patrimoniu.

Tribunalul a reținut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001(în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credință. În speța dedusă judecății, la dată încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâtului, acesta a fost de bună credință, în sensul că au avut credință că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român, titlul statului nu era contestat nici în cadrul unei acțiuni judecătorești,reclamanta nu a susținut că a formulat cerere în temeiul Legii nr. 112/1995 prin care să solicite restituirea imobilului, astfel că situația juridică a imobilului nu impunea verificări cu privire la valabilitatea titlului statului.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului. În speța dedusa judecății, este evident că actul încheiate (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâtul a fost de bună credință deoarece nu există nici o proba contrară, iar în favoarea pârâtului operează prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ.

În sfârșit, condiția erorii comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezentă și diligentă normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare. Reclamanta nu a promovat o acțiune judecătorească întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 prin care să se solicite anularea titlului de proprietate al pârâtului, acțiune supusă termenului de prescripție de 1 an, prin urmare nu se poate considera decât că titlul pârâților s-a consolidat și acesta poate fi opus în mod valabil titlului de proprietate al reclamantei.

În doctrină și în practica judiciară a fost exprimată și opinia că în materia acțiunii în revendicare nu are relevanță juridică buna-credință subdobânditorilor cu titlul particular, aceasta având relevanță juridică doar în măsura în care subdobânditorii cu titlu particular ar invoca în favoarea acest uzucapiunea de scurtă durată, iar buna-credință se putea analiza în litigiul avea ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Tocmai pornind de la considerentele hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care a făcut referiri în continuare, a analizat buna-credință a subdobânditorilor și, în raport de probele administrate cauză a considerat că pârâtul fost de bună-credință la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, așa cum a motivat anterior, astfel că la data încheie contractului de vânzare-cumpărare exista o eroare comună și invincibilă privire la calitatea de proprietar a statului, calitate ce îi conferea dreptul de înstrăina locuințele intrate în patrimoniul său în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1999. Așadar, nu există nici o rațiune pentru a considera că la data la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul în litigiu să fi fost considerat ca neintrând în obiectul de reglementare al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 73/1995.

În cazul de față dreptul pârâtului de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament care are aceeași valoare cu drept reclamanților. Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contra spiritului practicii CEDO (cauza Pincoca și Pinc contra Cehiei) care și în caz Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturile juridice și la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior printr-o hotărâre judecătorească.

Astfel, în cauza Raicu contra României, CEDO a statuat că persoanele cai și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Curtea a reamintit ca un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate.

În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri. Distinct de toate aceste susțineri, tribunalul constată că potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale. Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este neîntemeiata întrucât, indiferent de considerentele arătate că către reclamanta prin acțiune, aceasta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 art. 18 lit. c) și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț. În opinia Tribunalului, prin această dispoziție legală având în vedere necesitatea asigurării stabilității circuitului juridic civil se statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-au prevalat reclamanții. Așadar, în speța dedusă judecății, dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, se constituie într-un impediment la restituirea în natură a imobilului și într-un motiv de respingere a acțiunii formulate pe fondul pretențiilor deduse judecății, fără însă ca Legea nr. 10/2001 să atragă inadmisibilitatea acțiunii formulate.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, or există un act normativ special potrivit căruia reclamanta urmează a primi măsuri reparatorii prin echivalent. Prin dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut obligativitatea luării unor măsuri reparatorii prin echivalent persoanelor îndreptățite în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului proprietate, i se închide persoanei îndreptățite calea obținerii unei reparații natură, imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț. Având în vedere această dispoziție legală se asigură respectarea principii stabilității circuitului civil și se instituie indirect un criteriu de preferință în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu de preferință aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare Așadar în raport de prevederile speciale ale Legii 10/2001, astfel cum am motivat anterior, acțiunea în revendicare este găsită neîntemeiată fără a considera ca dreptul de proprietate nu ar fi dovedit în patrimoniul autorului reclamanților și chiar și în măsura în care contractele de vânzare-cumpărare s-au încheiat cu un neproprietar.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (fost 20), sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale acestor legi (deci, cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în deținerea persoanelor juridice menționate în text (regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, o organizație cooperatistă, altă persoană juridică ori dacă statul sau o autoritate publică centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută), la data intrării în vigoare a legii.

