ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7329/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamanta R.V.C. a chemat în judecată pe pârâul A.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea paratului A.M. sa lase reclamantei în deplina proprietate și posesie apartamentul, situat în București, sector 1. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului în discuție în baza Dispoziției din 11 februarie 2203, emisă de Primarul General al Municipiului București și a fost pusă în posesie prin procesul verbal de predare-primire din 19 martie 2003 emis de Consiliul General al Municipiului București și a încheierilor de intabulare din 15 august 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București - B.C.F.

în Dosar nr. 10317/2003 și nr. 10369 din 15 august 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București - B.C.F. în Dosar nr. 10369/2003. Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție în ceea ce privește aceasta instituție, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoana tară calitate procesuală pasivă, arătând ca, pe de o parte, în cauza sunt întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului - respectiv a Primăriei Municipiului București, iar pe de alta parte, Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriași numai în situația expresa în care contractele încheiate cu aceștia au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, condiție care nu este îndeplinită în litigiul dedus judecații.

Prin încheierea din ședință publică de la 02 martie 2007, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei, până la soluționarea pricinii ce face obiectul Dosarului nr. 5120/299/2007. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta R.V.C., iar prin decizia civila nr. 1446/R din 04 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a V-a civila, a admis recursul formulat de reclamanta R.V.C. împotriva încheierii din ședința publica de la 02 martie 2007 și a modificat încheierea recurată, în sensul respingerii cererii de suspendare. Prin încheierea din 11 aprilie 2008 instanța a încuviințat pentru pârât expertiza tehnica în construcții pentru stabilirea valorii de circulație a imobilului în vederea stabilirii competenței materiale a instanței, raportul de expertiză fiind întocmit de ing.

B.M.. Prin sentința civilă nr. 1105 din 23 ianuarie 2009, Judecătoria sectorului 1 București, a admis excepția de necompetență materială și a declinat competenta de soluționare a cauzei privind reclamanta R.V.C., în contradictoriu cu pârâtul A.M. și chemați în garanție Municipiul București prin Primar General, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, SC H.N. SA, Ministerul Finanțelor Publice, în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, față de valoarea de circulație stabilită prin raportul de expertiză, cererea formulată de reclamanta R.V.C. atrage competenta de soluționare a Tribunalului București, valoarea cererii depășind 500.000 RON.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 43347/3/2009, la data de 02 noiembrie 2009. La data de 04 mai 2010, pârâtul A.M. a formulat precizare a cererii de chemare în garanție, solicitând obligarea chemaților în garanție Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC H.N. SA, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) și următoarele Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, să îi restituie prețul de piață al imobilului situat în București. Prin sentința civilă nr. 1800 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul A.M.; a respins excepția inadmisibilitătii acțiunii, invocată de pârâtul A.M.; a admis acțiunea formulată de reclamanta R.V.C.; a obligat pârâtul A.M.

să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul A.M.; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul A.M.; a admis cererea de chemare în garanție, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâtul A.M. în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Municipiul București; a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata către pârâtul A.M.

a sumei de 511.972 RON, reprezentând valoarea de piață a apartamentului situat în București; a respins cererea de chemare în garanție, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâtul A.M. în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins ca neîntemeiată chemare în garanție, astfel cum a fost precizată, formulată de pârâtul A.M. în contradictoriu cu chematul în garanție SC H.N. SA; a respins ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General împotriva chematului de garanție Ministerul Finanțelor Publice; a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată; a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata către pârâtul A.M.

a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În considerentele sentinței s-a reținut că imobilul situat în București, a fost dobândit de autoarea reclamantei, A.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 19 iunie 1942 de Tribunalul Ilfov, secția notariat (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 București), reclamanta R.V.C. fiind unica moștenitoare a defunctei A.C., decedată la 28 noiembrie 1957, potrivit Certificatului de calitate de moștenitor din 14 septembrie 2000 (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 București). Prin dispoziția din 11 februarie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 București), s-a restituit în natură în proprietatea reclamantei R.V.C.

imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 312 mp ce reprezintă teren aferent construcției restituite și curte, din totalul de 505 mp, precum și construcția edificată pe acesta, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. Predarea-primirea imobilului restituit prin dispoziția din 11 februarie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București a avut loc conform procesului verbal de predare primire din 19 martie 2003 (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 București).

Examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul A.M., Tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât, prin Certificatul de calitate de moștenitor depus la dosar, reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma defunctei A.C., proprietar al imobilului revendicat, conform contractului de vânzare cumpărare autentic din data de 19 iunie 1942. De asemenea, identitatea dintre imobilul ce face obiectul prezentului litigiu și imobilul proprietatea autoarei reclamantei rezultă din situația juridică depusă la dosar (potrivit căreia imobilul din București, a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, în a cărui anexă la poziția 1324 este înscrisă A.C.) și istoricul de adresă poștală comunicat de P.M.B..

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul A.M. în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, Tribunalul a constatat că și aceasta este nefondată, având în vedere în primul rând faptul că reclamanta a urmat procedura formulării prin executor judecătoresc a notificării nr. 2301/2001 adresate unității deținătoare cu privire la întregul imobil situat în București, notificarea fiind soluționată prin emiterea Dispoziției din 11 februarie 2003 a Primarului General al Municipiului București. În al doilea rând, procedura administrativă reglementată de legea specială este obligatorie numai în situația în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul preluat abuziv este deținut de o unitate din cele menționate de prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, nu și în situația în care imobilul se află în proprietatea unei persoane fizice, ipoteză ce se regăsește în cazul de fată.

Pe fondul acțiunii în revendicare, comparând titlurile de proprietate ale părților, Tribunalul a constatat preferabilitatea titlului de proprietate al reclamantei față de cel al pârâtului. Astfel, titlul de proprietate al autoarei reclamantei este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat, depus în copie la Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 București, iar pârâtul A.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin cumpărarea apartamentului deținut în calitate de chiriaș, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997. Prin urmare, tribunalul a apreciat că se impune admiterea acțiunii principale și obligarea pârâtului A.M.

să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul A.M. împotriva SC H.N. SA, Municipiului București prin Primarul General și Ministerului Finanțelor Publice, respectiv de Municipiul București prin Primarul General în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chemații în garanție Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Finanțelor Publice. În cazul de față, pârâtul A.M. a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului ca efect al admiterii acțiunii în revendicare a reclamantei.

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997 a fost desființat, în sensul că nu-și mai poate produce efectele, pârâtul fiind deposedat de imobilul cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. Așadar, tribunalul apreciază că pârâtul este îndreptățit la restituirea prețului de piață al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1997, valoarea de piață fiind de 511.972 RON, potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară construcții întocmit de expertul B.M. (Dosar nr. 20002/299/2006 al Judecătoriei Sectorului 1 București), pe care tribunalul îl omologhează. În consecință, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chematul în garanție Municipiul București prin Primarul General, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul A.M.

și a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul A.M.. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Ministerul Finanțelor Publice și pârâtul A.M.. În motivele de apel Ministerul Finanțelor Publice a criticat soluția pronunțată de instanța de fond în ceea ce privește dezlegarea cererii de chemare în garanție. Apelantul a susținut că greșit s-a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport cu principiul relativității efectelor contractului și calitatea sa de terț, față de acesta. Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA și pârâtul apelant A.M., Ministerul Finanțelor Publice fiind doar depozitarul fondului extrabugetar în care s-a vărsat prețul vânzării. Cel de-al doilea motiv de apel are în vedere greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, arătând că prima condiție pentru a fi aplicabile este aceea ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 iar cea de-a doua, să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile. În fine, contractul nu a fost desființat prin hotărâre definitivă și irevocabilă, nu s-a făcut dovada existenței vreunei hotărâri prin care contractul de vânzare-cumpărare să fi fost constatat nul. Cea de-a treia critică se referă la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că suma de 600 RON este nedatorată pentru că nu există culpă procesuală a Ministerul Finanțelor Publice.