Transmiterea notificării are semnificația unei măsuri de precauție, de prezervare a unui drept - la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 27 alin. (3) din Legea nr. 20/2001), pentru situația în care acțiunea în justiție va fi soluționată nefavorabil (și deci, nu se poate obține restituirea în natură a bunului). Aceasta întrucât, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.

Tribunalul a reținut că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.

Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de CEDO nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român, sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății, reclamanta nu a deținut nici o hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamanților asupra acestui apartament sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie apartamentul astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă.

Reclamanta nu a formulat nici o acțiune în revendicare îndreptată împotriva statului român prin care să constate nevalabilitatea titlului statului și existența dreptului său de proprietate, astfel încât formularea unei acțiuni în revendicare după circa 10 ani de la data cumpărării imobilului de către pârâtă nu poate fi admisă și nu poate reprezenta o privare de bun contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Precizează că în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamanta nu deține în viziunea CEDO decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții deține un drept actual asupra bunului, întrucât a dobândit imobilul după anul 1997, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume pârâții.

Având în vedere că instanța de judecată a procedat la respingerea cererii principale ca are ca obiect revendicare imobiliara ca neîntemeiată, pârâtul cumpărător obținând astfel câștig de cauză, cererea de chemare în garanție formulată de către acesta prin care se solicita în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București reprezentat de Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice obligarea acestora la plata actualizata a prețului achitat pentru apartament și la diferența de valoare dintre prețul de piață a apartamentului și prețul actualizat, este rămasă fără obiect, pârâtul necazând în pretenții față de reclamant. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta M.I. iar prin decizia civilă nr. 5 din 7 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția tardivității apelului reclamantei.

Această decizie a fost casată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2583 din 18 martie 2001 cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe reținându-se următoarele aspecte: Citarea sau efectuarea comunicării actelor de procedură reprezintă o garanție esențială a dreptului la apărare și a unui proces echitabil, elemente ce se circumscriu dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, implicit, principiilor ce guvernează procesul civil. Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (1) și (3) C. proc. civ., înmânarea actelor de procedură se va face personal celui citat, iar în cazul clădirilor compuse din mai multe apartamente, dacă nu este indicată camera sau apartamentul în care locuiește destinatarul, agentul va înmâna citația persoanei din familie sau cu care acesta locuiește.

Art. 92 alin. (4) din același cod prevede că, în cazul în care persoanele arătate nu voiesc să primească citația sau sunt lipsă, agentul va afișa citația pe ușa locuinței celui citat, iar dacă nu are indicația apartamentului sau camerei de locuit, pe ușa principală a clădirii, încheind, de asemenea, proces-verbal despre toate acestea. În speță, din procesul verbal de comunicare rezultă că sentința civilă nr. 1917 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a fost comunicată reclamantei M.I.C. Constanța la data de 06 martie 2009, pe dovada de comunicare a hotărârii fiind făcută mențiune a că hotărârea a fost afișată pe ușa principală a clădirii, întrucât nici o persoana de la pct. 1 nu a fost găsită.

Având în vedere că domiciliul ales de reclamantă pentru comunicarea actelor de procedură este o clădire cu mai multe apartamente situată în București str. I.H. sector 2, procedura de comunicare a hotărârii prin afișare pe ușa principală a clădirii încalcă prevederile art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Simpla mențiune făcută în procesul verbal de îndeplinire a comunicării că hotărârea a fost afișată pe ușa clădirii, fără a se arăta și apartamentul, face ca, în cazul clădirilor împărțite pe apartamente, procedura de comunicare să fie nulă. De altfel, neregularitatea actului de comunicare a hotărârii instanței de fond a fost invocată de către reclamantă în apel, însă instanța a omis să analizeze acest aspect.

Așa fiind, având în vedere că menționarea locului unde s-a făcut afișarea citați ei este prevăzută de art. 100 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. sub sancțiunea nulității, potrivit alin. (3) al aceluiași art., Înalta Curte a constatat că actul procedural este nul, lipsit de eficacitate, fiind săvârșit fără respectarea dispozițiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea sa, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., care consacră o prezumție de vătămare în privința nulităților exprese. Așadar, decizia recurată prin care apelul reclamantei a fost respins ca tardiv cu ignorarea textelor de lege arătate mai sus, este nelegală.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 30 august 2011, iar prin decizia civilă nr. 64 din 16 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a III – a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în conflict de divergență s-a respins apelul reclamantei pentru următoarele considerente: Reclamanta a invocat în mod succint întreaga problematică a revendicării imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist, susținând în esență faptul că în mod greșit prima instanță a nu s-a pronunțat distinct asupra primului capăt de cerere, având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, faptul că în mod eronat s-a respins acțiunea în revendicare, din perspectiva faptului că buna credință poate converti un contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, lovit de nulitate într-un valabil, dar nu poate face ca un astfel de titlu să fie preferabil celui opus de fostul proprietar, în condițiile în care legea nu cuprinde nicio dispoziție care să statueze în mod expres această preferabilitate.

De asemenea, s-a mai invocat și faptul că nevalabilitatea titlului statului este de natură să vicieze contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, în condițiile în care prevederile acestui act normativ reglementau doar situația imobilelor preluate de stat cu titlu, susținând pe cale de consecință că dispozițiile art 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nu ar fi incidente, astfel că nu se pune problema măsurilor reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește prima critică, referitoarea nepronunțarea primei instanțe asupra nevalabilității titlului statului, Curtea are în vedere următoarele aspecte: Dispozițiile Legii nr. 10/2001, care reprezintă actul normativ cu caracter special, ce reglementează materia restituirii proprietăților imobiliare preluate abuziv în perioada regimului comunist, prin art. 2 definesc noțiunea de imobil preluat abuziv, enumerând categoriile de imobile care se subsumează acestui concept.

Legiuitorul a avut în vedere: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare; b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist; c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate; e) imobilele considerate a fi fost abandonate,

în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în M. Of.

al României, Partea I, sau în Buletinul Oficial; g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile; h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare; i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Așa cum rezultă din dispozițiile legale anterior menționate, în finalul art 2 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înglobat în categoria imobilelor preluate abuziv și orice alte imobile preluate cu titlu valabil, potrivit dispozițiilor art 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, precum și orice alte imobile preluate fără titlu valabil, indiferent că este vorba de un act normativ (ce constituie temeiul preluării) nelegal sau neconstituțional sau de o preluare în fapt. Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 statuează că aparțin domeniului public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Din examinarea acestor prevederi legale rezultă criteriile ce trebuie avute în vedere pentru a stabili dacă preluarea imobilului s-a realizat cu titlu valabil și anume respectarea normelor juridice cu forță juridică superioară: dispozițiile legale și constituționale, precum și cele internaționale la care România era parte la acel moment. De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 au fost explicitate de legiuitor și prin intermediul normelor metodologice, relevante fiind pentru speța de față chiar dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care recunosc caracterul abuziv al preluării imobilelor în temeiul Decretului nr. 92/1950.

Pe cale de consecință, având în vedere că părțile solicită constatarea caracterului nevalabil al titlului cu care statul deține un imobil din perspectiva revendicării acestuia, Curtea constată că această chestiune ține de regimul juridic al imobilului, pe care instanța, învestită cu o astfel de acțiune, o elucidează în mod obligatoriu pentru a se pronunța asupra posibilității retrocedării imobilului către foștii proprietari. De asemenea, Curtea are în vedere și faptul că acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, reprezentat de prevederile art 480 C. civ. trebuie soluționată prin raportare la prevederile legii speciale (Legea nr. 10/2001), în conformitate cu cele statuate de decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă într-un recurs în interesul legii.

În concluzie, instanța sesizată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ., examinează, în prealabil soluționării cererii de retrocedare, regimul juridic al imobilului, inclusiv modalitatea de preluare a acestuia de către stat și implicit valabilitatea titlului statului, prin raportare a dispozițiile Legii nr. 10/2001 (care în art. 2 definesc și explicitează pe larg această noțiune), cu luarea în considerare a tuturor criteriilor impuse de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008.

Față de această situație, Curtea apreciază că nu se justifică, din punct de vedere al interesului, formularea unui capăt de cerere distinct având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, motiv pentru care instanța de apel consideră că raționamentul tribunalului este corect, având în vedere că acest aspect a fost examinat, dar în mod justificat s-a reținut că reprezintă o chestiune ce ține analiza celui de-al doilea capăt de cerere, constituit de revendicarea imobilului în contradictoriu cu fostul chiriaș, cumpărător al acestuia în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995.