O eventuală culpă nu poate aparține decât Municipiul București care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare. Pârâtul A.M. a criticat sentința ca nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: Greșit s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovate de către un singur coindivizar, respectiv comoștenitor. Reclamanta și-a justificat calitatea procesuală activă cu certificatul de calitate de moștenitor din 14 septembrie 2000, însă din înscrisurile depuse în cauză a rezultat că nu este singura moștenitoare a autoarei sale A.C.. Apreciază că reclamanta nu deține din proprietate decât cota indiviză de ¾ din moștenirea tatălui său C.V., iar mama sa cota de ¼, în calitate de soție supraviețuitoare, iar prin acțiunea în revendicare se tinde la recunoașterea dreptului de proprietate și readucerea sa în patrimoniul reclamantului, aspecte care presupun participarea procesuală a tuturor comoștenitorilor.

Un alt motiv invocat este și faptul că nu s-a dovedit că autoarea reclamantei Constantinescu Alexandria este una și aceiași persoană cu cumpărătorul imobilului din București, aspecte ce rezultă din actele de stare civilă și mențiunile din partea a II-a a cărții funciare din care rezultă neconcordanțe ale numelui anterior căsătoriei, C./A.. Pe fondul cauzei, se arată că întrucât se revendică un imobil preluat de stat în perioada martie 1945-decembrie 1989, regimul juridic aplicabil este reglementat de Legea nr. 10/2001, lege specială. Deoarece, apelantul este în prezent proprietarul imobilului. În litigiu, restituirea în natură nu mai este posibilă, reclamanta nu mai poate beneficia decât de despăgubiri, conform art. 18 lit. d) și art. 9 lit. d) H.G.

250/2007 . Conform Legii nr. 10/2001 reclamantei i s-a restituit în natură imobilul, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care unitatea deținătoare a propus despăgubiri prin dispoziția din 11 februarie 2003. Analizând actele și lucrările dosarului Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice având în vedere următoarele considerente: Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice a primit o corectă dezlegare din parte primei instanțe. Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, efectele unei astfel de legislații fiind acela de înlăturare necondiționată a dispozițiilor comune în materie, în speță art. 1337-1341 C. civ..

Susținerile apelantei că legea specială nu poate înlătura dreptul comun în materie sunt fără suport legal. În consecință, dispozițiile art. 50 alin. (3) Legea nr. 10/2001 unde se prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare nu pot fi înlăturate de dispozițiile art. 1337-1341 C. civ. și nici ignorate sub aspectul aplicabilității lor. În ceea ce privește interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 50 1 Legea nr. 10/2001 Curtea constată că în cauză contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, pârâtul A.M. pierzând bunul în primă instanță în urma comparării de titluri și a preferabilității titlului reclamantei, desființarea sa fiind o consecință, un efect al acțiunii în revendicare.

Prin urmare, în raport cu motivele de apel formulate Curtea a respins apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat. Apelul a fost apreciat ca fondat și a fost admis cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate în ceea ce privește fondul cauzei. În litigiu se află un imobil preluat în mod abuziv în perioada martie 1945- decembrie 1989, respectiv prin Decretul nr. 92/1950. În cuprinsul dispoziției se precizează că nu fac obiectul restituirii prăvălia înstrăinată înainte de naționalizare și o serie de apartamente printre care și cel dobândit de pârâtul A.M. în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997. Pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 dispoziția prevede că se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, la momentul apariției Normelor Metodologice.

Acțiunea reclamantei a demarat la 19 iunie 2006 și s-a întemeiat pe dispozițiile de drept comun - art. 480 C. civ., art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Curtea a constatat că deși reclamanta a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a acționat și pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare deși, potrivit art. 46 avea această posibilitate, situație în care cunoscând prevederile legii, a achiesat și la consecințele inacțiunii sale în acest sens,respectiv obținerea unor măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 18 înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, conform art. 18 lit. c) Legea nr. 10/2001.

În aceste circumstanțe, reclamanta-intimată nu are nici bun actual și nici o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura speranță legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării Convenției Europene a Drepturilor Omului, este Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, aceasta deja beneficiind de dispoziția Primarului General, dispoziție care poate fi pusă în executare în condițiile legii. Astfel fiind, în temeiul art. 296 C. proc. civ. Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de Ministerul Finanțelor Publice, a admis apelul formulat de pârâtul A.M., a schimbat în parte sentința în sensul că a respins acțiunea principală ca neîntemeiată.

Pe cale de consecință, s-a respins cererea de chemare în garanție precizată formulată de apelantul pârât A.M. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind rămasă fără obiect și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Împotriva deciziei civile nr. 70 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta R.V.C.. Se susține că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

Având în vedere faptul că titlul de proprietate al reclamantei cu privire la apartamentul situat în București, precum și al întregului imobil este mai vechi și preferabil, deoarece a fost dobândit de autorii săi în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 iunie 1942 transcris în registrul de transcripțiuni din 19 iunie 1942, iar autorul pârâtului a fost statul în baza Decretului-lege nr. 92/1950. Decretul de naționalizare nr. 92/1950 nu a avut niciodată efecte legale, ci a constituit doar justificarea abuzurilor statului comunist. Se solicită a se examina probele administrate din dosarul cauzei și în raport de cererea formulată de reclamantă sa se aibă în vedere că nimeni nu poate fi lipsit de dreptul său de proprietate pentru bunurile care au fost preluate în mod abuziv și fără un titlu valabil, astfel încât potrivit, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului coroborat cu art. 480 C. civ.

reclamanta are calitatea de proprietara legală și își justifica titlul de proprietate pentru apartamentul situat în București. Deci titlul de proprietate al autorului lor este mai vechi, preferabil, autentic, invincibil. Se învederează că în mai multe spete similare în același imobil cu aceeași reclamanta, instanțele au admis acțiunea în revendicare pentru mai multe apartamente, inclusiv în contradictoriu cu pârâta M.G. prin sentința civila nr. 4400 din 02 iunie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în Dosarul civil nr. 13151/2005 s-a admis cererea de revendicare și a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie, irevocabilă.

În prezent nu mai trebuie făcută dovada „constatării nulității absolute de trecere în proprietatea statului a imobilului revendicat" și „dovada că statul a fost evins în dreptul sau", deoarece prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 (astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 247/2005) legiuitorul a instituit o prezumție legala absoluta refragrabilă în sensul ca toate imobilele preluate de stat în perioada 1945-1989 au fost preluate în mod abuziv, actul de preluare abuzivă nereprezentând un titlu valabil pentru stat. Prin Legea nr. 10/2001 s-a declarat caracterul abuziv al actului de preluare și prin urmare reclamantei i s-a recunoscut cu caracter retroactiv dreptul de proprietate.

Și în hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României aceste aspecte au fost relevate constant în aceste hotărâri, statuându-se ca vânzarea de către stat al unui bun al altuia unor terți chiar și atunci când e anterioară confirmării definitive în justiție al dreptului de proprietate al altuia reprezintă privarea de un bun în sensul reglementat în art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Rezultă că dreptul reclamantei este preferabil dreptului statului neproprietar astfel încât instanța urmează să dea eficiență în cauză titlului opus de reclamantă, urmând ca acțiunea în revendicare să fie admisă în temeiul art. 480 C. civ..

Prevederile art. 50 1 Legea nr. 10/2001 care instituie dreptul la restituirea prețului de piața al imobilului pentru proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au fost incluse în conținutul Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 astfel încât intimatul-apelant-pârât A.M. are dreptul la plata integrală a acestui preț. Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed criticile formulate de recurent se circumscriu motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 480 C.civil precum și dispozițiile art. 1 Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dând preferabilitate titlului de proprietate deținut de pârâtul A.M.. Criticile formulate de recurenta reclamantă sub acest aspect, al soluționării acțiunii în revendicare pronunțate de instanță, nu pot fi primite. În mod corect s-a reținut că, raportat la obiectul acțiunii promovate, acțiune în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaș al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat.

În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Reclamanta se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlul pârâtului, care a dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1 Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează; Astfel, titlul pârâtului nefiind contestat în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, este valabil, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.

Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul art. menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002). Insă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde,

pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „P.”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 Convenție și art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorata de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâtului persoană fizică, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene. Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ.

sunt nefondate. Pentru considerentele expuse, instanța, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.V.C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta R.V.C. împotriva deciziei civile nr. 70 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2012.