Curtea apreciază că această soluție nu este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 din C.E.D.O., în condițiile în care dreptul de a avea acces la o instanță nu este încălcat și trebuie precizat că acest drept nu este, în concepția jurisprudenței C.E.D.O., unul absolut și pe cale de consecință, poate comporta anumite limitări sau restricționări, cu condiția să nu fie vorba de o atingere substanțială adusă dreptului, de natură să-l golească de conținut. Cerința interesului constituie o condiție legitimă, care vizează exercițiul dreptului la acțiune și care nu poate fi considerată drept o piedică contrară normelor convenționale, care să bareze liberul acces la justiție.

Scopul pentru care a fost impusă o astfel de condiție pentru introducerea unei cereri de chemare în judecată este acela de descuraja formulare acțiunilor inutile, care încarcă fără sens rolul instanțelor de judecată. De asemenea, o astfel de soluție nu poate fi considerată că ar contraveni dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care recunosc competența instanțelor de judecată de a tranșa asupra valabilități titlului statului. Așa cum s-a arătat în cele ce preced, acest aspect formează obiect de analiză pentru instanță, în cadrul soluționării capătului de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, organul judiciar clarificând această chestiune, prin raportare la normele Legii nr. 10/2001 și cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă în interesul legii.

Pentru a răspunde celorlalte critici formulate de reclamantă, s-a pornit de la faptul că imobilul revendicat este un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, astfel că examinarea acțiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispozițiilor legii 10/2001 și prin raportare la criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia civilă nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranșat, sub un prim aspect, și asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, instanța este obligată să analizeze acțiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin decizia civilă nr. 33/2008, pronunțată în interesul legii, care condiționează admiterea acțiunii în revendicare și retrocedarea imobilului de existența unui bun în sensul C.E.D.O., sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foștilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existența unui drept la restituire în natură a imobilului.

Pornind de la aceste premise, Curtea reține că preluarea abuzivă a imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum este cazul în speță, nu este suficientă pentru ca instanță să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamanții să beneficieze de o recunoaștere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naște în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispozițiile legale în vigoare și jurisprudența C.E.D.O. Pe cale de consecință, pentru a răspunde chestiunilor invocate de către reclamantă apelantă, s-a apreciat necesar să examineze, potrivit criteriilor anterior menționate, dacă aceasta deține sau nu un bun în sensul C.E.D.O.

și care este conținutul valorii patrimoniale de care se prevalează apelanta. Pornind de la cele statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, s-a apreciat că, într-o ordine pe care logica juridică o impune, trebuie examinată cu prioritate chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare față de Legea nr. 10/2001, după care instanța de control judiciar va examina celelalte aspecte aduse în discuție de către reclamantă și care privesc de fapt mecanismul comparării titlurilor înfățișate de părți, prin raportare strictă la criteriile stabilite prin decizia civilă nr. 33/2008.

S-a apreciat că se impune a se lămuri această problema și din perspectiva celorlalte critici formulate de recurentă, referitoare la stabilirea preferabilității titlurilor prezentate de părți prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, acest lucru fiind necesar pentru conturarea criteriilor și regulilor juridice conform cărora se analizează acțiunea în revendicare, având ca obiect un imobil preluat abuziv în perioada regimului comunist. Pentru a clarifica chestiunea admisibilității acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun față de Legea nr. 10/2001, Curtea s-a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparație edictată de legiuitor pentru rezolvarea situației imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

Examinând coroborativ prevederile legii anterior menționate sub aspectul concursului între legea specială și acțiunea de drept comun, s-a constatat că Legea nr. 10/2001 conține prevederi doar cu privire la acțiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ și recunoaște foștilor proprietari un drept de opțiune între a continua procedura de drept comun a acțiunii în revendicare sau a alege calea reglementată le legea specială, cu posibilitatea suspendării judecății acțiuni în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunțării la judecata acțiunii în revendicare.

De asemenea, este adevărat că Legea nr. 10/2001 nu tratează raporturile dintre foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, decât sub aspectul constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, care reprezintă titlul de proprietate al fostului chiriaș, în condițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În primul alin. al acestui art., legiuitorul a dat expresie principiului legalității, prin recunoașterea valabilității contractelor încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, prin cel de-al doilea alin., a statuat asupra nulității absolute a contractelor de înstrăinare încheiate având ca obiect imobile trecute în proprietatea statului fără titlu valabil, cu excepția bunei credințe, în alineatul al patrulea, legiuitorul a stabilit că sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare, cu privire la imobile preluate cu titlu valabil, dacă au fost nesocotite dispozițiile legale imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În alin. final al acestui art., legiuitorul a stabilit un termen derogatoriu față de regimul juridic al nulității absolute (care este imprescriptibilă), în sensul că dreptul la acțiune (indiferent de motivul de nevalabilitate invocat) se prescrie în termen de 1 an de la data intrări în vigoare a Legii nr. 10/2001, prelungit ulterior până la data de 14 februarie 2002 prin intermediul a două ordonanțe de urgență. În concepția sistemului reparator al Legii nr. 10/2001, retrocedarea în natură a imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 este posibilă numai dacă se obține de către fostul proprietar anularea contractului de vânzare cumpărare în condițiile dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Această concepție a legiuitorului rezultă din coroborarea prevederilor art. 18 lit. c), art. 20 alin. (2) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Problema raportului dintre legea specială de reparație și acțiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilității cât și din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acțiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranșată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul Legii nr. 33/2008. Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanța supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează masuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel ca, dupa intrarea in vigoare a acestui act normativ, dispozitiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pentru conturarea acestei optici, instanța supremă a pornit de la faptul că Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedura administrativa prealabila, precum și anumite termene și sancțiuni menite sa limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute in legătura cu imobilele preluate abuziv de stat. Totodată, se apreciază ca numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut sa utilizeze aceasta procedura în termenele legale, au deschisă calea acțiunii in revendicare/retrocedare a bunului litigios, daca acesta nu a fost cumpărat, cu buna-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În consecință, trebuie reținut ca, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta intre calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun in materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. S-a mai reținut că Înalta Curtea de Casație și Justiție a statuat că, deși nu exista un drept de opțiune pentru persoanele îndreptățite la retrocedarea proprietăților imobiliare abuziv preluate in perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă ca acțiunea in revendicare este de plano exclusa ca inadmisibila fata de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul ca specialul deroga de la general, instanța supremă a stabilit că în concursul dintre legea 10/2001 și acțiune in revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., are prioritate legea speciala de reparație.

În același timp, instanța supremă a arătat ca, neexcluzând de plano posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea in revendicare poate constitui un mijloc eficace de remediere a acestora, până la o eventuala intervenție legislativă care să înlăture neconcordantele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, instanța suprema recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare în ipoteza în care reclamantul se poate prevala de existenta unui bun in sensul Convenției, o soluție contrara mergând către ideea unei privări de proprietate precum și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacra dreptul la un proces echitabil și care are drept componenta de baza accesul concret și efectiv la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretenției reclamantului.

Înalta Curtea a explicat în decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorități în cadrul unei acțiuni în revendicare, în sensul de a da o soluție de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenției și este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.

Pe cale de consecință, având în vedere că reclamanta a făcut demersuri pentru restituirea proprietății imobiliare de care au fost deposedați autorii săi, prevalându-se de legile speciale de reparație, Curtea rețină că aceasta justifică un interes patrimonial, susceptibil să intre în sfera de protecție a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O., motiv pentru care instanța de recurs consideră că nu poate reține inadmisibilitatea acțiunii în revendicare introdusă de fostul proprietar, iar pentru a contura natura și conținutul acestui interes patrimonial, Curtea va avea în vedere criteriile stabilite de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii anterior menționată.

Din decizia Înaltei Curți se desprind elementele pe care instanta, investita cu o actiune in revendicare trebuie sa le analizeze in concret, tinand cont de particularitatile cauzei: existenta unui bun in sensul Convenției in patrimoniul reclamantului, neconventionalitatea dispozitiilor legi 10/2001 in speta dedusa judecății, securitatea și stabilitatea circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unei alt drept de proprietate ce apartine altei persoane, de asemenea, protejat de lege. Dintre aceste aspecte pe care instanta suprema le-a impus spre analiza in vederea solutionarii unei actiuni in revendicare care priveste un imobil preluat abuziv, prima cerinta referitoare la existenta unui bun in patrimoniul reclamantului este esentiala pentru a stabili daca mai prezinta utilitate sau nu incursiunea instantei in privinta celorlalte chestiuni, anterior enumerate.

Altfel spus, legitimitatea interesului reclamanților de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, cât și admisibilitatea unei astfel de acțiuni rezidă în existența unui bun în patrimoniul reclamanților, în sensul Convenției. Această concepție promovată de instanța supremă prin decizia pronunțată în interesul legii pornește de la natura care i se atribuie acțiunii în revendicare în actualul context legislativ și anume aceea de remediu procedural, până la intervenția legiuitorului în vederea acoperirii acestor deficiențe de ordin legislativ și instituțional care există în sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și care îl fac ineficient sub aspectul acordării unei reparații echitabile, în ceea ce privește timpul până la momentul efectiv al plății, așa cum a statuat instanța de contencios european în materia drepturilor omului prin hotărârile pronunțate în cauzele Katz și Faimblat împotriva României.

Din această perspectivă trebuie avute în vedere și evenimentele care au survenit deciziilor Curți Europene, și anume listarea la bursă a Fondului Proprietatea cât și integrarea acestuia într-un program de răscumpărare a acțiunilor, urmând ca instanța să le dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ. În ceea ce privește chestiunea existenței unui bun în sensul C.E.D.O., în patrimoniul reclamanților, Curtea are în vedere următoarele aspecte care se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele contra României. Noțiunea de bun în sensul C.E.D.O. constituie un concept autonom, care poate rezulta din existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, partea adversă fiind obligată la restituirea imobilului(cauza Brumăresu contra României).

Tot sub incidența acestei noțiuni regăsim și situația în care fostul proprietar se prevalează de recunoașterea caracterului nevalabil al titlului statului, cu care a fost preluat imobilul, recunoaștere care poate fi realizată fie printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, atât sub aspectul considerentelor cât și al dispozitivului, fie printr-o decizie administrativă. Așa cum rezultă din cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Străin și Katz, o astfel de recunoaștere este de natură să conserve retroactiv calitatea fostului proprietar de titular al dreptului, independent de soluția pronunțată în acțiunea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la cele reținute de instanța de contencios european în cauza Păduraru, Curtea constată că se poate reține existența unui interes patrimonial, care de asemenea intră în sfera de protecție a prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. în ipoteza în care imobilul este înstrăinat anterior recunoașterii caracterului abuziv al preluării de către stat, la această concluzie ajungându-se prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la momentul abrogării lor prin Legea nr. 1/2009. O astfel de valoarea patrimonială, care atrage incidența prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C.E.D.O., se poate identifica și în situația în care fostul proprietar face dovada formulării unor notificări în temeiul legilor speciale de reparație edictate de legiuitor în perioada care a urmat după revoluția din 1989, prin care a solicitat acordarea măsurilor reparatorii.

Și pentru această ipoteză, trebuie avute în vedere și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009. Este adevărat că aceste dispoziții legale au fost abrogate, însă în opinia instanței, pentru a stabili în ce măsură acest lucru este de natură să aducă o modificare majoră, în ceea ce privește calificarea drepturilor de care se prevalează fostul proprietar ca făcând parte din domeniul de aplicare a noțiunii de bun, ar trebui avut în vedere faptul că prevederile alin. (2) ale art. 2 dădeau expresie unui principiu general de drept, cel al legalității aplicat în cazul particular al preluării abuzive a unui imobil de către statul comunist, rațiunea acestui principiu subzistând în continuare.

Problema care se pune este de a ști în ce măsură poate avea relevanță juridică, din perspectiva C.E.D.O., aplicarea acestui principiu în continuare, în condițiile în care consacrarea sa legală, expresă nu mai există. De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire de multe ori în cazuistica sa la conceptul de speranță legitimă în favoarea fostului proprietar, în condițiile în care interesele patrimoniale reclamate beneficiază de o baza legală suficient de bine stabilită în dreptul intern susținută de o practică judiciară constantă pe acest